RĂZBOAIELE ZEILOR BĂTRÂNI . Capitolul 5 .
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
Prima vizită a lui Anu pe Pământ şi hotărârile luate atunci au stabilit cursul evenimentelor terestre din toate mileniile următoare. În timp, au dus la crearea lui Adam - omul aşa cum îl cunoaştem, Homo sapiens; de asemenea, au sădit sămânţa viitorului conflict de pe Pământ dintre Enlil şi Enki şi dintre descendenţii lor.
Dar mai întâi au avut loc lâncezelile şi luptele amarnice dintre Casa lui Anu şi Casa lui Alalu, o duşmănie care s-a dezlănţuit pe Pământ în Războiul Titanilor. A fost un război în care „zeii din cer" s-au înfruntat cu „zeii de pe Pământul de culoare închisă"; în faza sa finală, apoteotică, a fost o revoltă a Igigilor!
Ştim că acesta s-a desfăşurat la începuturile colonizării Pământului de către nibirieni, după prima vizită a lui Anu pe Pământ, din textul „Regalitate în Cer". Rememorând adversarii, el îi numeşte „vitejii zei bătrâni, zeii din vechile vremuri". După ce nominalizează cinci strămoşi ca „taţi şi mame ale zeilor", care i-au precedat pe Anu şi pe Alalu, povestea începe cu uzurpările tronului de pe Nibiru, fuga lui Alalu, vizita lui Anu pe Pământ şi conflictul ulterior cu Kumarbi.
Relatarea din „Regalitate în cer" se continuă şi se dezvoltă în alte câteva texte hittit/hurriene, cărora oamenii de ştiinţă le atribuie titlul colectiv de „Ciclul lui Kumarbi". Compilate laborios (şi încă foarte fragmentare), textele au devenit recent mai inteligibile, prin descoperirea unor fragmente şi versiuni suplimentare, descrise şi integrate la locurile lor de către H. Güterbock (Kumarbi Mythen von Churritischen Kronos) şi H. Orten (Mythen vom Gotte Kumarbi - Neue Fragmente).
Cât de mult timp a rămas la înălţime Kumarbi după lupta cu Anu nu reiese clar din texte. Aflăm însă că după trecerea unei perioade de timp şi după ce a reuşit să scuipe „pietrele" pe care Anu le făcuse să i se formeze în burtă, Kumarbi s-a întors pe Pământ. Din motive care s-ar putea să se explice în părţile pierdute ale textelor, Kumarbi s-a dus la Ea, în Abzu.
În continuare, versurile mutilate descriu apariţia în scenă a Zeului Furtunii, Teshub, care, conform sumerienilor, era fiul cel mai mic al lui Enlil, Ishkur/Adad. Teshub îl supără pe Kumarbi, vorbindu-i despre minunatele atribute şi obiecte pe care fiecare zeu i le va acorda lui, Zeul Furtunii; printre aceste atribute se va afla înţelepciunea, care-i va fi luată lui Kumarbi. „Cu sufletul plin de furie, Kumarbi a plecat la Nippur". Golurile din text ne împiedică să ştim ce s-a întâmplat acolo, la sediul lui Enlil; dar, după o şedere de şapte luni, Kumarbi s-a întors să se consulte cu Ea.
Ea i-a propus să „urce la cer" şi să ceară ajutorul lui Lama, care era „mama a doi zei" şi astfel, pare-se, matriarha ancestrală a celor două dinastii concurente. Având şi unele interese proprii, Ea s-a oferit să-l transporte pe Kumarbi în Sălaşul Ceresc, cu MAR.GID.DA (carul celest), Pe care akkadienii îl numeau Ti-ia-ri-ta, „vehiculul zburător ; Dar zeiţa, aflând că Ea venea fără permisiunea Adunării Zeilor, a trimis „vânturi de fulgere" împotriva navei spaţiale a lui Ea, silindu-i pe amândoi să se înapoieze pe Pământ.
Însă, în loc să coboare până la destinaţie, Kumarbi a preferat să rămână cu zeii de pe orbită, numiţi de textul hittit/hurrian Irsirra („Cei Care Văd Şi Orbitează"), sumerienii IGI.GI. Având mult timp la dispoziţie, „Kumarbi a căzut pe gânduri (...) judecând în minte (...) nutrind cugete de a pricinui nenorociri (...) ticluind rele." Esenţialul acestor meditaţii era acela de a fi proclamat „tatăl tuturor zeilor", divinitatea supremă!
Câştigând susţinerea zeilor orbitali Irsirra, Kumarbi „şi-a pus în picioare încălţări repezi" şi a zburat pe Pământ. De acolo, şi-a trimis emisarul la ceilalţi fruntaşi zei, cerând să-i recunoască supremaţia.
Atunci, Anu a ajuns la capătul răbdării. Ca să-l învingă o dată pentru totdeauna pe nepotul adversarului său Alalu, Anu i-a ordonat propriului său nepot, „Zeul Furtunii" Teshub, să-l găsească pe Kumarbi şi să-l omoare. Au urmat lupte feroce între zeii tereştri, cu Teshub în frunte, şi zeii din cer, conduşi de Kumarbi; numai într-o singură bătălie, au participat nu mai puţin de şaptezeci de zei, toţi deplasându-se cu care cereşti. Deşi din textul incomplet lipsesc majoritatea scenelor de luptă, ştim că până la urmă a învins Teshub.
Dar înfrângerea lui Kumarbi nu a pus capăt luptei. Din alte epopei hittite ale Ciclului Kumarbi aflăm că, înainte de înlăturare, Kumarbi reuşise să lase însărcinată o zeiţă de pe munte, ducând la naşterea Răzbunătorului său, „Zeul de Piatră" Ullikummi. Ascunzându-şi miraculosul (sau monstruosul) fiu printre zeii Irsirra, l-a instruit să crească şi să atace „frumosul oraş Kummiya" al lui Teshub, să-l „atace pe Zeul Furtunii şi să-l sfâşie în bucăţi (...) să doboare toţi zeii din cer, ca pe păsări!" O dată ce realiza victoria pe Pământ, Ullikummi urma să „se înalţe la Cer pentru Domnie" şi să cucerească prin forţă tronul planetei Nibiru.
După ce i-a dat aceste instrucţiuni, Kumarbi a ieşit din scenă.
Mult timp, copilul a stat ascuns. Dar, crescând - până la proporţii gigantice - a fost văzut într-o zi de Utu/Shamash, în timp ce cutreiera cerurile. Utu a alergat la locuinţa lui Teshub, pentru a-l informa despre apariţia Răzbunătorului. După ce i-a dat lui Utu mâncare şi băutură ca să se liniştească, Teshub l-a îndemnat: „urcă-n caru-ţi şi te-nalţă la cer", pentru a-l urmări pe Ullikummi în creştere. Apoi, a escaladat Muntele Privirii, ca să-l vadă cu ochii lui pe Zeul de Piatră. „S-a uitat la înfiorătorul Zeu de Piatră şi a agitat pumnul cu mânie."
Dându-şi seama că lupta nu putea fi evitată, Teshub şi-a pregătit carul pentru război; textul hittit îl numeşte cu termenul sumerian ID.DUG.GA, „Alergătorul de Plumb Curgător". Merită să cităm instrucţiunile de echipare a carului ceresc, pentru care textul hittit foloseşte preponderent terminologia sumeriană. Pentru rodarea vehiculului, l-au chemat pe „Marele Pocnitor"; au ataşat „Taurul" (centrala energetică) care „se luminează" în faţă şi „Taurul Pentru Arma înaltă" din partea posterioară; au instalat dispozitivele de navigaţie sau orientare „Care Arată Drumul" în zona anterioară; au activat instrumentele cu puternicele „pietre" de energie (minerale); şi, în sfârşit, au înarmat vehiculul cu „Tunătorul Furtunii", încărcându-l cu nu mai puţin de opt sute de „Pietre de Foc":
„Marele Pocnitor" al „Alergătorului de Plumb Strălucitor" să le ungă cu untdelemn şi să le pregătească.
„Taurul care Se Luminează" să le pună între coarne.
În coadă, „ Taurul ce-i înaltă Armă " să le placheze cu aur.
În partea dinainte, pe „ Cele Care Arată Drumul" să le pună şi întoarcă, înzestrate cu puternicele „Pietre " înăuntru.
Să aducă „ Tunătorul Furtunii " care împrăştie stânci pe optsprezece poşte încredinţând „Pietrele de Foc " cu opt sute (...) spre a acoperi.
„Fulgerul ce Străluce înfiorător" să-l aducă din magazia sa.
Să scoată MAR.GID.DA şi să-l aibă gata!
„Din ceruri, de printre nori, Zeul Furtunii şi-a întors faţa spre Zeul de Piatră." După primele atacuri nereuşite, Ninurta, fratele lui Teshub/Adad, a intrat şi el în luptă. Dar Zeul de Piatră a rămas nevătămat şi a dus bătălia până la porţile Kummiyei, oraşul Zeului Furtunii.
În Kummiya, soţia lui Teshub, Hebat, urmărea ştirile despre luptă întro cameră interioară din casa zeului. Dar proiectilele lui Ullikummi „au silit-o pe Hebat să plece din casă, aşa că n-a mai putut auzi mesajele zeilor (...) nici pe cele ale lui Teshub, nici mesajele oricărui alt zeu". I-a ordonat mesagerului să-şi „pună în picioare încălţările Repezi" şi să se ducă în locul unde erau adunaţi zeii, pentru a-i aduce veşti din luptă; se temea ca „Zeul de Piatră să nu-l fi ucis pe soţul meu, nobilul prinţ".
Dar Teshub nu a murit. Sfătuit de ajutorul său să se ascundă în nişte regiuni muntoase, a refuzat: dacă facem asta, a spus el, „nu va mai fi un rege în Cer!" Atunci, cei doi s-au hotărât să meargă la Ea, în Abzu, pentru a consulta acolo un oracol, conform „vechilor tăbliţe cu cuvintele soartei".
Dându-şi seama că din Kumarbi se născuse un monstru care scăpa de sub control, Ea a plecat la Enlil să-l prevină asupra pericolului: „Ullikummi va tăia calea spre Cer şi spre sfintele case ale zeilor!" A fost convocată o adunare a Marilor Anunnaki. Cum nimeni nu găsea nici o soluţie, Ea a
propus ca, din magazia păzită a „tăietorilor de piatră", să se aducă un anumit Bătrân Tăietor de Metale, cu care să taie picioarele lui Ullikummi, Zeul de Piatră.
Astfel procedând, Zeul de Piatră a rămas olog. Când au aflat, zeii „au venit la locul de adunare şi toţi au început să urle contra lui Ullikummi". Teshub, încurajat, a sărit în car; „l-a ajuns din urmă pe Ullikummi Zeul de Piatră la mare şi l-a provocat la luptă". Dar Ullikummi, în continuare sfidător, a declarat: „Voi distruge Kummiya, voi cuceri Casa Sacră, îi voi alunga pe zei (...) până în cer mă voi duce să iau domnia!"
Încheierea epopeii hittite e deteriorată complet; dar putem pune la îndoială că ne-ar spune aceeaşi poveste sanscrită despre lupta finală dintre Indra şi „demonul" Vritra?
Şi-atunci, cumplit spectacol s-a ivit
Demon şi zeu în luptă s-au ciocnit.
Vritra săgeţile şi-a aruncat,
Trăsnet şi fulger fără număr au zburat (...).
Fulgere-au început să strălucească,
Trăsnet cumplit purces-a să zdrobească, de Indra cu mândrie azvârlite (...).
Şi gongul osândei lui Vritra, curând,
Cu dangăt şi tunet puternic sunând din ploaia de fier a lui Indra-a vestit;
C-un urlet oribil, străpuns şi zdrobit,
Din turnul în nouri clădit se văzu
Cum demonu-n ghearele morţii căzu (...).
Şi Indra cu un trăsnet îl izbi între umeri.
Acestea, presupunem, au fost bătăliile dintre „zeii" şi Titanii legendelor greceşti. Nimeni încă nu a aflat semnificaţia „Titanilor"; dar dacă poveştile erau de origine sumeriană, la fel ca şi numele zeilor, atunci TI.TA.AN ar fi trebuit să însemne în sumeriană, literalmente, „Cei Care în Cer Trăiesc" - exact definiţia Igigilor conduşi de Kumarbi; iar adversarii lor erau Anunnakii, „Care Sunt pe Pământ".
Textele sumeriene consemnează într-adevăr o veche luptă pe viaţă şi pe moarte între un nepot al lui Anu şi un „demon" dintr-un alt clan; povestea este cunoscută ca „Mitul lui Zu". Eroul ei e Ninurta, fiul lui Enlil cu sora sa pe jumătate, Sud; se prea poate să fi fost povestea iniţială din care s-au împrumutat legendele hinduse şi hittite.
Decorul evenimentelor descrise în textul sumerian corespunde perioadei de după vizita lui Anu pe Pământ. Sub comanda generală a lui Enlil, Anunnakii şi-au început munca în Abzu şi Mesopotamia: minereurile sunt extrase şi transportate, apoi topite şi rafinate. De pe activul spaţio-port din Sippar, metalele preţioase sunt duse cu navetele pe staţiile orbitale acţionate de Igigi, iar de acolo spre Planeta Natală, cu nave spaţiale care fac curse periodice.
Complexul sistem de operaţiuni spaţiale - sosirile şi plecările unor vehicule şi comunicaţiile dintre Pământ şi Nibiru, în timp ce ambele planete gravitează pe traiectoriile lor - este coordonat de Enlil din Centrul de Control al Misiunii, de la Nippur. Acolo, pe o platformă, se află camera DIR.GA, cea mai strict păzită „sfântă a sfintelor", unde sunt instalate hărţile celeste şi panourile cu date orbitale - vitalele „Tăbliţe ale Destinelor". În această cameră sacră a dobândit accesul un zeu numit Zu, care a
sustras tăbliţele, astfel luând în mâinile lui soarta Anunnakilor de pe Pământ şi, implicit, de pe Nibiru.
Combinând fragmente din vechile versiuni babiloniene şi asiriene ale textului sumerian, s-a reconstituit o mare parte din poveste. Dar porţiunile degradate continuă să ascundă secretul adevăratei identităţi a lui Zu, precum şi o explicaţie a modului cum a obţinut accesul pe Dirga. Abia în 1979, doi cercetători (W.W. Hallo şi W.L. Moran) au găsit răspunsul, folosind o tăbliţă descoperită în Colecţia Babiloniană de la Universitatea Yale, pentru a reconstitui începutul vechii povestiri.
În sumeriană, numele ZU însemna „Cel Care Cunoaşte", un expert într-un anumit domeniu. Câteva referiri la eroul negativ al acestei istorii, menţionat sub numele de AN.ZU - „Cel Care Cunoaşte Cerurile" - sugerează o legătură cu programul spaţial care făcea legătura între Pământ şi Nibiru; iar începutul restaurat al cronicii relatează într-adevăr cum orfanul Zu a fost adoptat de astronauţii ce deserveau navetele şi platformele orbitale, Igigii, aflând de la ei secretele cerului şi ale călătoriilor spaţiale.
Acţiunea începe atunci când Igigii, „adunându-se din toate părţile", au hotărât să facă apel la Enlil. Se plângeau că „până atunci, încă nu se construise un loc de luat pauză pentru Igigi". Cu alte cuvinte, pe Pământ nu exista nici o staţiune de odihnă şi recreere, unde Igigii să se poată relaxa după rigorile spaţiului şi ale imponderabilităţii. Pentru a-şi exprima nemulţumirea, l-au ales ca purtător de cuvânt pe Zu, trimiţându-l la centrul lui Enlil din Nippur.
Enlil, „tatăl zeilor, în Dur-An-Ki, l-a primit şi s-a gândit la ceea ce spuseseră ei [Igigii]." În timp ce „cugeta în mintea lui" la cererea primită, „la studiat îndeaproape pe Zu cel din cer". Cine era, în fond, acest emisar, care, fără a fi astronaut, le purta totuşi uniforma? Pe măsură ce suspiciunile i s-au accentuat, Ea - conştient de adevărata ascendenţă a lui Zu - a vorbit; i-a sugerat lui Enlil că puteau amâna luarea unei decizii cu privire la cererea Igigilor, dacă Zu era reţinut la sediul lui Enlil.
„Slujba ta să-l lase să intre," i-a spus Ea lui Enlil; „în sanctuar, pe cel mai dinăuntru loc, el să fie cel care opreşte calea."
La vorbele ce Ea i le-a grăit
Zeul [Enlil] a consimţit.
în sanctuar Zu şi-a luat locul (...)
La intrarea încăierii
Il trimisese Enlil.
Şi aşa s-a făcut, cu participarea lui Ea, că un zeu advers - urmaş secret al lui Alalu - a fost primit în cea mai strictă şi mai sensibilă cameră a lui Enlil. Citim că, acolo, Zu „necontenit îl vede pe Enlil, tatăl zeilor, zeul Legăturii-Cer-Pământ (...) celesta Tăbliţă a Destinelor Zu încontinuu o vede." Şi, curând, un plan a prins contur: „înlăturarea puterii lui Enlil o nutreşte în inimă":
Voi lua celesta Tăbliţă a Destinelor;
Hotărârile zeilor le voi cârmui;
Îmi voi înfiinţa tronul, fiind stăpân al Poruncilor Cereşti;
Pe Igigi, în spaţiul lor, îi voi conduce!
„Inima lui astfel urzind atacul," Zu a prins ocazia într-o zi, când Enlil sa dus să se răcorească la scaldă. „A luat în mâini Tăbliţa Destinelor" şi, cu Pasărea lui, „s-a înălţat şi a zburat la adăpost în HUR.SAG.MU" („Muntele Camerelor Cerului"). Nici nu a ajuns bine, şi toate au încremenit:
Opritu-s-au divinele formule;
Lucitoarea lumină a pălit;
Domnea tăcerea, în spaţiu,
Igigii erau năuciţi;
Strălucirea sanctuarului pierise.
La început, „părintele Enlil a amuţit". Când comunicaţiile s-au refăcut, „zeii de pe Pământ s-au adunat unul câte unul la auzul veştii". Anu, pe Nibiru, a fost informat şi el. Era clar că Zu trebuia capturat, iar Tăbliţa Destinelor readusă la Dir-Ga. Dar cine s-o facă? Au fost abordaţi câţiva dintre zeii tineri, cunoscuţi pentru virtutea lor. Însă nici unul nu a îndrăznit să-l urmeze pe Zu în muntele îndepărtat, căci acesta era acum la fel de puternic ca Enlil, după ce îi furase „Strălucirea"; „iar cel ce i se împotriveşte va deveni ca lutul (...) la strălucirea lui, zeii se mistuie."
Atunci, Ninurta, moştenitorul legal al lui Enlil, s-a înfăţişat ca să-şi asume sarcina, căci - aşa cum arătase mama lui, Sud - Zu nu-l lipsise de putere numai pe Enlil, ci şi pe Ninurta. Sud l-a sfătuit să-l atace pe Zu în ascunzătoarea lui din munţi tot cu o armă a „Strălucirii", dar numai după ce reuşea să se apropie de Zu la adăpostul unui paravan de praf. Pentru a realiza acest lucru, i-a trimis lui Ninurta propriile ei „şapte vârtejuri care stârnesc praful".
Cu „curajul de luptă întărit", Ninurta s-a instalat pe Muntele Hazzi - muntele întâlnit în poveştile lui Kumarbi - unde şi-a agăţat de car cele şapte arme, a ataşat moriştile care stârnesc praful şi a pornit asupra lui Zu „spre a dezlănţui un război înfricoşător, o aprigă bătălie":
Zu şi Ninurta s-au întâlnit pe coasta muntelui.
Când Zu l-a zărit, a izbucnit turbat.
Cu Strălucirea lui, a făcut muntele luminos ca ziua;
A slobozit razele cu mânie.
Neputându-şi identifica adversarul din cauza furtunii de praf, Zu i-a strigat lui Ninurta: „Am luat toată Autoritatea, [acum] eu cârmuiesc hotărârile zeilor! Cine eşti tu, care vii să te lupţi cu mine? Vorbeşte!"
Dar Ninurta a continuat să „înainteze bătăios" spre Zu, anunţând că era desemnat de Anu însuşi să-l captureze pe Zu şi să aducă înapoi Tăbliţa Destinelor. Auzind, Zu şi-a oprit Strălucirea şi „faţa muntelui s-a întunecat". Fără teamă, Ninurta „a intrat în bezne". Din „pieptul" vehiculului său, a lansat spre Zu un Fulger, „dar lovitura nu s-a putut apropia de Zu; s-a întors din drum." Cu puterile obţinute de Zu, nici un fulger sau trăsnet nu se putea „apropia de trupul lui".
Astfel, „lupta s-a întrerupt, conflictul a încetat; armele s-au oprit în mijlocul muntelui; nu l-au răpus pe Zu."
Descumpănit, Ninurta i-a cerut fratelui său mai tânăr, Ishkur/Adad, să obţină sfatul lui Enlil. „Ishkur, prinţul, a plecat să-i ducă lui Enlil veştile despre luptă."
Enlil l-a instruit pe Ishkur să se întoarcă la Ninurta şi să-i spună: „În bătălie să nu oboseşti; dovedeşte-ţi puterea!" Pe un nivel mai practic, i-a trimis lui Ninurta un tillu - un proiectil (reprezentat pictografic
) - Scenele finale ale luptei lipsesc de pe toate tăbliţele, dar ştim că la conflict au participat mai multe „Păsări-vârtej". Fragmente de duplicate, găsite în ruinele unei arhive hittite dintr-un loc numit astăzi Sultan-Tepe, ne spun că Ninurta a desfăşurat „şapte vâltori care stârnesc praful", şi-a înarmat carul cu „Vânturile Răului" şi l-a atacat pe Zu conform indicaţiilor primite de la tatăl său. „Pământul se cutremura (...) [ilizibil] s-a întunecat, cerurile s-au înnegrit (...) vârfurile aripilor lui Zu au fost covârşite". Zu a căzut prins şi a fost adus înapoi la Enlil, în Nippur; Tăbliţa Destinelor a revenit la locul ei; „Domnia a intrat iarăşi în Ekur; Formulele Divine au fost înapoiate."
Captiv, Zu a fost judecat de o curte marţială constând din Şapte Mari Anunnaki; a fost găsit vinovat şi condamnat la moarte; Ninurta, învingătorul lui, „i-a tăiat beregata". S-au găsit multe descrieri ale scenei procesului, în care Zu, pe baza asocierii sale cu astronauţii Igigi, era îmbrăcat în pasăre. Un basorelief arhaic găsit în Mesopotamia centrală ilustrează chiar momentul execuţiei. El îl reprezintă pe Zu - care aparţinea celor „Care Observă şi Văd" - sub forma unui cocoş demonic, cu un al treilea ochi în frunte (Fig. 26).
Înfrângerea lui Zu a dăinuit în memoria Anunnakilor ca o mare eliberare. Poate din cauza supoziţiei că spiritul lui Zu - reprezentând trădarea, duplicitatea şi toate relele în general - persistă în a provoca nenorociri şi suferinţe, procesul şi execuţia lui Zu au fost transmise generaţiilor omenirii sub forma unui ritual elaborat. În cadrul acestei comemorări anuale, era ales un taur care să-l reprezinte pe Zu şi să-i ispăşească faptele.
În versiunile babiloniene şi asiriene s-au găsit lungi instrucţiuni pentru acest ritual, toate indicându-şi sursele sumeriene anterioare. După pregătiri amănunţite, un „taur mare, taur puternic care păşeşte pe pajişti curate" era adus în templu şi purificat în prima zi a unei anumite luni. Apoi, i se şoptea la urechea stângă, printr-o tulpină de trestie: „Taure, Zu cel vinovat tu eşti"; iar la urechea dreaptă: „Taure, ai fost ales pentru rit şi ceremonii." În ziua a cincisprezecea, taurul era adus în faţa imaginilor „celor Şapte Zei Care Judecă" şi a simbolurilor celor douăsprezece corpuri cereşti ale Sistemului Solar.
Apoi, era pusă în scenă judecata lui Zu. Taurul era îngenuncheat înaintea lui Enlil, „Marele Păstor". Preotul acuzator recita întrebările incriminatoare retorice, ca şi cum i s-ar fi adresat lui Enlil: cum i-ai putut da „comoara păzită" duşmanului? Cum l-ai putut lăsa să vină şi să locuiască în „locul pur"? Cum a putut dobândi accesul în încăperile tale? După aceea, spectacolul le cerea lui Ea şi celorlalţi zei să-i poruncească lui Enlil să se calmeze, căci Ninurta păşise înainte, rugându-şi tatăl: „îndrumă-mi mâinile în direcţia potrivită! Spune-mi cuvintele cuvenite pentru conducere!"
În urma acestui recital de dovezi prezentate la proces, se pronunţa judecata. În timp ce taurul era măcelărit, conform unor instrucţiuni detaliate, preoţii citeau verdicul: ficatul să i se fiarbă într-un ceaun de jertfă; pielea şi muşchii să i se ardă în templu; dar „limba lui cea rea să rămână afară".
Apoi, preoţii, jucând rolurile celorlalţi zei, începeau un imn de slavă pentru Ninurta:
Spală-te pe mâini, spală-te pe mâini!
Acum eşti ca Enlil, spală-te pe mâini!
Eşti ca Enlil [pe] Pământ;
Fie ca toţi zeii să se bucure de tine!
Când zeii căutau voluntari care să se lupte cu Zu, îi făgăduiau învingătorului:
Al tău nume fi-va cel mai măreţ în Adunarea Marilor Zei;
Printre zei, fraţii tăi, nu vei avea pereche;
Proslăvit 'naintea zeilor şi puternic fi-va-ţi numele!
După victoria lui Ninurta, promisiunea trebuia să fie respectată. Dar tot acolo se găseau fricţiunile şi germenii conflictelor viitoare între zei: Ninurta era într-adevăr Moştenitorul Legal al lui Enlil, dar pe Nibiru, nu pe Pământ. Acum, după cum dă clar de înţeles ritualul comemorativ de la templu, era tăcut „ca Enlil - pe Pământ". Ştim din alte texte, care tratează despre zeii Sumerului şi ai Akkadului, că ordinea lor ierarhică era de asemenea exprimată numeric. Anu avea cel mai mare număr din sistemul sexagesimal sumerian, 60. Moştenitorul său legal, Enlil, avea gradul 50; fiul dintâi născut (şi moştenitor, în eventualitatea dispariţiei lui Enlil), Ea, avea 40. Acum, după cum atestă enigmatica declaraţie că Ninurta devenise „ca Enlil", şi el primise rangul 50.
Finalul parţial mutilat al textului cu ritualul din templu conţine următoarele versuri lizibile: „O, Marduk, pentru regele tău grăiesc cuvântul: «Renunţ!» O, Adad, pentru regele tău grăiesc cuvântul: «Renunţ!»" Putem presupune cu destulă convingere că rândurile pierdute includeau o renunţare similară din partea lui Sin la pretenţiile de domnie printre zei şi o recunoaştere a autorităţii lui Ninurta. Ştim că în continuare Sin - primul născut al lui Enlil pe Pământ - a avut gradul 30, fiul său Shamash 20, fiica sa Ishtar 15, iar Ishkur (Adad în akkadiană), rangul 10. (Despre rangul numeric al lui Marduk nu s-a găsit nici un document.)
Conspiraţia lui Zu şi urzelile sale duşmănoase au rămas şi ele în memoria omenirii, evoluând într-o teamă de demonii cu înfăţişare de pasăre care pot provoca molime şi suferinţe (Fig. 27).
Unii dintre aceşti demoni se numeau Uliu, termen cu dublul înţeles de „a urla" şi de „noapte"; conducătoarea lor, Lilitu - Lilith - era înfăţişată ca o zeiţă goală, cu aripi şi picioare de pasăre (Fig. 28). Numeroasele texte despre shurpu („purificarea prin ardere") care s-au găsit erau formule de incantaţii contra acestor spirite rele - înaintaşe ale vrăjitoriei şi magiei ce au dăinuit de-a lungul mileniilor.
În ciuda jurămintelor solemne depuse după înfrângerea lui Zu, ca semn de cinste şi respect pentru supremaţia lui Enlil şi pentru poziţia de secund a lui Ninurta, factorii de bază care cauzau rivalitatea şi concurenţa au rămas, manifestându-se făţiş din când în când, în mileniile următoare. Înţelegând că aşa urma să se întâmple, Anu şi Enlil l-au înzestrat pe Ninurta cu arme noi şi miraculoase. Anu i-a dat SHAR.UR-ul („Vânătorul Suprem") şi SHAR.GAZ-ul („Izbitorul Suprem"); Enlil i-a dat mai multe arme, dintre care unicul IB - o armă cu „cincizeci de capete ucigătoare" - era cea mai fioroasă, făcând ca Ninurta să fie numit în cronici „Domnul cu Ib". Astfel înarmat, Ninurta a devenit „întâiul Războinic al lui Enlil", gata să înfrunte toate provocările la adresa domniei.
Următoarea asemenea provocare a apărut sub forma unei revolte a Anunnakilor care lucrau în minele de aur din Abzu. Rebeliunea şi evenimentele anterioare şi ulterioare ei sunt descrise complet într-un text numit de savanţi „Epopeea Atra-Hasis" - o Cronică a Pământului completă care, printre altele, consemnează evenimentele care au dus la crearea lui Homo sapiens, Omul, aşa cum îl cunoaştem.
Textul ne informează că, după ce Anu se întorsese pe Nibiru şi Pământul fusese împărţit între Enlil şi Enki, Anunnakii au lucrat în minele din Abzu timp de „patruzeci de perioade numărate" - patruzeci de revoluţii ale planetei lor sau 144.000 de ani tereştri. Dar munca era dificilă şi istovitoare;
„înăuntrul munţilor (...) în puţurile adânc săpate (...) Anunnakii se trudeau din greu; peste măsură i-a apăsat truda, patruzeci de perioade numărate."
Operaţiunile miniere, în adâncurile pământului, nu se întrerupeau nici un moment: Anunnakii „îndurau cazna zi şi noapte". Dar, pe măsură ce puţurile deveneau tot mai adânci şi munca mereu mai aspră, nemulţumirile creşteau: „se plângeau, ripostau, bombăneau în săpături."
Pentru a ajuta la menţinerea disciplinei, Enlil l-a trimis pe Ninurta în Abzu, dar acest lucru a încordat şi mai mult relaţiile cu Enki. Atunci, Enlil s-a hotărât să meargă personal în Abzu, pentru a evalua situaţia. Anunnakii nemulţumiţi au profitat de ocazie ca să se revolte!
Cronica Atra-Hasis, într-un limbaj la fel de viu ca al unui reportaj modern, pe parcursul a peste o sută cincizeci de rânduri de text, descrie fără echivoc evenimentele care au urmat: felul cum Anunnakii rebeli şi-au pus pe foc uneltele şi, în toiul nopţii, au pornit spre locuinţa lui Enlil; cum unii au strigat „Să ne omoare... Să frângem jugul!"; cum un conducător anonim le-a amintit că Enlil era „Ofiţerul Şef de pe vremuri" şi le-a recomandat să negocieze; şi cum Enlil, înfuriat, şi-a luat armele, dar şi lui i-a amintit şambelanul său: „Doamne, aceştia sunt fiii tăi..."
Rămânând prizonier în propria lui locuinţă, Enlil i-a trimis un mesaj lui Anu, chemându-l pe Pământ. Când Anu a sosit, Marii Anunnaki s-au întrunit într-o curte marţială. „Enki, Conducător în Abzu, era prezent şi el." Enlil a vrut să ştie cine era instigatorul răscoalei, cerând pedeapsa cu moartea. Neavând sprijinul lui Anu, Enlil şi-a înaintat demisia. „Nobile," i-a spus el lui Anu, „ia-mi funcţia, ia-mi puterea; în Cer voi urca împreună cu tine." Dar Anu, calmându-l, şi-a exprimat totodată înţelegerea faţă de greutăţile minerilor.
Încurajat, Enki „a deschis gura şi s-a adresat zeilor". Repetând concluziile lui Anu, a propus o soluţie: dacă tot era cu ei în Abzu Ofiţerul Medical Şef, sora lor Sud:
Să creeze un Muncitor Primitiv;
Şi să-i dea lui jugul să-l poarte (...).
Muncitorul să îndeplinească truda zeilor, Fie ca el să poarte jugul!
În următoarele o sută de rânduri ale textului Atra-Hasis, precum şi în alte scrieri despre „Facerea Omului" care au fost descoperite în diverse stadii de conservare, povestea creării lui Homo sapiens prin inginerie genetică este descrisă într-o amănunţime uluitoare. Pentru a realiza fapta, Enki a propus ca o „fiinţă care există deja" - femela de maimuţă antropoidă - să fie folosită la crearea lui Lulu Amelu („Muncitorul Mixt"), prin „altoirea" fiinţelor mai puţin evoluate cu „plămada zeilor". Zeiţa Sud a purificat „esenţa" unui tânăr Anunnaki; a combinat-o într-un „ou" (ovul) de maimuţă. Ovulul fertilizat a fost apoi implantat în uterul unei femei Anunnaki, pentru perioada de sarcină. Când s-a născut „făptura mixtă", Sud a ridicat-o, strigând: „Am creat! Mâinile mele au facut-o!"
„Muncitorul Primitiv" Homo sapiens - luase fiinţă. Acest eveniment s-a întâmplat acum aproximativ 300.000 de ani; a avut loc printr-un procedeu de inginerie genetică şi prin diverse tehnici de implantare a embrionului, pe care, în prezent, omenirea începe să le folosească ea însăşi. Fără îndoială, a urmat un lung proces de evoluţie; dar, în fond, Anunnakii participaseră şi ei şi au accelerat evoluţia, „creându-ne" mai curând decât sar fi întâmplat pe cale naturală. Savanţii au căutat mult timp „veriga lipsă" din evoluţia omului. Textele sumeriene relevă că „veriga lipsă" a fost un act de manipulare genetică efectuat într-un laborator. Nu s-a rezolvat cât ai bate din palme. Textele arată clar că Anunnakii au avut nevoie de considerabile încercări şi erori repetate pentru a ajunge la „modelul perfect" dorit al Muncitorului Primitiv, dar odată realizat, s-a lansat producţia de masă: paisprezece „zeiţe născătoare" au fost impregnate simultan cu ovulele de maimuţă antropoidă modificate genetic: şapte au născut Muncitori băieţi, iar şapte, fete. De cum au crescut, Muncitorii au fost puşi la muncă în mine; şi, pe măsură ce se înmulţeau, au preluat tot mai multe dintre muncile fizice din Abzu.
Ciocnirea militară dintre Enlil şi Enki care urma să aibă loc curând, însă, a pornit de la aceşti sclavi...
Cu cât creştea mai mult producţia de minereu din Abzu, cu atât mai mare era sarcina care le revenea Anunnakilor rămaşi în unităţile din Mesopotamia. Climatul era mai blând, ploile mai abundente, iar râurile mesopotamiene se revărsau constant. Anunnakii mesopotamieni „săpau râul" tot mai mult, construind stăvilare şi adâncind canalele. Curând, au început să ceară sclavi, „făpturi cu înfăţişare luminoasă", dar cu păr negru şi des:
Anunnakii au venit la Enlil (...).
Din Cei cu Cap-negru îi cereau.
Oamenilor cu Cap-negru să le dea târnăcopul în mână.
Citim despre aceste evenimente într-un text intitulat de Samuel N. Kramer „Mitul Târnăcopului". Deşi lipsesc unele porţiuni, se înţelege că Enki a refuzat cererea lui Enlil de a transfera Muncitori Primitivi în Mesopotamia. Hotărând să rezolve singur problema, Enlil a luat măsura extremă de a
întrerupe comunicaţiile cu planeta natală: „În «Legătura Cer-Pământ» a făcut o spărtură (...) numaidecât s-a grăbit să rupă Cerul de Pământ." Apoi, a lansat un atac militar asupra Ţării Minelor.
Anunnakii din Abzu au adunat Muncitorii Primitivi într-o incintă centrală, fortificându-i zidurile în calea asediului iminent. Dar Enlil a făurit o armă miraculoasă, AL.A.NI („Securea Care Produce Putere"), echipată cu un „corn" şi un „despicător de pământ" care putea sfredeli zidurile şi palisadele. Cu aceste arme, Enlil a străpuns fortificaţiile. Pe măsură ce gaura se lărgea, „Muncitorii Primitivi ieşeau spre Enlil. Îi privea fascinat pe Cei cu Cap-negru."
În continuare, Muncitorii Primitivi şi-au continuat muncile manuale în ambele ţări: în Ţara Minelor, „purtau munca şi sufereau truda"; în Mesopotamia, „cu târnăcoape şi hârleţe, clădeau case pentru zei, taluzau marile maluri ale canalelor; cultivau hrană pentru alimentaţia zeilor."
Multe desene antice gravate pe sigilii cilindrice îi reprezintă pe aceşti Muncitori Primitivi îndeplinindu-şi sarcinile, goi ca animalele pe câmp (Fig. 29).
Diverse texte sumeriene au consemnat acest stadiu animal din dezvoltarea omului:
Când Omenirea a luat fiinţă,
Nu cunoştea mâncatul pâinii,
Nu ştia de îmbrăcat veşminte,
Mâncau plante cu gura, ca oile,
Beau apă din şanţuri (...).
Cât timp, însă, puteau fi solicitate (sau silite) tinerele Anunnaki să îndeplinească rolul de „zeiţe născătoare"? Fără ştirea lui Enlil şi cu complicitatea lui Sud, Enki a conspirat să-i confere noii fiinţe încă o trăsătură genetică: să le acorde hibrizilor - incapabili să procreeze, ca toţi hibrizii - capacitatea de reproducere, „Cunoaşterea" sexuală pentru a avea copii.
Evenimentul este relatat în povestea biblică a lui Adam şi a Evei în Grădina Edenului şi, cu toate că textul sumerian original al povestirii nu a fost găsit încă, s-au descoperit totuşi mai multe reprezentări sumeriene grafice ale evenimentului. Toate arat diverse momente ale povestirii: Copacul Vieţii; oferirea fructului oprit; întâlnirea furioasă, care a urmat, între „Domnul Dumnezeu" şi „Şarpe". O alta o prezintă pe Eva încinsă cu un veşmânt pe şolduri, în timp ce Adam e încă gol (Fig. 30), alt detaliu relatat în Biblie.
Deşi Zeul Şarpe e prezent în toate aceste imagini antice, ilustraţia reprodusă aici este de o semnificaţie aparte, întrucât conţine, scris în sumeriană arhaică, numele/epitet al zeului, sub forma
.„Steaua" echivalează cu „zeu", iar simbolul triunghiular se citeşte BUR, BURU sau BUZUR - toţi, termeni care fac ca numele/epitet să însemne „Zeul Care Rezolvă Secrete", „Zeul Minelor Adânci" şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Biblia (în versiunea ebraică originală) îl numeşte pe zeul care a ispitit-o pe Eva Nahash, tradus prin „Şarpe", dar însemnând în sens literal „Cel Care Rezolvă Secretele" şi „Cel Care Cunoaşte Metalele" - ceea ce se potriveşte exact cu numele zeului din descrierea sumeriană. Această reprezentare este cu atât mai interesantă prin faptul că îl arată pe Zeul Şarpe cu mâinile şi picioarele legate, sugerând că Enki a fost arestat pentru fapta sa neautorizată.
Furios, Enlil a ordonat alungarea Adamului - Puiul de Homo sapiens - din E.DIN („Sălaşul Celor Drepţi"). Fără a mai fi ostracizat în aşezările Anunnakilor, Omul a început să cutreiere Pământul.
„Şi Adam a cunoscut pe Eva femeia sa.
Şi ea a zămislit şi a născut pe Cain (...) a doua oară, a născut pe fratele său, Abel. "
Zeii nu mai erau singuri pe Pământ.
Prea puţine lucruri ştiau Anunnakii despre rolul pe care Muncitorul Primitiv avea să-l joace în războaiele dintre ei.
Va urma în capitolul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu