„REGINĂ SUNT"! . Capitolul 11
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
Povestea unei Inanna/Ishtar este aceea a unei „zeiţe autofăcute". Deşi nu făcea parte dintre Zeii Bătrâni, grupul iniţial de astronauţi de pe a douăsprezecea planetă, nefiind nici măcar fiica dintâi a vreunuia din ei, ea sa propulsat totuşi până la cel mai înalt nivel şi a ajuns membră a Panteonului Celor Doisprezece. Pentru a realiza acest lucru, şi-a combinat şiretenia şi frumuseţea cu lipsa de scrupule - zeiţă a războiului şi zeiţă a dragostei, care îşi număra printre amanţi atât zei, cât şi oameni. Şi în strânsă legătură cu ea a existat într-adevăr un caz de moarte şi înviere.
În măsura în care moartea lui Dumuzi fusese provocată de dorinţa Inannei de a deveni regină pe Pământ, întemniţarea şi exilul lui Marduk n-au prea reuşit să-i satisfacă ambiţiile. Acum, după ce sfidase şi învinsese un zeu important, considera că nu se mai putea lipsi de un domeniu propriu. Unde, însă, să-l obţină?
Funeraliile lui Dumuzi, deducem din texte cum ar fi „Coborârea Inannei în Lumea de Jos", au avut loc în Ţara Minelor, din sudul Africii. Acela era domeniul lui Ereshkigal, sora Inannei, şi al soţului acesteia, Nergal. Enlil şi Nannar, chiar şi Enki i-au recomandat Inannei să nu se ducă acolo; ea, însă, se hotărâse: „Din Marele Sălaş şi-a îndreptat gândul spre Marea Lume de Jos"; iar când a ajuns la poarta capitalei surorii ei, i-a cerut portarului:
„Spune-i surorii mele mai mari, Ereshkigal", că venise „să asist la riturile funerare."
Ne-am aştepta ca întâlnirea dintre cele două surori să fi fost cordială, plină de compasiune pentru îndurerata Inanna. În schimb, aflăm că Inanna, care venise nepoftită, a fost primită cu suspiciuni deschise. În timp ce era condusă prin cele şapte porţi ale oraşului care duceau la palatul lui Ereshkigal, a fost pusă să-şi dea jos emblemele şi podoabele staturii divine. Când a ajuns în sfârşit la sora ei, Inanna a găsit-o stând pe tron, înconjurată de şapte Anunnaki cu autoritate judecătorească. „Şi-au aţintit ochii asupra ei, ochii morţii." I-au spus cuvinte furioase, „vorbe care chinuiesc spiritul". În loc de a fi primită cu bucurie, Inanna a fost condamnată să fie spânzurată ca un leş, de un stâlp... Numai prin intervenţia lui Enki a fost salvată şi reanimată.
Scrierile nu explică motivul asprului tratament aplicat Inannei, nici nu citează „vorbele chinuitoare" pe care i le-au aruncat acuzatorii. Dar aflăm din începutul textului că în acelaşi timp în care a pornit la drum, Inanna a trimis un mesager să „umple cerul cu plângeri din partea mea, în adunare [a zeilor] să se plângă în numele meu". Prin urmare, participarea la funeralii era doar un simplu pretext; intenţia ei era de a-i sili pe zei să-i satisfacă o reclamaţie pe care dorea s-o dramatizeze.
Din momentul sosirii la prima poartă, Inanna a ameninţat cu violenţa dacă nu era primită înăuntru. Când vestea apariţiei sale i-a fost adusă lui Ereshkigal, ea „s-a făcut palidă la faţă (...) buzele i s-au învineţit" şi s-a întrebat cu voce tare care o fi fost adevăratul scop al vizitei. Cele două
ajungând faţă în faţă, „Ereshkigal a văzut-o şi a izbucnit; Ishtar, fără să tresară, s-a repezit la ea." Într-un fel, intenţiile Inannei îi inspirau lui Ereshkigal pericol!
Dar şi Mesopotamia, precum şi toate regiunile din împrejurimi, erau atribuite. Unde i se putea da un domeniu Inannei? Privind în jur, zeii au găsit răspunsul.
Textele care se ocupă de moartea lui Dumuzi, precum şi de detenţia lui Marduk menţionează numele oraşelor sumeriene şi populaţia acestora. Astfel, se sugerează că evenimentele respective avuseseră loc după începutul civilizaţiei sumeriene urbane, în jurul anului 3800 î.Ch. Pe de altă parte, fundalul egiptean al povestirilor nu face nici o referire la aşezările urbane şi descrie un decor pastoral, sugerând o perioadă anterioară anului 3100 î.Ch., când a început formarea civilizaţiei urbane în Egipt. În scrierile lui Manetho se spune că o perioadă haotică de trei sute cincizeci de ani a precedat domnia urbană a lui Menes. Această perioadă dintre datele 3450 şi 3100 î.Ch. pare să fi fost vremea tulburărilor şi a tribulaţiilor declanşate de Marduk: incidentul cu Turnul Babel şi afacerea Dumuzi, când un zeu din Egipt a fost capturat şi ucis, iar Marele Zeu al Egiptului, închis şi exilat.
Atunci, credem, şi-au îndreptat Anunnakii atenţia spre a treia regiune din Valea Indusului, unde nu peste mult a apărut civilizaţia.
Spre deosebire de civilizaţiile mesopotamiană şi egipteană, care au durat mii de ani şi au continuat, până în zilele noastre, prin civilizaţiile ce au decurs din ele, cea din Regiunea a Treia a durat doar un mileniu. Nu peste mult timp, a intrat în declin şi, pe la anul 1600 î.Ch., dispăruse complet - oraşele zăceau în ruine, populaţia se împrăştiase. Jafurile omeneşti şi ravagiile naturii au şters treptat ultimele rămăşiţe ale civilizaţiei; în timp, a căzut cu totul pradă uitării. Abia prin anii 1920, arheologii, conduşi de Sir Mortimer Wheeler, au început să dezgroape două centre urbane principale şi câteva localităţi intermediare, întinzându-se pe o distanţă de peste şase sute de kilometri, spre nord de coastele Oceanului Indian, de-a lungul râului Indus şi al afluenţilor acestuia.
Ambele şiruri - Mohenjo-Daro, în sud, şi Harappa, la nord - arată că erau oraşe înstărite, cu circumferinţa de aproape cinci kilometri. În jurul şi prin interiorul oraşelor treceau ziduri înalte; aceste ziduri, precum şi clădirile publice şi particulare erau construite în întregime din cărămizi de argilă sau chirpici. Iniţial, au existat atât de multe asemenea cărămizi încât, în pofida jafurilor constante din partea constructorilor ulteriori, atât în antichitate, cât şi în vremuri mai recente, pentru a fi folosite ca balast la calea ferată Lahore-Multan, mai rămân încă destule ca să dezvăluie locul oraşelor şi faptul că au fost construite conform unor planuri edilitare stabilite dinainte.
În ambele locuri, oraşul era dominat de o acropolis - o zonă înălţată, cu citadele şi temple. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă, aceste construcţii aveau aceleaşi dimensiuni şi erau orientate exact la fel, pe axa nord-sud - dovedind că, la ridicarea templelor, constructorii respectaseră reguli precise. În amândouă oraşele, a doua trăsătură ca mărime erau imensele grânare - silozuri de cereale de proporţii vaste şi funcţionalitate impresionantă, situate lângă malul râului. Acest lucru sugerează că grânele
erau nu numai principala plantă de cultură, ci şi cel mai important produs de export al civilizaţiei Indusului.
Oraşele şi cele câteva artefacte care s-au mai găsit printre resturile lor - cuptoare, urne, oale, unelte de bronz, mărgele de cupru, unele vase de argint şi ornamente -, toate atestă o înaltă civilizaţie transplantată brusc din altă parte. Astfel, cele două clădiri iniţiale din cărămidă de la Mohenjo-Daro
(un enorm grânar şi un turn fortificat) au fost întărite cu cherestea - metodă de construcţie în mod normal nepotrivită în climatul Indusului. Această metodă, însă, a fost abandonată curând, toate clădirile ulterioare evitând fortificarea cu lemn.
Cercetătorii au tras de aici concluzia că primii constructori fuseseră străini, deprinşi cu propriile lor necesităţi climatice.
Căutând originile civilizaţiei indiene, savanţii au conchis că nu s-a putut forma independent de cea sumeriană, care a precedat-o cu aproape o mie de ani. În ciuda diferenţelor notabile (ca scrierea pictografică, încă nedescifrată), analogiile cu Mesopotamia apar peste tot. Folosirea cărămizilor de lut sau a chirpiciului uscat pentru construcţii; topografia străzilor oraşului; sistemul de drenaj; metodele chimice folosite la gravuri, lăcuiri şi fabricaţia mărgelelor; formele şi modelele cuţitelor metalice şi ale recipientelor - toate prezintă o asemănare frapantă cu cele descoperite în Ur, Kish sau alte şiruri din Mesopotamia. Până şi desenele şi simbolurile de pe oale, sigilii sau alte obiecte de lut sunt aproape duplicate ale celor mesopotamiene. În mod semnificativ, semnul mesopotamian al crucii -
simbolul lui Nibiru, planeta natală a Anunnakilor - predomina şi el în civilizaţia indiană.
Ce zei adorau oamenii din Valea Indusului? Puţinele reprezentări grafice care s-au găsit îi prezintă purtând tiara mesopotamiană divină, cu coarne. Figurinele de argilă, mai abundente, indică faptul că zeitatea dominantă era femeie, de obicei goală (Fig. 74a) sau având trupul acoperit numai cu coliere şi şiraguri de mărgele (Fig. 74b); acestea erau imagini bine cunoscute ale Inannei, găsite din belşug în Mesopotamia şi prin tot Orientul Apropiat. Sugestia noastră este că, în căutarea unui teritoriu pentru Inanna, Anunnakii au decis să-i atribuie ca dominion A Treia Regiune.
Deşi în general se susţine că dovezile originilor mesopotamiene ale civilizaţiei indiene şi probele despre continuarea contactelor între Sumer şi Valea Indusului se limitează la cele câteva vestigii arheologice, credem că există şi dovezi textuale atestând aceste legături.
De un deosebit interes este un lung text numit de cercetători „Enmerkar şi Domnul din Aratta", al cărui fundal e ascensiunea la putere a Urukului (biblicul Erech, Erec) şi a Inannei.
Textul descrie Aratta ca fiind capitala unei ţări situate dincolo de masivele muntoase şi de Anshan; prin urmare, dincolo de sud-estul Iranului. Adică, exact în locul unde se întinde Valea Indusului; iar oameni de ştiinţă ca J. van Dijk (Orientalia 39, 1970) au prezumat că Aratta era un oraş „situat pe platoul iranian sau pe râul Indus". Cel mai frapant e faptul că textul vorbeşte despre silozurile de cereale din Aratta. Era un loc unde „grâul creştea de la sine, fasolea creştea şi ea de la sine" - recolte cultivate şi depozitate în grânarele din Aratta. Apoi, pentru export, „turnau boabele în
saci, îi încărcau în samare purtate de măgari şi le puneau în spinarea măgarilor de transport."
Poziţia geografică a Arattei şi faptul că era renumită pentru antrepozitele sale de grâu şi fasole prezintă similitudini concludente cu civilizaţia indiană. Într-adevăr, nu putem să nu ne întrebăm dacă Harappa sau Arappa nu este un ecou actual al străvechii Aratta.
Povestea antică ne duce înapoi la începuturile domniei de la Erech, când un semizeu (fiul lui Utu/Shamash cu o femeie umană) era atât mare preot, cât şi rege, în incinta sacră din care avea să se dezvolte oraşul. Prin anul 2900 î.Ch., i-a succedat fiul său, Enmerkar, „care a construit Urukul"
(conform Listei Sumeriene a Regilor), transformându-l din sălaşul nominal al unui zeu absent (Anu) într-un centru urban major al unei zeităţi domnitoare. A realizat acest lucru convingând-o pe Inanna să aleagă Erechul ca principal sediu al puterii şi mărindu-i templul Eanna („Casa lui Anu").
Citim în textul antic că, la început, Enmerkar nu a cerut decât ca Aratta să contribuie cu „pietre preţioase, bronz, plumb, lespezi de lapis lazuli" la construirea unui templu mărit, precum şi cu „aur şi argint meşteşugit lucrate", astfel ca Sfântul Munte ridicat pentru Inanna să fie demn de zeiţă.
Dar nici nu se făcuse bine acest lucru, că pe Enmerkar l-a cuprins trufia. Aratta fusese lovită de secetă, iar Enmerkar cerea acum nu numai materiale, ci şi obedienţă: „Aratta să se supună Erechului!" a pretins el. Pentru a-şi atinge scopul, Enmerkar a trimis la Aratta o serie de soli, spre a declanşa ceea ce S.N. Kramer („Istoria începe la Sumer") a caracterizat ca fiind „primul război al nervilor". Lăudându-l pe rege şi puterile lui, emisarii citau ad litteram ameninţările lui Enmerkar de a aduce prăpădul peste Aratta şi a-i împrăştia populaţia. Conducătorul Arattei, însă, a contracarat acest război al nervilor cu un şiretlic propriu. Amintindu-i mesagerului de amestecul limbilor din urma incidentului cu Turnul Babel, a susţinut că nu înţelegea mesajul comunicat în sumeriană.
Planul fiindu-i zădărnicit, Enmerkar a trimis un nou mesaj scris pe tăbliţe de argilă - de astă dată, se pare, în limba din Aratta - faptă posibilă cu ajutorul Nidabei, Zeiţa Scrisului. Pe lângă ameninţări, se ofereau seminţe de „grâu vechi" care fuseseră păstrate în templul lui Anu - seminţe de care, s-ar părea, era mare nevoie în Aratta, fiindcă seceta îndelungată distrusese recoltele. Seceta a fost considerată un semn că Inanna însăşi dorea ca Aratta să vină „sub umbra protectoare a Erechului".
„Domnul din Aratta a luat de la herald tăbliţa de lut ars; domnul din Aratta a cercetat argila." Mesajul era scris cu caractere cuneiforme. „Slova dictată era precum cuiele la înfăţişare." Să cedeze sau să se opună? În acel moment, „o furtună, ca un leu uriaş atacând, s-a iscat"; seceta a fost întreruptă brusc de o ploaie cu tunete care a făcut toată ţara să se cutremure, munţii să se clatine; şi, din nou, „Aratta cea cu ziduri albe" a devenit o ţară a grânelor îmbelşugate.
Nu mai era nevoie să se supună Erechului; iar domnul Arattei i-a spus vestitorului: „Inanna, regina ţării, nu şi-a părăsit Casa din Aratta; n-a dat Aratta pe mâna Erechului."
În ciuda bucuriei din Aratta, speranţele că Inanna nu-şi abandonase sălaşul de acolo nu s-au împlinit complet. Ispitită de perspectiva de a locui într-un templu grandios din Oraşul sumerian al lui Anu, ea a devenit zeiţă navetistă: o „zeitate angajată", ca să spunem aşa, departe în Aratta, dar locuind în metropolitanul Erech.
Îşi făcea naveta zburând dintr-un loc în altul cu „Barca ei Cerească". Aceste zboruri au dus la numeroase descrieri ale Inannei ca aeronaută (Fig. 75), iar din unele scrieri se deduce că îşi pilota singură nava. Pe de altă parte, la fel ca altor zeităţi majore, i se repartizase un pilot-navigator, pentru zborurile mai dificile.
Asemenea Vedelor, care vorbeau despre piloţii zeilor (unul, Pushan, „îl călăuzea pe Indra prin norii pestriţi", cu „nava aurie care zboară prin regiunea din mijlocul văzduhului"), şi textele sumeriene anterioare se referă la AB.GAL-i, care îi transportau pe zei prin cer. Pilotul-navigator al Inannei, ni se spune, era Nungal; şi fusese numit anume în legătură cu transferul ei la Casa lui Anu din Erech:
Pe vremea când Enmerkar în Uruk domnea,
Nungal, inimă-de-leu, era Pilotul care din ceruri pe
Ishtar jos o aducea la E-Anna.
Conform Listei Regilor Sumerieni, după Potop, monarhia a început la Kish. Apoi, „s-a purtat Regalitatea lui Eanna. " După cum au confirmat arheologii, Erechul începuse într-adevăr ca oraş-templu, constând din incinta sacră unde a fost construită prima capelă modestă a lui Anu („Templul Alb") deasupra unei platforme înălţate (Fig. 76); clădirea a rămas în centrul oraşului, chiar şi când Erechul s-a întins şi templele i s-au mărit, după cum indică resturile oraşului şi ale zidurilor acestuia (Fig. 77).
Arheologii au găsit rămăşiţele unui templu magnific închinat Inannei şi datând de la începutul mileniului trei î.Ch. - posibil să fie chiar templul clădit de Enmerkar.
Era construit într-un stil unic, cu coloane înalte decorate (Fig.78) şi trebuie să fi fost tot atât de opulent şi de impresionant pe cât l-au descris imnurile înălţate în slava lui:
Cu lapis-lazuli era împodobit,
Decorat cu meşteşugul lui Ninagal.
În locul luminos (...) locuinţa Inannei, lira lui Anu au instalat-o.
Cu toate acestea, Erechul continua să fie un oraş „provincial", lipsindu-i statura altor oraşe sumeriene, care aveau distincţia de a fi fost reclădite pe locurile fostelor localităţi antediluviene. Nu avea prestigiul şi beneficiile derivate din deţinerea „ME-urilor Divine". Deşi se face încontinuu referire la ele, natura ME-urilor nu e clară, iar savanţii traduc termenul prin „porunci divine", „puteri divine" sau chiar „virtuţi mitice". ME-urile, însă, sunt descrise ca nişte obiecte fizice care se puteau lua şi duce în mână, sau chiar puteau fi purtate asupra persoanei, şi care conţineau cunoştinţe sau
date secrete. Poate că erau ceva în genul actualelor cipuri de computer, pe care fuseseră înregistrate minuţios date, programe şi ordine operative. Pe ele erau codificate elementele esenţiale ale civilizaţiei.
Aceste ME-uri se aflau în posesia lui Enki, savantul şef al Anunnakilor. El le-a eliberat pentru a-i folosi omenirii, pas cu pas; şi se părea că Erechului încă nu îi venise rândul să ajungă pe culmile civilizaţiei, când Inanna devenise zeitatea sa domnitoare. Nerăbdătoare, Inanna s-a hotărât să-şi folosească farmecele feminine pentru a drege situaţia.
Un text intitulat de S.N. Kramer (în „Mitologia sumeriană") „Inanna şi Enki", dar al cărui titlu sumerian original (şi mai poetic) nu se cunoaşte, relatează cum a călătorit Inanna cu „Cereasca Barcă" la Abzu, unde Enki ascunsese ME-urile. Dându-şi seama că Inanna venea să apeleze personal la el - „fecioara, de una singură, şi-a îndreptat pasul spre Abzu" -, Enki i-a ordonat şambelanului să pregătească o masă somptuoasă, cu cât mai mult vin de curmale.
După ce Inanna şi Enki s-au ospătat, iar inima lui Enki s-a înveselit de băutură, Inanna a abordat subiectul ME-urilor. Înmuiat de alcool, Enki i-a dăruit ME-uri pentru „Domnie (...) Divinitate, înalta şi îndurătoarea Tiară, Tronul Regalităţii", iar „strălucitoarea Inanna le-a luat". În timp ce Inanna îşi folosea farmecele asupra îmbătrânitului amfitrion, Enki i-a făcut un al doilea cadou, cu „înaltul Sceptru şi Toiag, înaltul Altar, Dreapta Cârmuire"; iar „strălucitoarea Inanna le-a luat" şi pe acestea.
Pe măsură ce festinul şi băutura continuau, Enki s-a despărţit de şapte ME-uri importante, cuprinzând funcţiile şi atributele unei Divine Doamne, templul şi ritualurile ei, preoţii, eunucii şi prostituatele, arta războiului şi armele, justiţia şi tribunalele, muzica şi artele, zidăria, tâmplăria şi faurăria, tăbăcăria şi ţesătoria, scrisul şi matematicile şi aşa mai departe.
Având în mâini datele codificate ale tuturor acestor atribute proprii unei mari civilizaţii, Inanna a plecat pe furiş, luându-şi zborul cu Cereasca Barcă, înapoi spre Erech. Peste câteva ore, trezit din beţie, Enki şi-a dat seama că Inanna plecase cu ME-urile. Cam jenat, şambelanul i-a amintit că el, Enki însuşi, îi dăruise ME-urile Inannei. Foarte supărat, Enki i-a ordonat şambelanului să pornească pe urmele Inannei cu „Marea Cameră Cerească" şi să ia ME-urile înapoi. Ajungând-o pe Inanna la primul punct de escală, şambelanul i-a explicat ordinele primite; dar Inanna, întrebând „De ce şi-a
schimbat Enki cuvântul faţă de mine?", a refuzat. Când i-a raportat lui Enki situaţia, şambelanului i s-a ordonat să captureze Cereasca Barcă a Inannei, s-o aducă la Eridu şi s-o elibereze pe Inanna, dar fără ME-uri. În Eridu, însă, Inanna i-a poruncit pilotului ei de încredere să „salveze Cereasca Barcă şi
ME-urile dăruite Inannei". Şi astfel, în timp ce Inanna continua să se certe cu şambelanul lui Enki, pilotul a fugit cu nava, având la bord nepreţuitele ME-uri.
O „Odă pentru Inanna", compusă spre a fi citită cu răspunsurile corului, exprimă sentimentele locuitorilor din Erech:
Doamnă a ME-urilor,
Regină Strălucitor de luminoasă;
Preadreaptă în raze înveşmântată
Iubită de Cer şi Pământ;
Urmaşă a lui Anu,
Purtând marile adoraţii;
Demnă de înalta tiară,
Pentru marea preoţie vrednică.
Cele şapte ME-uri le-a obţinut, în mâna ei le ţine.
Doamnă a marilor ME-uri,
A lor păzitoare este (...).
În acele vremuri, Inanna a fost încorporată în Panteonul celor Doisprezece şi (înlocuind-o pe Ninharsag) i s-a atribuit planeta Venus (MUL DILBAT), ca analogie celestă, şi constelaţia AB.SIN (Fecioara), drept casă zodiacală; descrierea din urmă nu s-a schimbat aproape deloc din epoca sumeriană (Fig. 79). Exprimându-şi propria mulţumire, Inanna a anunţat în auzul tuturor - zei şi oameni deopotrivă: „Regină sunt!"
Imnurile i-au recunoscut noua poziţie printre zei şi atributele cereşti:
Cea care venit-a din cer,
Cea care venit-a din cer,
„Slavă! " îi strigăm (...).
Fală, măreţie, nădejde [sunt ale ei] cum apare strălucind pe înserat, sfântă făclie ce umple cerurile;
Ivirea ei în cer e ca Luna şi Soarele (...).
Pe Cer e-n siguranţă, buna „vacă sălbatică " a lui Anu;
Pe Pământ e-ndurătoare, stăpână a tărâmurilor.
În Abzu, din Eridu, a primit ME-urile;
Naşul ei Enki i le-a dăruit,
Domnia şi Monarhia i le-a pus în mână.
Cu Anu se-aşază pe marele tron,
Cu Enlil hotărăşte sorţii în ţară (...).
Întorcându-se din înalta ei poziţie printre zei la adoraţia sumerienilor („Oamenii cu Cap-Negru"), continuă imnurile,
În toată ţara, oamenii cu cap-negru se adună când belşugul a ajuns în magaziile Sumerului (...).
Vin la ea cu (...) aduc dispute înainte-i.
Ea judecă răutăţile şi-i stârpeşte pe cei răi;
Dă dreptate celor cinstiţi, fericirea le-o sorteşte (...).
Buna doamnă, bucuria lui Anu, eroină este;
Sigur din Cer se pogoară (...).
E vitează, e de-ncredere, mare este;
Se întrece în tinereţe.
Populaţia din Erech avea toate motivele să-i fie recunoscătoare Inannei, căci sub divinitatea ei Erechul devenise un centru bogat al civilizaţiei sumeriene. Proslăvindu-i înţelepciunea şi virtutea, locuitorii Erechului nu uitau să-i amintească frumuseţea şi atractivitatea. Într-adevăr, cam prin acea perioadă, Inanna a instituit datina „Sacrei Căsnicii", un ritual sexual prin care preotul-rege trebuia să-i fi devenit soţ - dar numai pentru o noapte. Un text, atribuit unui rege numit Iddin-Dagan, a descris acest aspect al vieţii Inannei în templu - cu muzică, bărbaţi prostituaţi şi altele:
Prostituaţii o piaptănă (...). îi împodobesc gâtul cu panglici colorate (...).
Dreapta şi-o gătesc cu straie femeieşti pe când trec prin faţa purei Inanna (...).
Stânga şi-o acoperă cu straie bărbăteşti pe când trec prin faţa purei Inanna (...).
Cu coarde de sărit şi frânghii colorate se întrec în faţa ei (...).
Tinerii, cu cercuri în mâini, cântă în faţa ei (...).
Fecioarele, preotese Shuga, trec prin faţa Inannei (...)
Fac patul pentru doamna mea,
Şterg rogojina cu ulei de cedru dulce-mirositor;
Pentru Inanna, pentru Rege, pregătesc aşternutul (...)
Regele mândru se-apropie de poala ei curată;
Mândru se apropie de poala Inannei (...)
Curata poală i-o mângâie,
Ea se întinde pe pat, curata ei poală;
Face dragoste cu el pe pat.
Îi spune lui Iddin-Dagan: „Negreşit, eşti iubitul meu. "
Acest obicei al Inannei poate să fi început cu Enmerkar însuşi, o uniune sexuală al cărei vlăstar a fost următorul conducător al Urukului, un semizeu cunoscut ca „divinul Lugalbanda, un Drept Veghetor". Şi despre Lugalbanda, la fel ca despre Enmerkar, s-au găsit mai multe epopei. Inanna, pare-se, dorea ca Lugalbanda să se instaleze în numele ei la Aratta; dar Lugalbanda era prea agitat şi aventurier pentru a sta locului. O epopee („Lugalbanda şi Muntele Hurum") îi descrie primejdioasa călătorie spre „groaznicul loc de pe Pământ", în căutarea Divinei Păsări Negre. A ajuns la Muntele Interzis, „unde Anunnakii, zeii muntelui, ca termitele sfredeliseră tuneluri pe sub pământ". Căutând să zboare cu Pasărea Cerului, Lugalbanda l-a rugat pe custodele acesteia cu cuvinte care imortalizează dorinţa omului de a zbura:
Ca Utu mă lasă să mă duc, ca Inanna,
Ca Furtunoşii Şapte din Ishkur într-o flacără mă lasă să mă-nalţ, şi să plec tunând!
Mă lasă oriunde văd cu ochii,
Oriunde doresc, mă lasă să pun piciorul,
Oriunde inima-mi voieşte, mă lasă să ajung (...).
La sosirea pe Muntele Hurum („a cărui faţă Enlil precum cu o mare uşă o închisese"), Lugalbanda a fost provocat de Păzitor: „Zeu de eşti, o vorbă prietenească voi rosti şi te-a lăsa să intri. Om de eşti, soarta ţi-o voi hotărî." La care:
Lugalbanda, cel din sămânţă iubită, întinse mâna [şi spuse]: „ Ca divinul Shara sunt, fiul drag al Inannei. "
Dar Păzitorul sfântului loc l-a refuzat pe Lugalbanda, cu un oracol: întradevăr, avea să ajungă pe tărâmuri îndepărtate şi să devină vestit, atât el, cât şi Erechul, dar urma s-o facă pe jos.
Un alt epos lung, intitulat iniţial de cercetători „Lugalbanda şi Enmerkar" şi, mai recent, „Epopeea lui Lugalbanda", afirmă descendenţa semidivină a lui Lugalbanda dar nu-i identifică tatăl; putem presupune, însă, din circumstanţele şi evenimentele ulterioare, că tatăl era Enmerkar, confirmându-l pe acesta ca fiind primul dintr-o lungă listă de conducători care, sub forma unui mariaj simbolic sau nu, au fost invitaţi de Inanna în patul ei.
Această „invitaţie" din partea Inannei apare în bine cunoscuta „Epopee a lui Ghilgameş". Ghilgameş, al cincilea conducător al Erechului, a căutat să scape de destinul muritorilor, fiindcă, fiind fiu al zeiţei Ninsun şi al marelui preot din Kullab, „era pe două treimi zeu". Pornind în căutarea nemuririi (examinată pe larg în Stairway to Heaven), el a călătorit mai întâi la „Locul de Aterizare" de pe Muntele Cedrilor - vechea platformă a spaţioportului din munţii Libanului (pe care pare-se că o vizitase şi Lugalbanda). Luptându-se cu monstrul mecanic care păzea perimetrul zonei interzise, Ghilgameş şi însoţitorul lui au fost cât pe ce să fie anihilaţi, dacă nu intervenea Utu. Epuizat de luptă, Ghilgameş şi-a scos hainele ude, ca să se spele şi să se odihnească. Atunci, Inanna/Ishtar, care urmărise lupta din cer, a fost cuprinsă de poftă:
Şi-a spălat părul murdar, şi-a lustruit armele;
Cosiţa şi-a scuturat-o pe spinare.
Şi-a lepădat straiele întinate, s-a îmbrăcat curat,
A-nfăşurat pe el o mantie cu franjuri, încinsă cu cordon.
Când Ghilgameş şi-a pus tiara,
Glorioasa Ishtar a ridicat un ochi spre frumuseţea lui Ghilgameş.
„Vino, Ghilgameş, să-mi fii iubit!" [a spus ea].
„Dăruieşte-mi din rodnicia ta; soţ îmi vei fi, soţie îţi voi fi. "
Şi-a însoţit invitaţia cu promisiunile unei vieţi glorioase (deşi nu eterne) dacă Ghilgameş îi primea oferta. Dar Ghilgameş a răspuns cu o lungă listă a amanţilor ei, cu care Inanna se împrietenise, deşi „ai rânduit pentru Tammuz [Dumuzi], iubitul tinereţii tale, ani şi ani de tânguieli"; chipurile continuând să ţină doliu, a spus el, îşi lua şi lepăda amanţii „ca pe încălţările ce strâng piciorul (...) ca o uşă ce nu opreşte vântul (...). Pe care lai iubit veşnic?" a întrebat-o; „dacă faci dragoste cu mine, mă vei trata la fel." (În continuare, jignită, Inanna a primit permisiunea lui Anu să-l dezlănţuie împotriva lui Ghilgameş pe Taurul din Cer; Ghilgameş a scăpat în ultima clipă, la porţile Erechului.)
Epoca de aur a Erechului nu avea să dureze o veşnicie. Lui Ghilgameş i-au urmat pe tron alţi şapte regi. Apoi, „Urukul a fost lovit cu armele; tronul s-a mutat la Ur." Thorkild Jacobsen, al cărui studiu „Lista Regilor Sumerieni" este cel mai competent pe această temă, crede că transferul monarhiei sumeriene din Erech în Ur a avut loc în jurul anului 2850 î.Ch.; alţii adoptă o dată mai recentă, circa 2650 î.Ch. (Această discrepanţă de două secole a persistat până târziu şi rămâne neînţeleasă de cercetători.)
Domniile diferiţilor conducători se scurtau tot mai mult, pe măsură ce sediul puterii se muta dintr-un oraş sumerian în altul: de la Ur la Awan, apoi din nou la Kish; într-un oraş numit Hamazi, şi înapoi la Erech şi Ur; la Adab şi Mari, şi iarăşi la Kish; şi, în sfârşit, încă o dată la Erech.
Pe parcursul a nu mai mult de două sute douăzeci de ani, au apărut astfel trei dinastii suplimentare la Kish, trei la Erech, două la Ur şi câte una singură în alte cinci oraşe. A fost, după toate aparenţele, o perioadă volatilă; de asemenea, a mai fost şi un interval de fricţiuni crescânde între oraşe, mai mult în privinţa drepturilor asupra apei şi într-a canalelor de irigaţii - fenomene care se pot explica prin uscăciunea climatului, pe de o parte, şi înmulţirea demografică, pe de alta. În fiecare situaţie, despre oraşul care pierdea se spunea că a fost „lovit cu armele". Omenirea începuse să-şi poarte propriile războaie!
Recurgerea la arme pentru a rezolva disputele locale devenea tot mai răspândită. Inscripţiile din acele vremuri arată că populaţia hărţuită se întrecea, prin jertfe şi adoraţii sporite, pentru favorurile zeilor; oraşele-state beligerante îşi implicau tot mai mult patronii divini în conflictele meschine. Într-o situaţie atestată documentar, Ninurta a fost chemat să hotărască dacă un şanţ de irigaţii încălca sau nu hotarele altui oraş. Şi Enlil a fost silit să le ordone taberelor în conflict încetarea ostilităţilor. Aceste lupte şi instabilităţi constante au ajuns curând la limita unde zeii s-au săturat. Odată, în trecut,
când se apropia Potopul, Enlil fusese atât de dezgustat de omenire încât i-a plănuit exterminarea prin marea inundaţie. Apoi, în incidentul de la Turnul Babel, a ordonat împrăştierea omenirii şi amestecul limbilor. Acum, din nou, îl ajungea dezgustul.
Fundalul istoric al evenimentelor care au urmat a fost ultima încercare a zeilor de a restabili la Kish, capitala iniţială, centrul monarhic. Pentru a patra oară, au readus tronul la Kish, începând dinastia cu conducători ale căror nume indică fidelitatea faţă de Sin, Ishtar şi Shamash. Doi cârmuitori, însă, purtau nume indicând că erau discipoli ai lui Ninurta şi ai soţiei lui - dovadă a unei rivalităţi reînviate între Casa lui Sin şi Casa lui Ninurta. A rezultat în instalarea pe tron a unei nulităţi „Nannia, un tăietor de piatră"; acesta nu a domnit decât şapte ani.
În asemenea împrejurări tulburi, Inanna a putut recupera Erechul ca cetate de scaun. Omul ales pentru această sarcină, un anume Lugalzagesi, a păstrat favorurile zeilor timp de douăzeci şi cinci de ani; apoi, însă, atacând Kishul pentru a-i asigura pustiirea definitivă, n-a reuşit decât să stârnească mânia lui Enlil; iar ideea de a avea o mână forte la cârma domniei umane avea tot mai mult sens. Era nevoie de cineva neimplicat în toate aceste dispute, cineva care să garanteze o conducere fermă şi să
joace din nou aşa cum se cuvine rolul de rege ca unic intermediar între zei şi oameni, în toate chestiunile lumeşti.
Inanna a fost cea care, cu ocazia unuia dintre zborurile ei, l-a găsit pe acel om.
Întâlnirea lor, cam prin anul 2400 î.Ch., a lansat o nouă eră. Omul îşi începuse cariera ca paharnic al regelui din Kish. După ce a luat frâiele statului în Mesopotamia centrală, şi-a extins rapid stăpânirea peste tot Sumerul, până în ţările vecine şi chiar şi în altele, mai îndepărtate. Numeleepitet
al acestui prim întemeietor de imperii a fost Sharru-Kin („Drept Conducător"); tratatele moderne îl numesc Sargon I sau Sargon cel Mare (Fig. 80). El şi-a clădit o capitală absolut nouă, nu departe de Babilon, numind-o Agade („Unită"): o cunoaştem ca Akkad - nume de unde derivă termenul akkadian ca prim limbaj semit.
Un text cunoscut ca „Legenda lui Sargon" îi consemnează, cu propriile lui cuvinte, straniul trecut personal:
Sargon, viteaz rege din Agade, sunt.
Mama mea a fost mare preoteasă; tatăl nu mi l-am cunoscut (...).
M-a pus în coş de papură, cu catran a lipit capacul.
M-a aruncat în râu; nu m-am scufundat.
Râul m-a purtat pe ape, m-a dus la Akki, cel ce irigă,
Akki, cel ce irigă, m-a ridicat când a scos apă;
Akki, cel ce irigă, ca pe fiul lui m-a luat şi m-a crescut.
Akki, cel ce irigă, grădinar al său m-a numit.
Această poveste, asemănătoare cu cea a lui Moise (scrisă cu peste o mie de ani înaintea vremurilor lui Moise), răspunde în continuare la întrebarea cea mai evidentă cum a putut un om cu tată necunoscut, un simplu grădinar, să devină un mare rege? Sargon dă următorul răspuns:
Pe când eram grădinar, Ishtar m-a învrednicit cu iubirea ei.
Şi timp de patruzeci şi cincizeci de ani am avut Domnia;
Pe oamenii cu Cap-negru i-am condus şi cârmuit.
Laconica declaraţie e dezvoltată într-o altă scriere, întâlnirea dintre muncitorul Sargon şi frumoasa zeiţă Ishtar a fost întâmplătoare, dar nici pe departe inocentă:
Într-o zi regina mea,
După ce a străbătut cerul, a străbătut Pământul -Inanna.
După ce a străbătut cerul, a străbătut Pământul -
După ce a străbătut Elamul şi Shuburul,
După ce a străbătut (...),
S-a apropiat obosită, a adormit.
Am văzut-o de la marginea grădinii;
Am sărutat-o, cu ea m-am împreunat.
Inanna - care între timp se deşteptase, presupunem - a găsit în Sargon un om pe placul ei, un bărbat care îi putea satisface nu numai jinduirile la aşternut, ci şi ambiţiile politice. Un text cunoscut drept „Cronica lui Sargon" declară că „Sharru-Kin, regele Agadei, s-a înălţat [la putere] în era lui Ishtar. Nu a avut nici rival, nici oponent. Şi-a întins înspăimântătoarea glorie peste toate ţările. A traversat marea la răsărit; a cucerit ţara de la apus, pe toată întinderea."
Enigmatica referire la „Era lui Ishtar" i-a nedumerit pe oamenii de ştiinţă; dar nu poate însemna decât ceea ce spune: în acea perioadă, indiferent din ce motive, Inanna/Ishtar a avut posibilitatea de a instala pe tron un om ales de ea, care să-i făurească un imperiu: „El a învins Urukul şi i-a dărâmat zidul (...).
A triumfat în lupta cu locuitorii din Ur (...) a cotropit tot teritoriul din Lagash până la mare (...)." Mai erau şi cuceririle din afara vechilor graniţe ale Sumerului; „Mari şi Elam stau supuse în faţa lui Sargon."
Grandoarea lui Sargon şi măreţia Inannei, mergând mână în mână, au fost exprimate în construirea noii capitale din Agade şi în UL.MASH („Sclipitorul, Luxosul") templu al Inannei. „În vremurile acelea," relatează un text istoriografic sumerian, „locuinţele din Agade erau pline cu aur; casele viu strălucitoare erau pline de argint. În depozitele sale se aducea aramă, plumb şi lespezi de lapis-lazuli; grânarele i se umflau pe de lături. Bătrânii erau înzestraţi cu înţelepciune, bătrânele aveau darul elocinţei; tinerii erau dăruiţi cu Forţa-Armelor, copilaşii aveau zestrea inimilor vesele (...). Tot oraşul răsuna de muzică."
În acel oraş frumos şi fericit, „în Agade şi-a înălţat sfânta Inanna un templu ca nobil sălaş; în Ulmash a ridicat un tron." Era templul care încununa o serie de altare închinate ei, cuprinzând principalele oraşe sumeriene. Declarând că „în Erech, E-Anna e a mea", Inanna şi-a enumerat altarele din Nippur, Ur, Girsu, Adab, Kish, Der, Akshak şi Umma, iar la sfârşit, Ulmash din Agade. „Este vreun zeu care se poate întrece cu mine?" a întrebat ea.
Şi totuşi, deşi promovată de Inanna, ascensiunea lui Sargon la domnia peste ţinutul cunoscut de atunci încolo ca Sumer şi Akkad n-ar fi putut avea loc fără consimţământul şi binecuvântarea lui Anu şi Enlil. Un text bilingv (sumerian-akkadian), înscris iniţial pe o statuie a lui Sargon pusă înaintea lui
Enlil în templul său din Nippur, declară că Sargon era nu numai „A toate - Veghetorul Cuprinzător" al lui Ishtar, ci şi „preot uns al lui Anu" şi „mare regent al lui Enlil". Enlil, a scris Sargon, era cel care „îi dăduse puterea şi domnia".
Scrierile lui Sargon despre cuceririle lui o înfăţişează pe Inanna ca pe o prezenţă activă pe câmpul de luptă, dar îi atribuie lui Enlil puterea generală de decizie, privind anvergura victoriilor şi întinderea teritoriilor: „Enlil nu lăsa pe nimeni să i se împotrivească lui Sargon, regele ţării; de la Marea de Sus până la Marea de Jos, Enlil i-a dat totul". Invariabil, post-scriptumurile la inscripţiile lui Sargon îi invocă pe Anu, Enlil, Inanna şi Utu/Shamash ca „martori".
Scrutând acest vast imperiu care se întindea de la Marea de Sus (Mediterana) până la Marea de Jos (Golful Persic), devine clar că, la început, cuceririle lui Sargon s-au limitat la domeniile lui Sin şi ale copiilor acestuia (Inanna şi Utu), şi chiar la apogeu s-au menţinut în interiorul teritoriilor enlilite. Sargon a ajuns la Lagash, oraşul lui Ninurta, şi a cucerit teritoriul de la Lagash spre sud, dar nu şi Lagashul propriu-zis; nici nu s-a întins la nordest de Sumer, unde domnea Ninurta. Depăşind hotarele vechiului Sumer, a intrat în ţara Elamului din sud-est - o zonă aflată încă de mai demult sub influenţa Inannei. Dar când Sargon a păşit pe pământurile de la vest de cursul mediu al Eufratului, spre litoralul mediteranean, domeniile lui Adad, „Sargon s-a prosternat în rugă înaintea zeului (...) [şi] i-a dat în regiunea de sus Mari, Yarmuli şi Ebla, până la pădurea de cedri şi muntele de argint."
Din inscripţiile lui Sargon reiese clar că nu a primit nici Tilmunul (A Patra Regiune a zeilor), nici Maganul (Egiptul), nici Meluhha (Etiopia) din A Doua Regiune, domeniile descendenţilor lui Enki; cu aceste ţări a avut numai relaţii comerciale de pace. În Sumerul propriu-zis, a evitat o zonă controlată de Ninurta şi oraşul revendicat de Marduk. Dar apoi, „la bătrâneţe", Sargon a făcut o greşeală:
A luat ţărâna din temelia Babilonului şi pe ţărână a clădit alt Babilon lângă Agade.
Pentru a înţelege gravitatea faptei, trebuie să ne reamintim semnificaţia cuvântului „Babilon" - Bab-ili, Poarta Zeilor". Un titlu şi o funcţie reclamate pentru Babilon de către sfidătorul Marduk, erau
simbolizate de pământul său sfinţit. Acum, încurajat de Inanna şi împins de ambiţiile ei, Sargon a luat pământul sacru pentru a-l întinde ca fundaţie a noului Bab-Ili, urmărind cu îndrăzneală să transfere titlul şi funcţia la Agade.
După cum a reieşit, aceasta a fost ocazia pentru ca Marduk - despre care nu se mai auzise de atâtea secole - să se afirme din nou:
Ţinând seamă de sacrilegiul astfel făptuit de Sargon, marele domn Marduk s-a mâniat şi i-a nimicit poporul prin înfometare.
De la răsărit la apus i-a înstrăinat de Sargon; iar lui i-a dat pedeapsa de a nu-şi afla odihna.
Înăbuşind cu disperare o revoltă după alta, Sargon nu şi-a mai putut „afla odihna"; discreditat şi bolnav, a murit după o domnie de cincizeci şi patru de ani.
Va urma în capitolul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu