PRELUDIUL DEZASTRULUI

PRELUDIUL DEZASTRULUI . Capitolul 12
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      Informaţiile privitoare la ultimii ani ai Erei lui Ishtar ne provin dintr-un număr de scrieri. Adunate la un loc, ele alcătuiesc povestea unor evenimente dramatice şi incredibile: uzurparea puterii supreme de pe Pământ de către o zeiţă; profanarea Sfintei Sfintelor a lui Enlil, din Nippur; pătrunderea unei armate omeneşti în cea de-a Patra Regiune; o invazie a Egiptului; apariţia zeilor africani în domeniile asiatice; fapte şi situaţii care înainte erau de neconceput; frământări printre zei, care au constituit scena pe care conducătorii umani şi-au jucat rolurile, iar sângele omenesc a fost vărsat fără milă.
      În faţa reapariţiei vechiului ei adversar, Inanna pur şi simplu nu s-a putut da bătută, indiferent de preţ. Aşezând pe tronul lui Sargon mai întâi un fiu al acestuia, apoi încă unul, înrolându-şi în campanii regii vasali din ţinuturile muntoase răsăritene, a luptat ca o leoaică turbată pentru imperiul
ei în dezmembrare, „potopind cu ploaie de flăcări pământul (...) atacând ca o furtună năprasnică".
      „Eşti cunoscută după distrugerea ţărilor rebele," intona o fiică a lui Sargon într-un poem de lamentaţie; „eşti cunoscută după masacrarea popoarelor lor" (...) întorcându-te „împotriva oraşului care nu a spus «ţara e a ta»," făcându-i „râurile să curgă roşii de sânge".
      Timp de peste doi ani, Inanna a dezlănţuit de jur împrejur haosul, până când zeii au ajuns la concluzia că singura cale de a opri carnagiul consta în a-l trimite pe Marduk înapoi în exil. După ce revenise la Babilon când Sargon încercase să ia o parte din solul sfinţit - faptă a cărei semnificaţie simbolică îşi avea rădăcina în evenimente legendare - Marduk a fortificat oraşul şi îndeosebi i-a ameliorat ingenios sistemul de canalizare, facându-l imun în faţa oricărui atac. Incapabili sau nedorind să-l înlăture pe Marduk prin forţă, Anunnakii au apelat la fratele său, Nergal, cerându-i să-l
„sperie pe Marduk de pe scaunul divin" din Babilon.
      Despre aceste evenimente ştim dintr-un text intitulat de savanţi „Epopeea Erra", căci în el Nergal este numit de vechiul cronicar ER.RA un epitet oarecum denigrator, întrucât însemna „Sluga lui Ra". Este o scriere care s-ar putea intitula mai bine „Povestea p catelor lui ă Nergal", fiindcă îl învinuieşte pe Nergal pentru o suită de evenimente cu deznodământ catastrofic; dar este o sursă nepreţuită de cunoaştere şi înţelegere a acestui preludiu al dezastrului.
      Acceptând misiunea, Nergal/Erra a călătorit în Mesopotamia, pentru o discuţie faţă în faţă cu Marduk. Ajungând la destinaţie, mai întâi a poposit în Erech, „oraşul lui Anu, regele tuturor zeilor", dar, desigur, şi locul unde urma să o întâlnească pe Inanna/Ishtar. Când a sosit la Babilon, „în Esagil, templul Cerului şi al Pământului, a intrat şi s-a oprit în faţa lui Marduk". Epocala întâlnire a fost imortalizată de artiştii antici (Fig. 81); îi reprezintă pe amândoi zei ţinându-şi armele în mâini, dar Marduk, cu coiful pe cap, stând pe o platformă, îi întinde fratelui său un simbol de bun-venit.
      Combinând complimentele cu dojenile, Erra i-a spus lui Marduk că minunatele lucruri pe care le făcuse pentru Babilon, şi mai ales lucrările hidrotehnice îi făceau reputaţia „să strălucească precum o stea în ceruri", dar lăsau oraşe fără apă.

      Mai mult, faptul că se încoronase în Babilon, „luminându-i îngrăditura sacră" îi înfuriase pe ceilalţi zei; „sălaşul lui Anu de întuneric e acoperit". Marduk, a conchis el, nu putea merge în contra voinţei celorlalţi Anunnaki şi, cu siguranţă, nu împotriva celei a lui Anu.
      Dar Marduk, citând schimbările efectuate pe Pământ în urma Diluviului, a explicat că fusese nevoie să ia problemele în propriile lui mâini:

      În urma Potopului, hotărârile Cerului şi ale Pământului au luat-o razna.
      Oraşele zeilor pe largul Pământ s-au mutat peste tot;
      N-au fost aduse înapoi la loc (...).
      Cum le veghez din nou, răutatea mă scârbeşte;
      Fără întoarcerea la locul lor [iniţial],
      Fiinţa omenirii e împuţinată (...).
      Trebuie să-mi reclădesc locuinţa pe care Potopul mi-a nimicit-o;
      Numele ei [trebuie] să i-l dau din nou.

      Printre dezordinile postdiluviene care îl deranjau pe Marduk erau şi câteva situaţii în care Erra însuşi nu dăduse socoteală pentru anumite artefacte divine - „instrumentul de dat porunci, Oracolul Zeilor; semnul monarhiei, Sfântul Sceptru care îmbogăţeşte cu strălucire Domnia (...). Unde e sfânta Piatră cu Raze ce spulberă totul?" a întrebat Marduk. Dacă era silit să plece, a continuat el, „în ziua când cobor de pe tron, curgerea din fântână va înceta (...) apele nu se vor mai ridica (...) ziua luminoasă în beznă [se va preface] (...) zăpăceala se va ivi (...) vânturile secetei vor urla (...) boala se va răspândi."
      După alte câtea schimburi de replici, Erra a propus să-i înapoieze lui Marduk „artefactele cerului şi ale Pământului", dacă Marduk venea personal în Lumea de Jos să le ia; iar în privinţa „lucrărilor" din Babilon, l-a asigurat pe Marduk că nu avea nici un motiv de îngrijorare: el (Erra) urma să intre în
Casa lui Marduk numai pentru a „înălţa Taurii lui Anu şi Enlil la poarta-ţi" - statui ale Taurilor înaripaţi, aşa cum s-au găsit efectiv în locurile templelor -, dar fără să facă nimic pentru a deregla funcţionarea instalaţiilor hidrotehnice.

      Marduk a auzit aceasta;
      Făgăduiala, dată de Erra, i-a întrunit favoarea.
      Aşa că a păşit jos de pe tron, şi spre Ţara Minelor, sălaşul Anunnakilor, şi-a fixat direcţia.

      Astfel convins, Marduk a consimţit să părăsească Babilonul. Dar nici na facut-o bine, că Nergal şi-a călcat cuvântul. Incapabil să-şi înfrângă curiozitatea, Nergal/Erra s-a aventurat în Gigunu, misterioasa cameră subterană în care Marduk insistase că accesul era interzis; iar acolo, Erra a pus ca „Strălucirea" (sursa radiantă de energie) să fie luată. Imediat, aşa cum îl avertizase Marduk, „ziua s-a prefăcut în beznă", „curgerea s-a dereglat" şi, curând, „ţinuturile au rămas pustii, oamenii au început să piară".
      Toată Mesopotamia a fost afectată, căci Ea/Enki, Sin şi Shamash, în oraşele lor, s-au alarmat şi ei; „furia [faţă de Erra] i-a umplut". Oamenii le aduceau jertfe lui Anu şi Ishtar, dar degeaba; „sursele de apă au secat". Ea, tatăl lui Erra, i-a reproşat: „Acum, când Prinţul Marduk a plecat, ce-ai făcut?" A poruncit ca o statuie a lui Erra, care fusese pregătită, să nu mai fie instalată în Esagil. „Pleacă!" i-a ordonat el lui Erra. „Du-te unde nici un zeu nu merge vreodată!"
      „Erra şi-a pierdut graiul" numai pentru o clipă, după care a rostit cuvinte necuviincioase. Înfuriat, a zdrobit sălaşul lui Marduk şi a dat foc porţilor. Întorcându-se să plece, „a făcut un semn" sfidător, anunţând că însoţitorii lui, totuşi, aveau să rămână pe loc: „Ca războinici ai mei, ei nu se vor întoarce." Şi astfel se face că, atunci când Erra a revenit la Kutha, oamenii care-l urmaseră au stat pe loc, dând semnalul unei prezenţe de durată a lui Nergal în ţinuturile lui Shem; li s-a atribuit o colonie, nu departe de Babilon, poate ca garnizoană permanentă; în Samaria vremurilor biblice, existau „kutheeni care îl adoră pe Nergal"; iar în Elam, adoraţia lui Nergal era oficială, după cum o scoate în evidenţă o neobişnuită sculptură de bronz (Fig. 82) găsită la faţa locului, reprezentând adoratori cu trăsături africane inconfundabile efectuând o ceremonie religioasă în curtea unui templu.
      Plecarea lui Marduk din Babilon a pus capăt conflictului lui Ishtar cu el; ruptura dintre Marduk şi Nergal şi menţinerea unei prezenţe asiatice de către acesta din urmă au creat o alianţă neintenţionată între Ishtar şi Nergal. Lanţul tragicelor evenimente pe care nimeni nu le-ar fi putut prevedea şi, poate, nici măcar nu le dorise cineva, a fost astfel determinat de soartă, apropiindu-i şi mai mult pe Anunnaki şi pe oameni de dezastrul suprem...

      Cu autoritatea restabilită, Inanna a reînnoit monarhia din Agade şi a instalat pe tron un nepot de-al lui Sargon, Naram-Sin („Favoritul lui Sin"). Văzând în el, în sfârşit, un adevărat succesor al lui Sargon, l-a încurajat să caute grandoarea şi măreţia. După o scurtă perioadă de pace şi prosperitate, Inanna l-a ademenit pe Naram-Sin să pornească o expansiune a fostului imperiu. Curând, Inanna a început să muşte din teritoriile altor zei; aceştia, însă, nu puteau sau nu doreau să i se împotrivească: „Marii zei Anunnaki fugeau din calea ta ca liliecii dând din aripi," declara un imn al Inannei; „nu puteau sta în faţa înfricoşătorului tău chip (...) nu-ţi puteau astâmpăra mânioasa inimă." Sculpturi în piatră din teritoriile anexate o reprezentau pe Inanna cu înfăţişarea nemiloasei cuceritoare care devenise (Fig. 83).

      La începutul campaniilor ei, Inanna încă mai era numită „Iubita lui Enlil" şi cea „care îndeplineşte instrucţiunile lui Anu". Apoi, însă, elanul ei a început să-şi schimbe natura, de la înăbuşirea rebeliunilor la un plan calculat pentru acapararea supremaţiei.
      Două seturi de scrieri, unul despre zeiţă şi celălalt despre reprezentantul ei, regele Naram-Sin, consemnează evenimentele din acele vremuri. Ambele indică drept primă ţintă din afara graniţelor a Inannei Locul de Aterizare de pe Muntele Cedrilor. Ca Zeiţă Zburătoare, Inanna era foarte familiarizată cu locurile; a „ars marile porţi" ale muntelui şi, după un scurt asediu, a obţinut capitularea trupelor care-l păzeau: „Au rupt rândurile de bunăvoie".
      Aşa cum consemnează inscripţiile lui Naram-Sin, Inanna a pornit apoi spre sud, de-a lungul coastelor mediteraneene, ocupând oraş după oraş. Cucerirea Ierusalimului - Centrul de Control al Misiunii - nu este menţionată concret, dar Inanna trebuie să fi trecut şi pe acolo, căci se spune că a mers mai departe, să captureze Ierihonul. Stând călare peste strategicul punct de traversare a Iordanului, vis-à-vis de bastionul Anunnakilor din Tell Ghassul, Ierihonul - oraşul închinat lui Sin - se revoltase şi el: „Nu a spus «Aparţine tatălui tău care te-a făcut»; făgăduise cuvântul său solemn, dar şi l-a încălcat." Vechiul Testament e plin de admonestări contra „rătăcirilor după zei străini"; textul sumerian exprimă aceeaşi încălcare: populaţia Ierihonului, după de promisese solemn să-l adore pe Sin, tatăl Inannei, şi-a transferat devotamentul spre un alt zeu, străin. Capitularea acestui „oraş al curmalilor" în faţa Inannei înarmate a fost reprezentată pe un sigiliu cilindric (Fig. 84).

      O dată cu victoria asupra Canaanului de sud, Inanna a ajuns la poarta celei de-A Patra Regiuni, zona Spaţioportului. Sargon nu îndrăznise să treacă hotarul interzis. Dar Naram-Sin, încurajat de Inanna, a facut-o...
      O cronică regală mesopotamiană atestă că Naram-Sin nu doar a pătruns pe peninsulă, ci a şi continuat să meargă mai departe, invadând Ţara Maganului (Egiptul):

      Naram-Sin, odrasla lui Sargon, a mărşăluit împotriva oraşului Apishal şi i-a spart zidul, cucerindu-l.
      El însuşi l-a prins pe Rish-Adad, regele Apishalului şi vizirul Apishalului.
      Apoi, a pornit asupra Ţării Maganului şi el însuşi l-a prins pe Mannu-Dannu, regele Maganului.

      Exactitatea cronicii babiloniene orale mai sus-menţionate a fost confirmată independent şi în alte detalii, aşa că nu există nici un motiv de ai pune la îndoială acest fragment - oricât ar părea de incredibil, căci implică trecerea unui rege uman, cu o armată omenească, prin peninsula Sinai, A Patra Regiune a zeilor. Din timpuri imemoriale, un drum comercial între Asia şi Africa ocolise pe coasta mediteraneană a peninsulei - drum ameliorat ulterior de egipteni cu popasuri pentru apă şi de către romani, ca vitala lor Via Maris. Utilizatorii antici ai acestui drum ocoleau astfel pe departe câmpia centrală, unde era amplasat Spaţioportul. Dar dacă Naram-Sin, ca şef al unei armate, a mers pur şi simplu pe drumul de coastă e îndoielnic. Vaze din alabastru de model egiptean, găsite de arheologi în Mesopotamia şi Elam, îşi identifică proprietarul (în akkadiană) ca fiind „Naram-Sin, Regele celor Patru Regiuni; vază a Strălucitoarei Coroane a Ţării Magan". Faptul că Naram-Sin a început să-şi spună „Rege al celor Patru Regiuni" confirmă nu numai cucerirea Egiptului, ci şi sugerează includerea peninsulei Sinai în sfera sa de influenţă. Se pare că Inanna nu fusese „doar în trecere".
      (O invazie străină, cam prin perioada lui Naram-Sin, este cunoscută şi din documentele egiptene. Acestea descriu un interval de dezordini şi haos. Un papirus cunoscut de egiptologi ca „Admonestările lui Ipuwer" spune: „În Egipt au venit străinii (...) cei de viţă nobilă mult se lamentează". Era o perioadă care a cunoscut mutarea centrului de adoraţie şi putere de la Memphis-Heliopolis, din nord, la Teba, în sud. Savanţii numesc secolul de anarhie „Prima Perioadă Intermediară "; ea a urmat prăbuşirii celei de-a şasea dinastii faraonice.)
      Cum a putut Inanna, cu aparentă imunitate, să pătrundă pe peninsula Sinai şi să invadeze Egiptul, fără ca zeii acestei ţări să i se împotrivească?
      Răspunsul se găseşte într-un aspect al inscripţiilor lui Naram-Sin care i-a nedumerit pe cercetători: aparenta venerare a zeului african Nergal de către acest conducător mesopotamian. Deşi aşa ceva nu avea absolut nici un sens, rămâne ştiut că lungul text cunoscut ca „Legenda kutheeană a lui Naram-Sin" (sau, cum i se mai spune uneori, „Textul Regelui din Kutha") atestă faptul că Naram-Sin s-a dus la Kutha, centrul religios al lui Nergal din Africa, şi a înălţat acolo o stelă, căreia i-a anexat o tăbliţă de fildeş înscrisă cu relatarea neobişnuitei sale vizite, totul pentru a-l omagia pe Nergal.
      Recunoaşterea puterii şi a influenţei lui Nergal, mult în afara Africii, de către Naram-Sin este atestată de faptul că, în tratatele încheiate între Naram-Sin şi conducătorii provinciali din Elam, printre zeii martori e invocat şi Nergal. Iar într-o inscripţie despre marşul lui Naram-Sin spre Muntele
Cedrilor din Liban, regele îi recunoştea lui Nergal (nu lui Ishkur/Adad) meritul de a fi făcut posibilă această realizare:

      Deşi din epoca domniei omului nici un rege nu a distrus vreodată Armanul şi Ebla,
      Acum zeul Nergal deschis-a calea viteazului Naram-Sin.
      I-a dat Ebla şi Armanul, i-a dăruit Amanusul şi Muntele Cedrilor şi Marea de Sus.

      Această derutantă apariţie a lui Nergal ca influentă zeitate asiatică şi îndrăzneţul marş al lui Naram-Sin, reprezentantul Inannei, spre Egipt - toate încălcând starea de fapt a celor Patru Regiuni stabilită după Războaiele Piramidelor - au o singură explicaţie: în timp ce Marduk îşi abătuse atenţia
spre Babilon, Nergal a preluat un rol predominant în Egipt. Apoi, după convingerea lui Marduk de a părăsi Mesopotamia fără alte lupte, amiabila despărţire s-a transformat într-o înverşunată duşmănie între fraţi.
      Iar aceasta a dus la o alianţă între Nergal şi Inanna; dar, ţinându-şi partea unul altuia, au constatat curând că toţi ceilalţi zei li se opuneau. În Nippur s-a convocat o adunare a zeilor pentru a discuta despre tulburătoarele consecinţe ale faptelor Inannei; până şi Enki a fost de acord că mersese prea departe. Iar Enlil a emis un decret pentru arestarea şi judecarea ei.
      Am aflat despre aceste evenimente dintr-o cronică intitulată de savanţi „Blestemul din Agade". Hotărând că Inanna scăpase într-adevăr de sub control, împotriva ei s-a emis „cuvântul Ekurului" (incinta sacră a lui Enlil din Nippur). Dar Inanna n-a aşteptat să fie prinsă sau reţinută pentru proces: şi-a abandonat templul, fugind din Agade:

      „Cuvântul Ekurului" plutea peste Agade ca o tăcere de moarte;
      Agade tremura tot; templul său Ulmash era înfiorat;
      Ea care locuia acolo, a părăsit oraşul.
      Fecioara şi-a uitat odaia
      Sfânta Inanna şi-a uitat altarul din Agade.

      La vremea când în Agade a sosit o delegaţie a marilor zei, aceştia nau găsit decât un templu gol; tot ce-au putut face a fost să despoaie locul de atributele puterii:

      În zile nu cinci, în zile nu zece,
      Diadema domniei, tiara monarhiei, tronul dat stăpânirii Ninurta le-a adus la templul său;
      Utu a luat „Elocinţa " oraşului;
      Enki i-a retras „înţelepciunea ".
      Măreţia sa ce putea ajunge la Cer,
      Anu a ridicat-o în mijlocul Cerului.

      „Regalitatea din Agade era prăbuşită, viitorul său nespus de nefericit." Apoi, „Naram-Sin a avut o viziune", un mesaj de la zeiţa sa Inanna. „A ţinuto pentru sine, n-a spus-o prin viu grai, cu nimeni n-a vorbit despre ea (...). Şapte ani a rămas Naram-Sin în aşteptare.
      L-a căutat Inanna pe Nergal în cei şapte ani ai dispariţiei sale din Agade? Textul nu oferă răspunsul, dar credem că acela era singurul liman la îndemâna Inannei, departe de mânia lui Enlil. Evenimentele ulterioare sugerează că Inanna - şi mai îndrăzneaţă decât înainte, mai ambiţioasă ca
oricând - trebuie să fi obţinut cel puţin sprijinul unui zeu major; iar acesta nu putea fi decât Nergal. Prin urmare, ipoteza că Inanna s-a ascuns în domeniul sud-african al lui Nergal pare foarte plauzibilă.
      Oare cei doi, discutând situaţia, recapitulând evenimentele din trecut, dezbătând viitorul, au ajuns să lege o nouă alianţă care putea reorganiza domeniile divine? O Nouă Ordine era cu adevărat posibilă, căci Inanna spulbera Vechea Ordine Divină de pe Pământ. Un text, al cărui titlu vechi era „Regina tuturor ME-urilor", recunoaşte că Inanna se hotărâse întradevăr, cu deliberare, să sfideze autoritatea lui Anu şi Enlil, să le abroge legile şi regulile şi să se declare Zeitatea Supremă, „Marea Regină a Reginelor". Anunţând că „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naştere (...) mai mare chiar decât Anu," şi-a transpus declaraţiile în fapte şi a ocupat E-Anna („Casa lui Anu") din Erech, urmărind să desfiinţeze acest simbol al autorităţii lui Anu:

      Cereasca monarhie a fost răpită de o femeie (...)
      A schimbat complet legile Sfântului Anu,
      Nu s-a temut de marele Anu.
      I-a luat lui Anu E-Anna -
      Casa cu farmec fără egal, cu durabilă nobleţe -
      Acelei Case i-a adus nimicirea;
      Inanna îşi atacă oamenii, îi face prizonieri.

      Lovitura de stat contra lui Anu a fost însoţită de un atac paralel asupra sediului şi simbolurilor autorităţii lui Enlil. Inanna i-a încredinţat această sarcină lui Naram-Sin; atacul său asupra Ekurului din Nippur şi prăbuşirea Agadei, care a urmat, sunt descrise amănunţit în textul „Blestemul din Agade". De acolo, înţelegem că, după aşteptarea de şapte ani, Naram-Sin a primit alte oracole şi, prin urmare, „şi-a schimbat cursul acţiunii". La primirea noilor ordine:

      A sfidat cuvântul lui Enlil,
      I-a strivit pe slujitorii lui Enlil,
      Şi-a mobilizat trupele şi
      Ca un erou deprins cu despotismul
      A prins Ekurul în mână de fier.

      Cotropind oraşul aparent fără apărare, „ca un tâlhar l-a prădat". Apoi, s-a apropiat de Ekur, în incinta sacră, ridicând mari scări pe zidul Casei".
      Intrând prin violenţă, a ajuns în Sfânta Sfintelor: „Acum, oamenii i-au văzut chilia sacră, o încăpere ce nu cunoştea lumina; akkadienii au văzut sfintele vase ale zeului"; Naram-Sin „le-a azvârlit în foc". A „tras bărci mari la cheu lângă Casa lui Enlil şi a luat averile oraşului". Oribilul sacrilegiu era desăvârşit.
      Enlil - despre care nu se spune unde era, dar departe de Nippur, evident - „a ridicat ochii" şi a văzut distrugerea Nippurului şi profanarea Ekurului. „Fiindcă iubitul său Ekur fusese atacat," a poruncit hoardelor din Gutium - un ţinut montan din nord-estul Mesopotamiei - să atace Akkadul şi
să-l pustiască. Au năvălit asupra Akkadului şi a oraşelor sale „în număr mare, ca lăcustele (...) nimic n-a scăpat braţului lor." „Cel ce dormea pe acoperiş, pe acoperiş a murit; cel ce dormea în casă n-a fost dus la groapă (...) capete erau zdrobite, guri erau strivite (...) sângele trădătorilor curgea peste sângele credincioşilor."
      O dată, apoi şi a doua oară, ceilalţi zei au intervenit pe lângă Enlil: „Loveşte în Agade cu un blestem de ură," au spus, dar lasă celelalte oraşe şi regiuni agricole în viaţă! Când Enlil, în sfârşit, a acceptat, opt mari zei s-au unit spre a arunca blestemul peste Agade, „oraşul care a îndrăznit să atace
Ekurul." „Şi iată," spune vechiul istoric, „aşa s-a întâmplat (...) Agade e distrus!" Zeii au decis ca Agade să fie şters de pe faţa Pământului; şi, spre deosebire de alte oraşe care, după distrugere, fuseseră reclădite şi repopulate, Agade a rămas pentru totdeauna pustiu.
      Cât despre Inanna, „inima i-a fost ostoită" în cele din urmă de către părinţii ei. Ce anume s-a întâmplat exact, scrierile nu precizează. Ne spun, însă, că tatăl ei Nannar a venit s-o aducă înapoi în Sumer, câtă vreme „mama ei Ningal îi înălţa rugăciuni, întâmpinând-o în uşa templului". „Destule, mai mult decât destule înnoiri, o, mare regină!" au implorat-o zeii şi oamenii: „Şi cea dintâi Regină, în adunarea ei, a primit rugăciunea." Era lui Ishtar luase sfârşit.
***
      Toate probele documentare sugerează că Enlil şi Ninurta erau plecaţi din Mesopotamia când Naram-Sin a atacat Nippurul. Dar hoardele care au năvălit de pe munţi asupra Akkadului erau „hoardele lui Enlil" şi, după toate probabilităţile, au fost călăuzite pe marea câmpie mesopotamiană de către Ninurta.
      Lista Regilor Sumerieni numeşte regiunea de unde au venit invadatorii Gutium, o ţară din munţii nord-estici ai Mesopotamiei. În „Legenda lui Naram-Sin" sunt numiţi Umman-Manda (posibil să însemne „Hoardele Fraţilor Puternici/De Departe"), care au venit din „taberele ţinutului lui Enlil" situate „în zona muntoasă al cărei oraş zeii l-au clădit". Versurile textului sugerează că erau descendenţii soldaţilor care îl însoţiseră pe Enmerkar în călătoriile lui îndepărtate, care „şi-au ucis gazda" şi au fost pedepsiţi de Utu/Shamash să rămână în surghiun. Ajungând între timp triburi numeroase, conduse de şapte căpetenii fraţi, Enlil le-a comandat să cotropească Mesopotamia şi „să se azvârle asupra oamenilor care în Nippur uciseseră".
      O vreme, slabii succesori ai lui Naram-Sin au încercat să menţină o conducere centrală în timp ce hoardele cucereau oraş după oraş. Situaţia confuză e descrisă în Lista Regilor Sumerieni cu cuvintele: „Cine era rege? Cine nu era rege? Era Irgigi rege? Era Nanum rege? Era ImiRege? Era Elulu rege?" În cele din urmă, gutienii au luat în stăpânire tot Sumerul şi Akadul; „domnia hoardelor din Gutium s-a îndeplinit."
      Timp de nouăzeci şi unu de ani şi patruzeci de zile, gutienii au ţinut sub control Mesopotamia. Nici o capitală nouă nu poartă un nume inspirat de ei şi se pare că Lagash - singurul oraş sumerian care a scăpat de spoliere - le-a servit drept cartier general. Din sediul său de la Lagash, Ninurta a
întreprins lentul proces de refacere a agriculturii şi în primul rând a sistemului de irigaţii care se distrusese în urma incidentului Erra/Marduk. A fost un capitol din istoria sumeriană căruia cel mai bine i se potriveşte denumirea de Epoca Ninurta.
      Punctul central al acestei epoci a fost Lagashul, un oraş care şi-a început existenţa ca „incintă sacră" (Girsu) pentru Ninurta şi Pasărea Neagră Divină a sa. Dar, o dată cu creşterea tumultului ambiţiilor omeneşti şi divine, Ninurta s-a hotărât să facă din Lagash un centru sumerian major, principala locuinţă pentru el şi soţia lui Bau/Gula (Fig. 85), unde se puteau pune în practică ideile sale despre lege şi ordine şi idealurile de moralitate. Pentru a-l ajuta în aceste sarcini, Ninurta a numit viceregi umani şi le-a încredinţat administraţia şi apărarea oraşului-stat.

      Istoria oraşului Lagash (numit astăzi Tello) consemnează o dinastie a cărei domnie - neîntreruptă pentru o jumătate de mileniu - a început cu trei secole înaintea ascensiunii lui Sargon. O insulă de stabilitate armată într-un mediu tot mai violent, Lagashul era şi un mare centru al culturii sumeriene.
Dacă sărbătorile religioase ale Sumerului emanau din Nippur, în Lagash a fost originea tradiţiilor de festivaluri legate de un calendar agricol, cum ar fi Festivalul Primelor Fructe. Scribii şi învăţaţii au perfecţionat limba sumeriană; iar conducătorii, cărora Ninurta le-a acordat titlul de „Drept Guvernator", erau juruiţi unui cod de justiţie şi moralitate.
      Dintre chiar primii cârmuitori ai lungii dinastii din Lagash s-a distins cel numit Ur-Nanshe (în jurul anului 2600 î.Ch.). Mai mult de cincizeci de inscripţii de-ale sale s-au găsit în ruinele Lagashului: acestea consemnează aducerea materialelor de construcţie pentru Girsu, inclusiv lemnărie specială din Tilmun pentru furniruirea templului. De asemenea, descriu lucrări extensive de irigaţii, săparea de canale şi înălţări de baraje. Pe una dintre tăbliţele sale, Ur-Nanshe este reprezentat în fruntea unei echipe de constructori, fără a se codi să facă şi el o muncă manuală (Fig. 86). Cei patruzeci de viceregi cunoscuţi care i-au urmat au lăsat documente scrise despre realizările din agricultură, construcţii, legislaţie socială şi reforme etice - izbânzi materiale şi morale cu care s-ar mândri orice guvern.
      Dar Lagashul scăpase de ravagiile anilor turbulenţi ai lui Sargon şi Naram-Sin nu numai fiindcă era „centrul de cult" al lui Ninurta, ci şi (în primul rând) datorită curajului militar al locuitorilor săi. Ca „Războinic Dintâi al lui Enlil", Ninurta s-a asigurat că oamenii aleşi de el spre a guverna Lagashul aveau mari aptitudini militare. Unul (numit Eannatum), ale cărui inscripţii şi stele au fost găsite, era maestru al tacticii şi general victorios.

      Stelele îl arată mergând cu carul de luptă - un vehicul militar a cărui apariţie a fost îndeobşte atribuită unor timpuri ulterioare; de asemenea, sunt reprezentate trupele sale, în formaţii strânse, cu coifuri pe cap (Fig. 87).
      Comentând aceste lucruri, Maurice Lambert (La Période Pre-Sargonique) a scris că „infanteria de suliţaşi, protejaţi de scutieri, îi conferea armatei din Lagash o apărare din cele mai solide şi un atac cum nu se poate mai rapid şi versatil". Victoriile rezultante ale lui Eannatum au impresionat-o până şi pe Inanna/Ishtar atât de mult încât s-a îndrăgostit de el; şi, „pentru că îl iubea pe Eannatum, i-a dăruit tronul din Kish, pe lângă guvernarea Lagashutoi". Astfel, Eannatum a devenit LU.GAL („Mare Om") în Sumer; şi, ţinând ţara într-o menghină militară, a făcut să domnească legea şi ordinea.
      Printr-o ironie a soartei, perioada haotică dinaintea lui Sargon din Agade a găsit în Lagash nu numai un puternic comandant militar, ci şi un reformator social, numit Urukagina.

      Acesta şi-a dedicat eforturile revigorării morale şi introducerii de legi bazate pe cinste şi justiţie, nu pe conceptul de crimă-şi-pedeapsă. Sub el, Lagashul s-a dovedit mult prea slab pentru a menţine legea şi ordinea în ţară. Slăbiciunea lui i-a dat Inannei posibilitatea de a-l aduce la Erech pe ambiţiosul Lugalzagesi din Umma, într-o încercare de a-şi reface dominionul naţional. Dar neajunsurile lui Lugalzagesi au dus (cum am arătat deja) la răsturnarea sa de către noul ales al Inannei, Sargon.
      Prin toată perioada primatului Agadei, guvernarea din Lagash a continuat neîntrerupt; chiar şi marele Sargon a ocolit Lagashul, lăsându-l neatins. A scăpat de ocupaţie şi distrugere în tot timpul tulburărilor cu Naram-Sin, în primul rând fiindcă era un formidabil bastion militar, fortificat şi refortificat spre a rezista oricăror atacuri. Dintr-o inscripţie a lui Ur-Bau, vicerege în Lagash pe vremea frământărilor lui Naram-Sin, aflăm că Ninurta l-a instruit să îngroaşe zidurile Girsuului şi să întărească îngrăditura aeronavei Imdugud. Ur-Bau „a bătătorit pământul, facându-l tare ca piatra (...) iar lutul ars, ca metalul"; şi, pe platforma Imdugudului, „a înlocuit pământul vechi cu o nouă fundaţie, întărită cu enorme bârne de lemn şi pietre aduse de departe."
      Când gutienii au plecat din Mesopotamia - în jurul anului 2160 î.Ch. -, Lagashul a cunoscut o nouă înflorire şi i-a produs pe câţiva dintre cei mai luminaţi şi cunoscuţi conducători ai Sumerului. Dintre aceştia, celebru pentru lungile sale inscripţii şi numeroasele statui a fost Gudea, care a domnit în secolul al XXII-lea î.Ch. Perioada lui s-a caracterizat prin pace şi prosperitate; documentele contemporane nu vorbesc despre armate şi războaie, ci despre comerţ şi reconstrucţie. Şi-a încununat activităţile prin înălţarea unui nou şi magnific templu pentru Ninurta, într-un Girsu mult lărgit. Conform inscripţiilor lui Gudea, Domnul din Girsu" i-a apărut într-o viziune, stând lângă Divina Pasăre Neagră. Zeul şi-a exprimat dorinţa ca Gudea să clădească o nouă E.NINNU („Casă a Cincizeciului" - rangul numeric al lui Ninurta). Gudea a primit două seturi de instrucţiuni divine: unul, de la o zeiţă care într-o mână „ţinea tăbliţa stelei favorabile din ceruri", iar în cealaltă „ţinea un condei sfânt", cu care i-a indicat lui Gudea „planeta binevoitoare" într-a cărei direcţie să fie orientat templul. Celălalt set de instrucţiuni a provenit de la un zeu pe care Gudea nu l-a recunoscut, dar a reieşit că era Ningishzidda. Acesta i-a dat lui Gudea o tăbliţă făcută din piatră preţioasă: „Planul unui templu îl conţinea". Una dintre statui îl înfăţişează pe Gudea aşezat cu această tăbliţă pe genunchi şi condeiul divin alături (Fig. 88).

      Gudea recunoaşte că a avut nevoie de ajutorul ghicitorilor şi al „iscoditorilor de secrete" pentru a înţelege planul templului. Era, după cum au descoperit cercetătorii moderni, un ingenios plan arhitectural şapte-înunul, pentru construirea unui ziggurat sub formă de piramidă cu şapte etaje. Structura conţinea o platformă puternic întărită pentru aterizarea vehiculului aerian al lui Ninurta.
      Participarea lui Ningishzidda la planificarea E-Nin-nului deţine o semnificaţie care depăşeşte simpla asistenţă arhitectonică, după cum o scoate în evidenţă faptul că în Girsu era inclus un altar aparte al acestui zeu. Asociat cu tămăduirile şi puterile magice, Ningishzidda - fiu al lui Enki - era considerat în inscripţiile sumeriene ca ştiind cum să asigure fundaţiile templelor; el era „marele zeu care ţinea planurile". După cum am sugerat deja, Ningishzidda nu era altul decât Thoth, zeul egiptean al puterilor vrăjitoreşti, care a fost numit păzitor al planurilor secrete pentru piramidele de la Gizeh.
      Ninurta, ne amintim, luase împreună cu el câteva „pietre" din Marea Piramidă, când s-au sfârşit Războaiele Piramidelor. Acum, o dată cu zădărnicirea eforturilor Inannei şi apoi ale lui Marduk de a domni peste zei şi oameni, Ninurta dorea să-şi reafirme „Rangul Cincizeci" prin durarea unei piramide în trepte pentru sine însuşi, la Lagash, edificiu care urma să fie cunoscut drept „Casa Cincizeciului". Din acest motiv, credem, Ninurta l-a invitat pe Ningishzidda/Thoth în Mesopotamia, pentru a-i proiecta o piramidă care se putea clădi cât mai înaltă, nu din blocuri masive de piatră, ca în
Egipt, ci din umilele cărămizi de argilă mesopotamiene.
      Şederea lui Ningishzidda în Sumer şi colaborarea sa cu Ninurta au fost comemorate nu numai prin altarele zeului vizitator, ci şi în numeroase reprezentări imagistice, dintre care unele au fost descoperite în cei şaizeci de ani de săpături arheologice la Tello.

      Una dintre acestea (Fig. 89a) combina emblema Păsării Divine a lui Ninurta cu şerpii lui Ningishzidda; alta (Fig. 89b) îl înfăţişa pe Ninurta sub formă de Sfinx egiptean.
      Vremea lui Gudea şi a colaborării Ninurta-Ningish-zidda coincide cu aşa-numita Primă Perioadă Intermediară din Egipt, când regii din dinastiile a IX-a şi a X-a (între anii 2160 şi 2040 î.Ch.) au abandonat adorarea lui Osiris Şi Horus, mutând capitala de la Memphis într-un oraş pe care grecii aveau să-l numească mai târziu Heracleopolis. Plecarea lui Thoth din Egipt poate astfel să fi constituit un aspect al schimbărilor produse acolo, precum şi ulterioara sa dispariţie din Sumer. Ningishzidda (pentru a-l cita pe E-D. van Buren, „Zeul Ningishzidda") era „un zeu chemat din obscuritate în epoca lui Gudea" numai pentru a deveni un „zeu fantomă" şi o simplă amintire în
vremurile viitoare (babiloniene şi asiriene).
      Epoca Ninurta din Sumer, durând pe parcursul invaziei gutiene şi a perioadei de reconstrucţie care a urmat, a fost doar un interludiu. Muntean în suflet, Ninurta a început curând să cutreiere din nou cerurile cu Divina Pasăre Neagră, vizitându-şi domeniile aspre din nord-est şi mai departe. Perfecţionând încontinuu artele marţiale ale triburilor sale de pe podişuri, lea dat mobilitate prin introducerea cavaleriei, astfel extinzându-le raza de acţiune cu sute şi chiar mii de kilometri.
      Revenise în Mesopotamia la chemarea lui Enlil, pentru a pune capăt sacrilegiului făptuit de Naram-Sin şi frământărilor cauzate de Inanna. Odată ce pacea şi prosperitatea s-au restabilit, Ninurta a plecat iarăşi din Sumer; şi, incorigibilă ca întotdeauna, Inanna a profitat de absenţa lui pentru a redobândi statutul regal al Erechului.
      Tentativa a durat doar câţiva ani, căci Anu şi Enlil nu i-au tolerat fapta. Dar povestirea (redată într-un text enigmatic de pe o tăbliţă parţial spartă, catalogată ca Ashur-13955) este cât se poate de fascinantă; pare o străveche legendă despre Excalibur (spada magică a Regelui Arthur, care fusese înfiptă într-o stâncă, de unde n-o putea smulge decât cel ales să devină rege); şi elucidează o serie de evenimente anterioare, inclusiv incidentul prin care Sargon îl ofensase pe Marduk.
      Aflăm că atunci când „Monarhia s-a coborât din Cer" pentru a începe la Kish, Anu şi Enlil au înfiinţat acolo un „Pavilion al Cerului". „În pământul fundaţiei sale, pentru toate zilele ce vor veni," au implantat SHU.HA.DA.KU-ul - un artifact făcut dintr-un aliaj de metale, al cărui nume se traduce literal prin „Suprema Armă Puternică Strălucitoare". Acest obiect divin a fost dus la Erech odată cu transferul tronului acolo din Kish; era mutat în acelaşi timp cu domnia, dar numai când schimbarea era decretată de Marii Zei.
      În conformitate cu această cutumă, Sargon a dus obiectul la Agade. Dar Marduk a protestat, fiindcă Agade era un oraş foarte nou, nefacând parte dintre oraşele selectate de „marii zei ai Cerului şi ai Pământului" spre a fi capitale regale. Zeii care au ales Agade - Inanna şi susţinătorii ei - erau, după opinia lui Marduk, „rebeli, zei care poartă îmbrăcăminte necurată".
      Pentru a vindeca acest defect, Sargon s-a dus în Babilon, la locul unde se afla „ţărâna sfinţită". Avea intenţia să ia o cantitate de pământ „pentru a o pune în faţa Agadei", a implanta acolo Arma Divină şi a-i legitima astfel prezenţa în Agade. Ca pedeapsă pentru această faptă, declară textul, Marduk a instigat rebeliuni împotriva lui Sargon şi de asemenea i-a provocat o „nelinişte" (termen pe care unii îl iau în sensul de „insomnie") care i-a cauzat moartea.
      În continuarea enigmaticului text, citim că, în timpul ocupaţiei gutiene care a urmat domniei lui Naram-Sin, obiectul divin a stat neatins „lângă lucrările la stăvilirea apelor" fiindcă „nu ştiau cum să îndeplinească regulile privind divinul artefact". În acea perioadă, Marduk a afirmat că obiectul trebuia să rămână în locul stabilit, „fără a fi deschis" şi „fără a fi oferit nici unui zeu", până când „zeii care au adus nimicirea îşi vor îndrepta fapta". Dar cand Inanna a profitat de ocazie pentru a reinstitui monarhia în Erech, regele ales de ea, Utu/Hegal, „a luat Shuha-daku din locul unde odihnea; în mână l-a apucat" - deşi „sfârşitul îndreptării încă nu avusese loc". Neautorizat, Utu/Hegal „a ridicat arma împotriva oraşului pe care-l asedia". Imediat ce a facut-o, a căzut mort. „Râul i-a dus trupul scufundat."
      Absenţa lui Ninurta din Sumer şi încercarea eşuată a Inannei de a redobândi regalitatea pentru Erech i-au dat de înţeles lui Enlil că problema guvernării divine a Sumerului nu mai putea fi lăsată în coadă de peşte; iar cel mai potrivit candidat pentru această sarcină era Nannar/Sin.
      Pe tot parcursul vremurilor tulburi, Nannar/Sin a fost eclipsat de concurenţi mai agresivi pentru supremaţie, inclusiv propria lui fiică, Inanna. Acum avea în sfârşit prilejul de a prelua statutul ce i se cuvenea în calitate de prim născut (pe Pământ) al lui Enlil. Era care a urmat - o vom numi Era lui Nannar - a fost una dintre cele mai glorioase epoci din analele Sumerului; totodată, a fost ultima zvâcnire a civilizaţiei sumeriene.
      Prima sarcină la ordinea zilei era aceea de a face din oraşul său, Ur, o mare metropolă şi capitala unui vast imperiu. Numind o nouă linie de conducători, cunoscută de savanţi ca A Treia Dinastie din Ur, Nannar a dus capitala şi civilizaţia sumeriană pe culmi fără precedent ale progresului material şi cultural. Dintr-un imens ziggurat care domina oraşul împrejmuit de ziduri (Fig. 90) - un ziggurat ale cărui ruine degradate, după mai mult de patru mii de ani, încă se mai ridică impresionante pe câmpia
mesopotamiană - Nannar şi soţia sa Ningal au participat activ la afacerile statului.

      Asistaţi de o ierarhie de preoţi şi funcţionari (conduşi de rege - Fig. 91), au îndrumat agricultura oraşului spre a deveni grânarul Sumerului; i-au dirijat creşterea oilor pentru a face din Ur centrul de lânărie şi îmbrăcăminte al Orientului Apropiat antic; şi au dezvoltat un comerţ exterior pe uscat şi pe
apă care i-a făcut pe negustorii din Ur să fie ţinuţi minte mii de ani după aceea.

      Pentru a sprijini acest comerţ prosper şi relaţiile cu ţări îndepărtate, precum şi pentru a ameliora apărarea oraşului, zidul înconjurător a fost la rândul lui împrejmuit cu un canal navigabil, deservind două porturi - un Port de Apus şi un Port de Miazănoapte - cu un canal interior făcând legătura între ele şi despărţind la rândul său incinta sacră, palatul şi cartierul administrativ de zonele rezidenţiale şi comerciale ale oraşului (Fig. 92). Era un oraş ale cărui case albe - multe dintre ele, cu etaj (Fig. 93) - străluceau de la distanţă ca perlele; ale cărui străzi erau drepte şi largi, cu numeroase capele la intersecţii; un oraş cu oameni harnici şi administraţie bine organizată; un oraş cu locuitori credincioşi, care nu uitau niciodată să se roage la zeităţile lor binevoitoare.

      Primul conducător din A Treia Dinastie a Urului, Ur-Nammu („Bucuria Urului") nu era un muritor de rând; era semi-divin, mama lui fiind zeiţa Ninsun. Numeroasele sale documente declară că, de îndată ce „Anu şi Enlil îi predaseră domnia lui Nannar la Ur", iar Ur-Nammu a fost ales spre a fi „Drept Păstor" al poporului, zeii i-au poruncit lui Ur-Nammu să instituie o nouă revigorare morală. Trecuseră aproape trei secole de când revirimentul moral de sub Urukagina din Lagash asistase la ascensiunea şi prăbuşirea Akkadului, la sfidarea autorităţii lui Anu şi la profanarea Ekurului lui Enlil.

      Nedreptăţile, opresiunea şi imoralitatea deveniseră comportamente comune. La Ur, sub Ur -Nammu, Enlil a făcut încă o încercare de a îndepărta omenirea de „căile rele" spre un drum al „cinstei". Proclamând un nou cod de justiţie şi comportare socială, Ur-Nammu „a stabilit echitatea în ţară, a izgonit nenorocirile, a pus capăt violenţelor şi conflictelor".
      Aşteptând atât de multe de la acest Nou început, Enlil - pentru prima oară - i-a încredinţat paza Nippurului lui Nannar şi i-a dat lui Ur - Nammu instrucţiunile necesare pentru restaurarea Ekurului (care fusese avariat de Naram-Sin).
      Ur-Nammu a însemnat ocazia înălţând o stelă care îl reprezenta purtând uneltele şi coşul de zidar (Fig. 94).

      Când munca s-a încheiat, Enlil şi Ninlil au revenit la Nippur, pentru a locui în templul refăcut. „Enlil şi Ninlil au fost fericiţi acolo", declara o inscripţie sumeriană.
      Întoarcerea-la-Căile-Drepte nu a implicat numai existenţa justiţiei sociale printre oameni, ci şi o adorare adecvată a zeilor. În acest sens, Ur-Nammu, pe lângă marile lucrări din Ur, a remediat şi extins de asemenea edificiile închinate lui Anu şi Inanna la Erech, lui Ninsun (mama sa) la Ur, lui Utu la Larsa, lui Ninharsag la Adab; totodată, s-a angajat în unele lucrări de reparaţii la Eridu, oraşul lui Enki. De pe listă se remarcă prin absenţă Lagashul lui Ninurta şi Babilonul lui Marduk.
      Reformele sociale ale lui Ur-Nammu şi realizările Urului în domeniul comercial şi industrial i-au făcut pe savanţi să privească perioada celei de-A Treia Dinastii ca pe o epocă nu numai a prosperităţii, ci şi a păcii. Prin urmare, s-au mirat să găsească în ruinele Urului două tablouri reprezentând activităţile cetăţenilor - un Tablou al Păcii şi, surprinzător, un Tablou al Războiului (Fig. 95). Imaginea oamenilor din Ur ca războinici instruiţi şi pregătiţi părea complet deplasată.

      Şi totuşi, faptele, aşa cum indică mostrele arheologice de armament, ţinute militare şi care de luptă, precum şi numeroasele inscripţii, contrazic imaginea pacifistă. Într-adevăr, una dintre primele măsuri luate de Ur-Nammu a fost aceea de a îngenunchea Lagashul şi a-i ucide guvernatorul, pentru a ocupa apoi încă şapte oraşe.
      Necesitatea măsurilor militare nu se limita doar la fazele iniţiale ale ascendenţei lui Nannar şi a Urului. Ştim din inscripţii că, după ce Urul şi Sumerul „s-au bucurat de zile înfloritoare [şi] mult s-au bucurat cu Ur- Nammu," Ur-Nammu a reclădit Ekurul din Nippur, iar Enlil l-a găsit demn de a ţine Arma Divină; cu aceasta, Ur-Nammu urma să subjuge „oraşele rele" din „ţări străine":

      Arma Divină, cea care în ţările vrăjmaşe adună răsculaţii morman, lui Ur-Nammu, Păstorul,
      El, Domnul Enlil, i-a dat-o;
      Ca un taur să zdrobească tărâmul străin,
      Ca un leu să-l vâneze;
      Să nimicească oraşele rele,
      Să le scape de împotrivirea celor Falnici.

      Aceste cuvinte amintesc de profeţiile biblice despre mânia divină, prin intermedierea regilor muritori, contra „oraşelor rele" şi a „oamenilor păcătoşi"; dezvăluie că pe sub mantia prosperităţii pândea un nou război între zei - o luptă pentru subordonarea maselor de oameni.
      Trista realitate este că Ur-Nammu însuşi, devenind un războinic puternic, „Vitejia lui Nannar", a murit tragic pe câmpul de luptă. „Ţara duşmană s-a revoltat, ţara duşmană s-a purtat cu vrăjmăşie"; într-o bătălie din acea ţară îndepărtată şi fără nume, carul lui Ur-Nammu s-a împotmolit în noroi; Ur-Nammu a căzut din el; „carul ca o furtună a gonit mai departe," lăsându-l pe Ur-Nammu în urmă, „părăsit pe câmpul de luptă ca un ulcior spart". Tragedia s-a înteţit când ambarcaţiunea care-i aducea înapoi în Sumer trupul neînsufleţit „într-un loc necunoscut se scufundase; valurile au scufundat-o, cu el [Ur-Nammu] la bord".
      Când vestea a ajuns în Ur, s-au pornit mari lamentaţii; oamenii nu puteau înţelege cum de un atât de Drept Păstor, care fusese just cu oamenii şi fidel zeilor, putuse cunoaşte un asemenea sfârşit ruşinos. Nu înţelegeau de ce „Domnul Nannar nu l-a ţinut de mână, de ce Inanna, Doamna Cerului,
nu i-a cuprins capul cu nobilul ei braţ, de ce viteazul Utu nu l-a ajutat". De ce acei zei au ,,păşi[t] deoparte", când amara soartă a lui Ur-Nammu a fost pecetluită? Cu siguranţă, fusese o trădare a marilor zei:

      Cum s-a preschimbat soarta eroului!
      Anu şi-a schimbat sfântul cuvânt (...)
      Enlil amăgitor şi-a schimbat hotărârea soartei (...).

      Felul cum a murit Ur-Nammu (2096 î.Ch.) poate sâ fi explicat comportamentul succesorului său, faţă de care putem folosi dispreţul biblic la adresa unui rege care „se prostitua" şi „făcea ce e rău în ochii Domnului". Numit Shulgi, se născuse sub auspicii divine; Nannar însuşi aranjase ca pruncul să fie conceput la altarul lui Enlil din Nippur, printr-o uniune între Ur - Nammu şi marea preoteasă a lui Enlil, astfel ca „un mic «Enlil» (...) un copil potrivit pentru domnie şi tron, să fie zămislit".
      Noul rege şi-a început lunga domnie hotărând să-şi ţină unit întinsul imperiu prin mijloace paşnice şi reconciliere religioasă. De cum a urcat pe tron, s-a angajat în construirea (sau reconstruirea) unui templu al lui Ninurta în Nippur; acest lucru i-a dat posibilitatea de a declara Urul şi Nippurul „Oraşe-Fraţi". Apoi a construit o corabie - numită după Ninlil - şi a navigat în „Ţara Zborului pentru Viaţă". Poemele lui arată că se imagina un al doilea Ghilgameş, călcând pe urmele paşilor vechiului rege spre „Ţara Celor Vii" - peninsula Sinai.
      Debarcând la „Locul Rampei" (sau „Locul Umplerii Ţării"), Shulgi a clădit acolo un altar pentru Nannar. Con-tinuându-şi călătoria pe uscat, a ajuns în Harsag - înaltul Munte al lui Ninharsag, din sudul peninsulei Sinai, - unde a ridicat de asemenea un altar. Croindu-şi drum prin peninsulă, a sosit
în locul numit BAD.GAL.DINGIR (Dur-Mah-Ilu, în akkadiană), „Marele Loc Fortificat Al Zeilor". Acum îl imita într-adevăr pe Ghilgameş, căci Ghilgameş, venind din direcţia Mării Moarte, poposise şi el să se roage şi să le aducă ofrande zeilor în acea poartă, situată între Negev şi Sinaiul propriu-zis.
Acolo, Shulgi a clădit un altar pentru „Zeul Care Judecă".
      Era al optulea an al domniei lui Shulgi, când acesta a pornit în călătoria înapoi spre Sumer.
      Drumul său, prin fertila Semilună a început din Canaan şi Liban, unde a înălţat altare la „Locul Oracolelor Strălucitoare" şi „Locul Acoperit De Zăpadă". A fost o călătorie intenţionat înceată cu scopul de a strânge legăturile dintre imperiu şi provinciile îndepărtate.
      Ca rezultat al acestei călătorii, Shuli a construit o reţea de drumuri care uneau imperiul pe plan politic şi militar, stimulând totodată comerţul şi prosperitatea. Făcând cunoştinţă personal cu căpeteniile locale, Shulgi şi-a cimentat şi mai mult relaţiile cu acestea, aranjând căsătorii cu fiicele lui.
      Shulgi s-a întors în Sumer, lăudându-se că învăţase patru limbi străine. Prestigiul său imperial atinsese punctul culminant. Recunoscător, a clădit o capelă pentru Nannar/Sin în incinta sacră a Nippurului. În schimb, i s-au decernat titlurile de „Mare Preot al lui Anu, Preot al lui Nannar". Shulgi a imortalizat cele două ceremonii pe sigiliile sale cilindrice (Fig. 96, 97).

      Cu timpul, însă, Shulgi a ajuns să prefere tot mai mult luxul din Ur în locul privaţiunilor provinciale, lăsând guvernarea locală în seama Marilor Emisari. Îşi petrecea timpul compunând imnuri autolaudative şi imaginânduse semizeu. Amăgirile sale au atras în cele din urmă atenţia celei mai mari seducătoare din toate - Inanna. Intuind o nouă ocazie, Inanna l-a invitat pe Shulgi la Erech, făcând din el „un om ales pentru vulva Inannei" şi iniţiind un act sexual chiar în templul închinat lui Anu. Citând propriile cuvinte ale lui Shulgi:

      Cu viteazul Utu, prieten ca şi frate,
      Am băut licoare tare în templul întemeiat de Anu.
      Menestrelii mi-au cântat cele şapte cântări de dragoste.
      Inanna, regina, vulva cerului şi a pământului, îmi era alături, benchetuind în templu.

      Pe măsură ce neliniştile inevitabile din ţară şi de peste hotare se intensificau, Shulgi a căutat sprijinul militar al provinciei Elamului, din sudest. Organizând căsătoria fiicei sale cu viceregele Elamului, Shulgi i-a dat de zestre oraşul Larsa. În schimb, viceregele a adus în Sumer trupe elamite,
pentru a-i servi lui Shulgi ca o Legiune Străină. Însă, soldaţii elamiţi, în loc de pace, au adus noi conflicte, iar documentele anuale despre domnia lui Shulgi descriu distrugeri repetate în provinciile din nord. Shulgi a încercat să-şi menţină puterea asupra provinciilor vestice pe căi paşnice, iar al treizeci şi şaptelea an de domnie însemnează un tratat cu un rege local numit Puzur-Ish-Dagan, nume cu conotaţii canaanit/filistine clare. Tratatul la ajutat pe Shulgi să reclame titlul de „Rege al celor Patru Regiuni". Dar pacea din apus nu a durat mult. În anul al patruzeci şi unulea (2055 î.Ch.), Shulgi a primit anumite oracole de la Nannar/Sin şi s-a lansat o expediţie militară majoră contra provinciilor canaanite. În răstimp de doi ani, Shulgi a putut afirma încă odată că era „Erou Rege al Urului, Conducător al celor Patru Regiuni".
      Probele sugerează că trupele elamite au fost folosite în campanie pentru a subjuga provinciile şi că aceste trupe străine înaintaseră până la poarta Sinaiului. Comandantul lor îşi spunea „favorit al Zeului Care Judecă, iubit de Inanna, ocupant al Dur-Ilului". Dar nici nu se retrăseseră bine trupele de ocupaţie, că agitaţiile au reînceput. În anul 2049 î.Ch., Shulgi a ordonat construirea „Zidului de la Apus" pentru a proteja Mesopotamia.
      A rămas pe tron încă un an plin de zguduiri. Deşi, până la sfârşitul domniei, Shulgi a continuat să se proclame „preţuit de Nannar", nu mai era un „ales" al lui Anu şi Enlil. Conform opiniei lor atestate documentar, „nu aplica regulile divine, justeţea şi-o murdărea". Prin urmare, i-au decretat „moartea ca păcătos". Era în anul 2048 î.Ch.
      Succesorul lui Shulgi pe tronul Urului a fost fiul său, Amar-Sin. Cu toate că primii doi ani ai domniei lui au rămas în memorie prin războaie, au urmat totuşi trei ani de pace. Dar, în anul al şaselea, a trebuit să înăbuşe o răscoală în districtul nordic al Ashurului şi, în al şaptelea an - 2041 î.Ch. - a fost necesară o campanie militară majoră pentru a suprima patru localităţi apusene şi „ţările lor".
      Campania nu pare să fi avut prea mult succes, căci nu i-a urmat obişnuita acordare de titluri regelui din partea lui Nannar. În schimb, descoperim că Amar-Sin şi-a îndreptat atenţia spre Eridu - oraşul lui Enki! -, înfiinţând acolo o reşedinţă regală şi adoptând funcţii preoţeşti. Această întorsătură în afilierea religioasă poate să fi fost determinată de dorinţa practică de a dobândi controlul asupra şantierelor navale din Eridu; căci, în anul următor (al nouălea), Amar-Sin a ridicat pânzele pornind spre acelaşi „Loc al Rampei" unde se dusese şi Shulgi. Dar, ajungând în „Ţara Zborului pentru Viaţă", nu şi-a continuat drumul; a murit de veninul unui scorpion (sau şarpe).
      L-a înlocuit pe tron fratele său, Shu-Sin. Cei nouă ani ai domniei lui (2038-2030 î.Ch.), deşi prezintă două expediţii militare contra unor localităţi din nord, s-au remarcat mai mult prin măsurile defensive. Acestea includeau întărirea Zidului de la Apus contra amoriţilor şi construirea a două corăbii: „Marea Corabie" şi „Corabia din Abzu". Se pare că Shu-Sin îşi pregătea o fugă pe mare...
      Când a urcat pe tron următorul (şi ultimul) rege din Ur, Ibbi-Sin, începuseră ciocniri între năvălitorii din vest şi mercenarii elamiţi pe teritoriul Mesopotamiei propriu-zise. Curând, vatra Sumerului a ajuns sub asediu; populaţia din Ur şi Nippur stătea înghesuită după zidurile de apărare, iar influenţa lui Nannar se restrânsese la o mică enclavă.
      În culise, ca şi data trecută, aştepta Marduk. Crezând că în sfârşit sosise şi vremea supremaţiei lui, a părăsit ţara exilului şi şi-a condus discipolii înapoi spre Babilon.
      Şi atunci au lovit Groaznicele Arme, dezlănţuind - mai cumplit decât tot ceea ce i se întâmplase omenirii de la Potop încoace - dezastrul.



Va urma în capitolul următor!