CRONICILE PĂMÂNTULUI

CRONICILE PĂMÂNTULUI . Capitolul 4 .
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      Ca şi cum similitudinile dintre genealogiile şi războaiele zeilor greci şi hinduşi nu ar fi fost de ajuns, tăbliţele descoperite în arhivele regale hittite (într-un loc numit actualmente Boghazkoi) conţin alte aspecte ale aceleiaşi poveşti: cum, o dată cu înlocuirea unei generaţii de către alta, zeii s-au luptat între ei pentru supremaţie.
      Cele mai lungi texte găsite vorbeau, cum este de aşteptat, despre zeitatea hittită supremă Teshub: genealogia sa; îndreptăţita sa dobândire a domniei peste regiunile superioare ale Pământului; şi luptele dezlănţuite împotrivă-i de către zeul KUMARBI şi progeniturile lui. La fel ca în legendele
greceşti şi egiptene, Răzbunătorul lui Kumarbi a fost ascuns cu ajutorul zeilor aliaţi, până a crescut mare, undeva într-o parte „închisă la culoare" a Pământului. Ultimele lupte s-au desfăşurat în ceruri şi pe mări; într-una din ele, Teshub a fost sprijinit de şaptezeci de zei cu carele lor. Învins iniţial şi ascunzându-se sau plecând în exil, Teshub şi-a înfruntat până la urmă inamicul într-o luptă de la zeu la zeu. Înarmat cu „Tunetul-de-furtună care împrăştie stâncile pe optsprezece poşte" şi „Fulgerul ce străluceşte înfricoşător", a urcat spre cer cu carul său, tras de doi Tauri Cereşti înzăuaţi în aur, şi „din cer şi-a întors faţa" spre duşman. Deşi din fragmentele de tăbliţe lipseşte sfârşitul poveştii, e evident că Teshub a ieşit victorios.
      Cine erau aceşti zei străvechi, care s-au luptat între ei pentru supremaţie şi au căutat să domine Pământul întărâtând naţiunile una împotriva alteia?
      Într-un mod adecvat, poate, tratatele care au pus capăt chiar unora dintre războaiele declanşate de oameni pentru zeii lor oferă câteva indicii importante.
      Când egiptenii şi hittiţii au făcut pace, după mai mult de două secole de război, aceasta a fost pecetluită prin căsătoria fiicei regelui hittit Hattusilish al III-lea cu faraonul egiptean Ramses al II-lea. Faraonul a consemnat evenimentul pe stele comemorative depuse la Karnak, la Elefantina, lângă Aswan, şi la Abu Simbel.
      Descriind călătoria şi sosirea prinţesei în Egipt, inscripţia relatează că, atunci când „Maiestatea Sa a văzut că era frumoasă la faţă ca o zeiţă", s-a îndrăgostit de ea pe loc şi a declarat-o a fi „un dar fermecător de la zeul Ptah" şi un semn al recunoaşterii „victoriei" sale de către hittiţi. Implicaţiile
tuturor acestor manevre diplomatice au fost clarificate de alte fragmente ale inscripţiei: cu treisprezece ani în urmă, Hattusilish îi trimisese faraonului textul unui tratat de pace; dar Ramses al II-lea, încă meditând la întâmplarea aproape fatală prin care trecuse în bătălia de la Kadesh, nu l-a luat în seamă. „Atunci, marele Şef din Hatti i-a scris împăciuitor Maiestăţii Sale, an de an; dar Regele Ramses nu i-a dat nici o atenţie." În sfârşit, Regele din Hatti, în loc să mai trimită mesaje înscrise pe tăbliţe, „a trimis-o pe fiica lui cea mai mare, precedată de un tribut preţios" şi însoţită de nobili hittiţi. Întrebându-se ce însemnau toate aceste daruri, Ramses a trimis o escortă egipteană să-i întâmpine şi să-i însoţească pe hittiţi. Şi, conform relatării de mai sus, a fost fermecat de frumuseţea prinţesei hittite, astfel încât a facut-o regină şi i-a pus numele Maat-Neferu-Ra („Frumuseţea Pe Care Ra O Vede").
      Cunoştinţele noastre de istorie antică au avut şi ele de câştigat de pe urma acestei iubiri la prima vedere, căci faraonul a acceptat îndelung amânatul tratat de pace şi a poruncit să fie înscris şi acesta la Karnak, nu departe de locul unde fuseseră comemorate Bătălia de la Kadesh şi Povestea Frumoasei Prinţese Hittite. Două exemplare, unul aproape complet, cel lalt fragmentar, au fost descoperite, descifrate ă şi traduse de către egiptologi. Prin urmare, nu numai că avem textul complet al tratatului,
ci ştim şi că regele hittit a scris tratatul în limba akkadiană, care pe-atunci era (la fel ca franceza, acum un secol, două) limba comună a relaţiilor internaţionale.
      Faraonului i-a trimis o copie a originalului akkadian, scrisă pe o tăbliţă de argint, pe care inscripţia egipteană de la Karnak o descrie astfel:

      Ce e în mijlocul tăbliţei de argint, pe partea din faţă:
      Figuri conţinând o imagine a lui Seth, îmbrăţişând o imagine a Marelui
      Prinţ din Hatti, înconjurată de un chenar cu cuvintele „Pecetea lui Seth, cârmuitorul cerului; pecetea reglementării pe care a făcut-o Hattusilish " (...).
      Ce e în ceea ce înconjoară imaginea peceţii lui Seth, pe cealaltă parte:
      Figuri conţinând o imagine femeiască a zeiţei din Hatti îmbrăţişând o imagine femeiască a Prinţesei din Hatti, înconjurată de un chenar cu cuvintele „Pecetea lui Ra cel al oraşului Arinna, stăpânul pământului" (...).
     Ce e în [chenarul] care înconjoară figurile: pecetea lui Ra din Arinna, stăpânul tuturor pământurilor.

     În arhivele regale hittite, arheologii au descoperit efectiv sigiliile regale care reprezintă principala zeitate hittită îmbrăţişându-l pe regele hittit (Fig. 17), exact aşa cum e descrisă în documentul egiptean, inclusiv inscripţia înconjurătoare de pe chenarul sigiliului. Oricât de surprinzător pare, în arhive s-a găsit chiar şi tratatul original însuşi, înscris pe două tăbliţe în limba akkadiană. Dar textele hittite îl numeau pe zeul principal Teshub, nu „Seth din Hatti". Întrucât Teshub însemna „Furtuna Vântoasă", iar Seth (judecând după numele său grecesc, Typhon) însemna „Vântul Năprasnic", reiese că egiptenii şi hittiţii îşi acordau panteonurile conform numelor-epitete ale zeilor lor. În acelaşi spirit, soţia lui Teshub, HEBAT, se numea „Doamna Cerurilor", în paralel cu zeiţa ce purta acest titlu în
versiunea egipteană a tratatului; Ra („Strălucitorul") îşi avea omologul în „Domnul Cerului" hittit, pe care varianta akkadiană îl numea SHAMASH („Cel Strălucitor"), şi aşa mai departe.

      Era clar că egiptenii şi hittiţii potriveau între ele panteonuri separate, dar paralele; iar oamenii de ştiinţă au început să se întrebe ce mai aveau de dezvăluit vechile tratate. Informaţii surprinzătoare s-au găsit într-un tratat încheiat în jurul anului 1350 î.Ch. între regele hittit Shuppilulima şi regele hurrian Mattiwaza, al ţării Mitanni, care se afla pe râul Eufrat, la jumătatea drumului dintre ţara hittiţilor şi străvechile ţinuturi sumeriene şi akkadiene.
      Redactat ca de obicei în două exemplare, tratatul original a fost depus în altarul zeului Teshub din oraşul hurrian Kahat - un loc şi o tăbliţă pierdute în negura timpurilor. Dar tăbliţa duplicat, depusă în oraşul hittit sfânt Arinna, „în faţa zeiţei Discului Ce Se înalţă", a fost descoperită de arheologi la circa
3.300 de ani după ce fusese scrisă!
      La fel ca toate tratatele din acele vremuri, şi cel dintre regele hittit şi cel mitannian se încheia cu un apel ca „zeii părţilor contractante să fie prezenţi, să asculte şi să servească drept martori", astfel ca respectarea tratatului să aducă binecuvântarea divină, iar încălcarea lui să atragă mânia zeilor. Aceşti „zei ai părţilor contractante" erau înşiraţi în continuare, începând cu Teshub şi consoarta sa Hebat, ca zei suverani supremi ai ambelor regate, zeii „care reglementează domnia regelui şi a reginei" în Hatti şi Mitanni, şi într-ale căror temple au fost depuse copiile tratatului. Apoi erau enumerate mai multe zeităţi tinere, bărbaţi şi femei, urmaşi ai celor doi domnitori, după capitalele de provincii unde acţionau ca divinităţi guvernatoare, reprezentându-şi părinţii.
      Prin urmare, era vorba de o listă a aceloraşi zei, în aceleaşi poziţii ierarhice; spre deosebire de cazul egiptean, când se puneau de acord panteonuri diferite. Aşa cum au dovedit alte texte descoperite, panteonul hittit era de fapt împrumutat de la hurrieni (sau prin intermediul lor). Dar acest tratat anume rezerva o surpriză aparte: spre sfârşitul tăbliţei, printre martorii divini, erau nominalizaţi şi Mitraash, Uruwana, Indar, precum şi zeii Nashatiyanu - înşişi Mitra, Varuna, Indra şi zeii Nasatya din panteonul hindus!
      Care dintre cele trei - hittită, hindusă, hurriană - era, aşadar, sursa comună? Răspunsul se găseşte în acelaşi tratat hittito-mitannian: nici una; căci aşa-zişii zei „arieni" erau enumeraţi în tratat la un loc cu părinţii şi bunicii lor, „Zeii Bătrâni": perechile Anu şi Antu, Enlil şi soţia sa Ninlil, Ea şi soţia sa Damkina; precum şi „divinul Sin, domnul jurământului (...) Nergal din Kutha (...) zeul războinic Ninurta (...) belicoasa Ishtar."
      Toate acestea sunt nume familiare; fuseseră invocate în vremurile de demult de către Sargon din Akkad, care susţinuse că era „Supraveghetor al lui Ishtar, preot uns al lui Anu, mare şi drept păstor al lui Enlil". Nepotul său, Naram-Sin („Cel iubit de zeul Sin") a putut ataca Muntele Cedrilor când zeul
Nergal i-a „deschis calea". Hammurabi din Babilon a mărşăluit contra altor ţări „la porunca lui Anu, cu Enlil înaintând în faţa armatei". Regele asirian Tiglat-Pileser a pornit să cucerească, la ordinul lui Anu, Adad şi Ninurta; Shalmaneser a luptat cu arme primite de la Nergal; Esarhaddon a fost însoţit de Ishtar, în marşul spre Ninive.
      Nu mai puţin revelatoare a fost descoperirea faptului că hittiţii şi hurrienii, deşi pronunţau numele zeităţilor în limbile lor proprii, le scriau cu caractere sumeriene; chiar şi determinativul „divin" folosit era sumerianul DIN.GIR, însemnând literalmente „Cei Drepţi" (DIN) „Din Nava-rachetă" (GIR). Astfel, numele lui Teshub era scris DIN.GIR IM („Furtunosul Divin"), unul şi acelaşi cu numele sumerian al zeulut ISHKUR, cunoscut şi ca Adad; sau mai era scris DIN.GIR U, însemnând „Zeul 10", care era rangul numeric al lui Ishkur/Adad - rangul lui Anu fiind cel mai mare (60), urmat de cel al lui Enlil (50), al lui Ea (40) şi aşa mai departe. De asemenea, la fel ca sumerianul Ishkur/Adad, Teshub era reprezentat de hittiţi ţinând în mână arma emiţătoare de fulgere, o „Armă aStrălucirii" (Fig. 18).

      La vremea când hittiţii şi scrierile lor au fost scoşi din negura uitării, savanţii determinaseră deja că înainte de civilizaţiile hittită şi egipteană, înaintea Asiriei şi a Babilonului, chiar înaintea Akkadului, în sudul Mesopotamiei existase marea civilizaţie sumeriană. Toate celelalte au fost mlădiţe ale acestei prime civilizaţii cunoscute.
      Iar acum se ştie fără umbră de îndoială că în Sumer s-au consemnat primele povestiri despre zei şi oameni. Acolo s-au scris prima oară numeroase texte - mai numeroase decât ne putem imagina, mai detaliate decât s-ar aştepta oricine. Acolo s-a aflat originea tuturor documentelor scrise despre istoria şi preistoria planetei Pământ. Le vom numi CRONICILE PĂMÂNTULUI.
      Descoperirea şi înţelegerea civilizaţiilor antice a constituit un proces marcat de continuă uimire, de revelaţii incredibile. Monumentele antichităţii - piramide, ziggurate, platforme vaste, coloane în ruine, pietre cioplite - ar fi rămas nişte enigme, dovezi mute ale unor evenimente de demult, dacă nu
exista Cuvântul Scris. Fără acesta, monumentele străvechi ar fi rămas rebusuri nerezolvate: de o vârstă incertă, cu creatori obscuri şi scopuri neclare.
      Tot ceea ce ştim se datorează vechilor scribi - o breaslă prolifică şi meticuloasă, care folosea monumente, artefacte, pietre de fundaţie, cărămizi, ustensile, arme din toate materialele posibile, ca tăbliţe care-i invitau să scrie nume şi să înregistreze evenimente. Mai presus de toate au fost tăbliţele de argilă: bucăţi plate de lut umed, pe care scribul grava dibaci, cu ajutorul unui condei, simbolurile ce formau silabe, cuvinte şi propoziţii. Apoi, tăbliţa era pusă la uscat (sau uscată în cuptor) şi astfel lua fiinţă un document definitiv - document care a supravieţuit prin milenii întregi de eroziuni naturale şi distrugeri omeneşti.
      În locuri nenumărate - centre comerciale sau administrative, temple şi palate şi în toate zonele Orientului Apropiat antic - au existat arhive de stat şi private pline de asemenea tăbliţe; au mai fost şi biblioteci propriu-zise, unde tăbliţele, cu zecile de mii, erau aranjate în ordine, după subiect, cu titlul conţinutului, numele scribului, numărul continuării. Invariabil, ori de câte ori aveau de-a face cu istoria, ştiinţa sau zeii, erau identificate ca fiind copii ale unor tăbliţe anterioare, tăbliţe scrise în „limba veche".
      Cât au fost arheologii de uimiţi să descopere grandoarea Asiriei şi a Babiloniei, au fost şi mai nedumeriţi cand au citit inscripţiile despre „oraşele vechi". Şi ce însemna titlul de „rege al Sumerului şi al Akkadului", pe care îl râvneau atât de mult conducătorii acelor imperii?
      Abia o dată cu descoperirea documentelor privindu-l pe Sargon din Agade, cercetătorii moderni s-au putut convinge că în Mesopotamia apăruse într-adevăr un mare regat, Regatul Akkad, cu o jumătate de mileniu înainte de înflorirea Asiriei şi a Babilonului. Cu cea mai mare uimire, savanţii cu citit în acele scrieri că Sargon „a învins Urukul şi i-a dărâmat zidul (...). Sargon, regele din Agade, i-a înfrânt pe locuitorii Urului (...). A răpus pe E-Nimmarul şi i-a demolat zidul şi i-a cucerit teritoriile de la Lagash până la mare. Armele şi le-a spălat în mare. În bătălia cu locuitorii Ummei, a ieşit victorios (...)."
      Oamenilor de ştiinţă nu le venea să creadă: era posibil să fi existat centre urbane, cetăţi cu ziduri, încă înaintea lui Sargon din Agade, chiar înainte de anul 2500 î.Ch.?
      După cum se ştie acum, au existat. Erau oraşele şi centrele urbane sumeriene, ale Sumerului din titlul „rege al Sumerului şi al Akkadului". Un secol întreg de descoperiri arheologice şi cercetări erudite a confirmat că era ţinutul unde s-a format Civilizaţia, cu aproape şase mii de ani în urmă; unde, dintr-o dată şi în mod inexplicabil, ca de nicăieri, a apărut un limbaj scris şi o literatură; regi şi preoţi; şcoli şi temple; medici şi astronomi; clădiri înalte, canale, porturi şi corăbii; o agricultură intensivă; o metalurgie avansată; o industrie textilă; meşteşuguri şi comerţ; legi şi concepte de justiţie şi morală; teorii cosmologice; şi, în sfârşit, povestiri şi documente despre istorie şi preistorie.
      În toate aceste scrieri, fie epopei lungi, fie proverbe de două rânduri, în inscripţii prozaice sau divine, apar aceleaşi fapte ca un precept imuabil al sumerienilor şi al popoarelor care le-au urmat: pe vremuri, DIN.GIR-ii - „Cei Drepţi din Navele-rachete", fiinţele pe care grecii au început să le numească „zei" - veniseră pe Pământ de pe planeta lor. Au ales sudul Mesopotamiei ca locuinţă departe de casă. Au numit regiunea KI.EN.GIR - „Ţara Domnului Rachetelor" (numele akkadian, Shumer, însemna „Ţara Păzitorilor"); şi au înfiinţat acolo primele aşezări de pe Pământ.
       Declaraţia că primii întemeietori ai unor aşezări pe Pământ au fost astronauţi de pe altă planetă nu a fost făcută cu uşurinţă de către sumerieni. În texte nenumărate, ori de câte ori se rememora punctul de pornire, apăreau întotdeauna următoarele: cu 432.000 de ani înainte de Potop, DIN.GIR-ii („Cei Drepţi din Navele-rachete") au venit pe Pământ de pe propria lor planetă. Sumerienii o considerau a douăsprezecea membră a Sistemului Solar - un sistem alcătuit din Soare, în centru, Lună, cele nouă planete cunoscute şi o planetă mai mare, a cărei revoluţie durează un Sar, 3.600 de ani tereştri. Orbita acesteia, au scris ei, duce planeta la o „staţie" aflată departe în cer, după care o readuce în vecinătatea Pământului, trecând printre Marte şi Jupiter. Datorită acestei poziţii - reprezentată într-un desen sumerian vechi de 4.500 de ani (Fig. 19), planeta şi-a obţinut numele, NIBIRU („Răscrucea"), şi simbolul, Crucea.

      Liderul astronauţilor sosiţi pe Pământ de pe Nibiru, ştim din numeroase texte antice, se numea E. A („Cel Al Cărui Casă E Apa"); după ce a aterizat şi a întemeiat Eridu, prima Staţie Terestră, a preluat titlul de EN.KI („Domnul Pământului"). Un text descoperit în ruinele Sumerului îi consemnează aterizarea pe Pământ la persoana întâi:

      Când m-am apropiat de Pământ era mare inundaţie.
      Când m-am apropiat de pajiştile verzi, dâmburi şi movile s-au înălţat la comanda mea.
      Mi-am clădit casa într-un loc pur (...).
     Casa mea - umbra ei se întinde peste Mlaştina Şarpelui.

      În continuare, textul descrie eforturile lui Ea de a face construcţii hidrotehnice extraordinare în mlaştinile din capătul Golfului Persic: a studiat bălţile, a tăiat canale de scurgere şi control al apei, a clădit zăgazuri, a săpat şanţuri şi a construit clădiri de cărămizi modelate din argile locale. A unit râurile Tigru şi Eufrat prin canale; iar la marginea mlaştinilor şi-a clădit Casa Apei, cu un cheu şi alte anexe.
      Toate aveau un motiv. Pe planeta lui era nevoie de aur. Nu pentru bijuterii sau alte foloase frivole, căci niciodată, în mileniile următoare, aceşti vizitatori ai Pământului nu au fost văzuţi vreodată purtând giuvaeruri de aur. Fără îndoială, aurul era necesar pentru programele spaţiale ale nibirienilor,
după cum reiese clar din referirile textelor hinduse, pentru carele celeste acoperite cu aur; într-adevăr, aurul este vital pentru multe aspecte ale instrumentelor şi vehiculelor spaţiale din timpurile noastre. Dar acesta nu putea fi singurul motiv pentru intensitatea căutării de aur a nibirienilor pe Pământ şi imensele lor eforturi de a-l obţine aici şi de a-l transporta în cantităţi mari pe planeta lor natală. Metalul respectiv, cu proprietăţile sale unice, era necesar acasă într-un scop crucial, afectând însăşi supravieţuirea tuturor formelor de viaţă de pe planetă; din câte putem deduce, această nevoie vital putea fi aceea de a suspenda particulele ă de aur în atmosfera evanescentă a planetei Nibiru, oprindu-i astfel disiparea în continuare.
      Fiu al conducătorului de pe Nibiru, Ea a fost bine ales pentru misiune. Era un savant şi inginer strălucit, cu porecla NU.DIM.MUD („Cel Care Făureşte Lucruri"). Planul, după cum indica numele-epitet E.A., consta în a extrage aurul din apele calme ale Golfului Persic şi din bălţile învecinate puţin adânci, care se întindeau de lângă golf până în Mesopotamia. Reprezentările sumeriene îl înfăţişează pe Ea ca domn al apelor curgătoare, aşezat într-un laborator şi înconjurat de vase comunicante (Fig. 20).

Figura 20
   
      Dar desfăşurarea poveştii sugerează că planul nu mergea deloc bine. Producţia de aur era mult sub aşteptări Şi, pentru a o accelera, pe Pământ au aterizat alţi astronauţi - de un rang numit Anunnaki („Cei Care din Cer au Venit pe Pământ").
      Aceştia au sosit în grupuri de câte cincizeci, iar unul dintre texte dezvăluie că unul dintre aceste grupuri era condus de primul fiu al lui Enki, MAR.DUK. Textul consemnează mesajul urgent al lui Marduk către tatăl său, descriind riscul unei catastrofe pe drumul spre Pământ, la trecerea navei pe
lângă unul dintre giganţii Sistemului Solar (probabil Jupiter), când aproape sa ciocnit cu un satelit al planetei. Descriind „atacul" asupra navei spaţiale, Marduk, emoţionat, i-a spus tatălui său:

     Era creată ca o armă;
     S-a repezit ca moartea (...)
     Pe Annunakii care sunt cincizeci i-a lovit (...)
     Pe Suprema Orbitală, ca o pasăre în zbor, a lovit-o în piept.

      E foarte posibil ca o gravură sumeriană de pe un sigiliu cilindric (Fig. 21) să ilustreze scena în care Domnul Pământ (în stânga) îşi întâmpină neliniştit fiul, îmbrăcat în astronaut (în dreapta), pe când nava pleacă de pe Marte (steaua cu şase colţuri) şi se apropie de Pământ (a şaptea planetă, numărând din afară spre centru, simbolizată prin cele şapte puncte desenate împreună cu Luna).

      Pe planeta natală, unde era conducător tatăl lui Enki, AN (Anu, în akkadiană), progresele grupurilor debarcate pe Pământ erau urmărite cu nelinişte şi speranţă. Acestea trebuie să se fi transformat în nerăbdare cauzată de încetineală, apoi în dezamăgire. Evident, planul de a extrage aur
din apele marine, prin procese de laborator, nu mergea conform aşteptărilor.
     Dar aurul era în continuare foarte necesar, iar Anunnakii se confruntau cu o dilemă grea: să abandoneze proiectul - ceea ce nici nu intra în discuţie - sau să încerce să obţină aurul printr-un nou procedeu: mineritul. Căci aurul, aflaseră între timp Anunnakii, se găsea din belşug în stare naturală, în AB.ZU („Sursa Primordială"), pe continentul Africa. (În limbile semite care au evoluat din sumeriană, Za-ab - Abzu inversat - a rămas termenul pentru aur până în zilele noastre.)
     Exista însă o mare problemă. Aurul african trebuia să fie extras din adâncurile pământului, prin minerit; iar hotărârea cu profunde implicaţii de a înlocui sofisticatul proces de tratare a apei cu o muncă istovitoare sub suprafaţa pământului nu a fost uşor de luat. În mod clar, noua întreprindere
necesita mai mulţi Anunnaki, o colonie de mineri, în „locul filoanelor strălucitoare", instalaţii extinse în Mesopotamia şi o flotă de nave pentru minereu (MA.GUR UR.NU AB.ZU - „Nave pentru Minereul din Abzu"), care să facă legătura între cele două regiuni. Putea rezolva Enki totul de unul
singur?
      Anu a considerat că nu; şi, la opt ani nibirieni după aterizarea lui Enki - 28.800 de ani tereştri -, Anu a venit pe Pământ, ca să vadă cu ochii lui ce se întâmpla. A aterizat însoţit de Moştenitorul Legal EN.LIL („Domnul Poruncii") - un fiu care, socotea cu siguranţă Anu, se putea însărcina cu misiunea terestră, organizând transporturile de aur pe Nibiru.
      Alegerea lui Enlil pentru misiune poate să fi fost necesară, dar şi chinuitoare; căci n-a făcut decât să acutizeze rivalitatea şi invidia dintre cei doi fraţi după tată. Căci Enki era primul născut şi fiul lui Anu cu Id, una dintre cele şase concubine ale lui, şi s-ar fi putut aştepta să-i urmeze lui Anu pe tronul Nibirului. Apoi însă - la fel ca în povestirea biblică a lui Abraham, cu concubina sa Hagar şi soţia pe jumătate soră, Sara - soţia pe jumătate soră a lui Anu, Antum, i-a născut un fiu, Enlil. Şi, conform regulilor de succesiune nibiriene - adoptate cu atâta fidelitate de patriarhul biblic -, Enlil a devenit moştenitorul legal în locul lui Enki. Iar acum acest rival, acest uzurpator al dreptului lui Enki din naştere, venise pe Pământ ca să preia comanda!
      E greu de accentuat suficient de mult importanţa ascendenţei şi a genealogiei în Războaiele Zeilor, în luptele pentru succesiune şi supremaţie, pe Nibiru, ca şi, mai târziu, pe Pământ.
      Într-adevăr, pe măsură ce depanăm surprinzătoarea persistenţă şi ferocitate a războaielor dintre zei, încercând să le înscriem în cadrul de referinţă al istoriei şi al preistoriei - sarcină niciodată întreprinsă până acum -, devine clar că ele proveneau dintr-un cod de comportament sexual bazat
nu pe morală, ci pe considerente de puritate genetică, în centrul acestor războaie se află o genealogie complicată, care determină ierarhia şi succesiunea; iar actele sexuale erau judecate nu după tandreţe sau violenţă, ci în funcţie de scop şi rezultat.
      Există o poveste sumeriană despre felul cum Enlil, comandant suprem al Anunnakilor, s-a îndrăgostit de o tânără soră medicală pe care a văzut-o scăldându-se goală în râu. A convins-o să meargă împreună cu barca şi a făcut dragoste cu ea, în ciuda protestelor fetei („vulva mea e mică, nu
cunoaşte împreunarea"). Cu tot rangul său, Enlil a fost arestat de cei „cincizeci de zei seniori", la întoarcerea în oraşul său Nippur, şi găsit, de către „cei şapte Anunnaki care judecă", vinovat de a fi comis crima de viol; aceştia l-au condamnat la exil în Abzu. (A fost iertat numai când s-a căsătorit cu tânăra zeiţă, care îl urmase în surghiun.)
      Multe cântece celebrează povestea de dragoste dintre Inanna şi un tânăr zeu numit Dumuzi, în care „culcările" lor sunt descrise cu o înduioşătoare tandreţe:

      O, să-şi pună ei mâna lui în mâna mea pentru mine.
      O, să-şi pună ei inima lui lângă inima mea pentru mine.
      Nu numai că e dulce somnul mână în mână cu el.
      Cel mai dulce din ce-i dulce este şi farmecul de a se uni inimă la inimă cu el.

      Putem înţelege tonul aprobator al versurilor, fiindcă Dumuzi era mirele destinat Inannei, ales de ea cu aprobarea fratelui ei, Utu/Shamash. Dar cum să explicăm un text în care Inanna descrie amorul pasional cu propriul ei frate?

      Iubitul meu m-a întâlnit, şi-a luat plăcerea de la mine, cu mine s-a bucurat.
      Fratele m-a dus în casa lui, m-a culcat pe dulcele său pat (...)
      La unison, cu limbile la unison, fratele meu cu cel mai frumos chip făcu de cincizeci de ori.

      Aceste lucruri se pot înţelege numai dacă reţinem că legea interzicea căsătoria, dar nu şi sexul între frate şi soră din ambii părinţi. Pe de altă parte, căsătoria cu o soră pe jumătate era permisă; fiii de parte bărbătească făcuţi cu o soră după un singur părinte aveau chiar întâietate în ordinea ierarhică. Iar dacă violul era condamnat, sexul - chiar şi neregulamentar şi violent - era scuzat dacă se făcea în scopul succesiunii la tron. O lungă poveste relatează cum Enki, dorind un băiat de la sora pe jumătate a lui şi a lui Enlil, Sud, i s-a impus cu forţa când era singură şi „şi-a vărsat sămânţa în pântecul ei". Când Sud a născut o fiică (în locul fiului dorit), Enki nu a pierdut vremea şi a făcut dragoste cu fata, imediat ce a devenit „tânără şi frumoasă (...). Şi-a luat bucuria de la ea, a îmbrăţişat-o, s-a culcat în poala ei; îi atinge coapsele, îi atinge (...), cu cea tânără conlocuieşte." Acest sistem a continuat fără ruşine, cu un şir de tinere fiice, până când Sud l-a legat pe Enki cu un blestem care l-a paralizat; abia atunci au încetat isprăvile erotice în căutarea unui moştenitor de sex masculin.
      Când Enki se angaja în aceste aventuri amoroase, el era deja căsătorit cu Ninki, ceea ce ilustrează faptul că acelaşi cod care condamna violul nu interzicea legăturile extraconjugale ca atare. Mai ştim şi că zeilor li se permitea orice număr de neveste şi concubine (un text catalogat cu indicativul CT-24 înşiră şase dintre concubinele lui Anu), dar, dacă erau căsătoriţi, trebuia să-şi aleagă o soţie oficială - preferând pentru acest rol, cum am menţionat, o soră pe jumătate.
      Dacă zeul, pe lângă numele dat şi numeroasele epitete, era gratificat şi cu un nume-titlu, consoarta sa oficială era la rândul ei onorată cu forma feminină a titlului respectiv. Astfel, când AN şi-a primit numele-titlu („Cerescul"), soţia lui a fost numită ANTU - în akkadiană, Anu şi Antum. Sora medicală care se măritase cu Enlil („Domnul Poruncii") a primit numele-titlu Ninlin („Doamna Poruncii"); soţia lui Enki, Damkina, a fost numită Ninki, şi aşa mai departe.
      Datorită importanţei relaţiilor de familie între aceşti mari Anunnaki, multe aşa-numite Liste de Zei pregătite de scribii din antichitate aveau o natură genealogică. Într-o asemenea listă importantă, intitulată de scribii antici seria "AN: ilu Anum", apar cei „patruzeci şi doi de înaintaşi ai lui Enlil", aranjaţi vizibil ca douăzeci şi unu de cupluri divine. Acesta trebuie să fi fost un semn de mare ascendenţă regală, căci două documente similare despre Anu îi înşiră şi ele cele douăzeci şi unu de cupluri ancestrale de pe Nibiru. Aflăm că părinţii lui Anu au fost AN.SHAR.GAL („Mare Prinţ al Cerului") şi KI.SHAR.GAL („Mare Prinţesă a Solului Tare"). După cum indică numele, nu era perechea domnitoare pe Nibiru: mai degrabă, tatăl era Marele Prinţ, adică moştenitorul legal; iar soţia lui era o mare prinţesă, fiica dintâi născută a conducătorului (cu o altă soţie) şi, astfel, soră pe jumătate a lui Anshragal.
      În aceste fapte genealogice se găseşte cheia înţelegerii evenimentelor de pe Nibiru, dinaintea aterizării pe Pământ, şi a celor ulterioare, de pe Pământ.
      Trimiterea lui Ea pe Pământ după aur dă de înţeles că nibirienii ştiau deja despre existenţa metalului preţios pe Pământ, cu mult timp înainte de a fi lansat misiunea. Cum şi de unde?
      S-ar putea oferi mai multe răspunsuri: e posibil să fi sondat Pământul cu sateliţi automatizaţi, la fel cum facem noi cu alte planete din Sistemul Solar. E posibil să fi cercetat Pământul aterizând pe suprafaţa lui, cum am făcut şi noi pe Lună. Mai mult, nu putem trece cu vederea asolizarea lor pe Marte, citind textele care descriu călătoriile spaţiale de pe Nibiru pe Pământ.
      Dacă şi când au avut loc asemenea aterizări premeditate pe Pământ, nu ştim. Dar există totuşi o cronică străveche, tratând despre o aterizare anterioară, în împrejurări dramatice: fuga pe Pământ, cu nava spaţială, a conducătorului demis de pe Nibiru!
      Evenimentul trebuie să se fi întâmplat înainte ca Ea să fi fost trimis pe Pământ de către tatăl lui, căci cu acel prilej a ajuns Anu conducătorul planetei Nibiru. Într-adevăr, este vorba de uzurparea tronului nibirian de către Anu.
      Informaţia este cuprinsă într-un text a cărui versiune hittită a fost intitulată de cercetători „Regalism în Cer". El descrie viaţa de la curtea regală din Nibiru şi deapănă o poveste de trădare şi uzurpare demnă de o intrigă shakespeareiană. Dezvăluie faptul că, atunci când pe Nibiru a sosit vremea succesiunii - prin moartea naturală sau în alte condiţii -, nu Anshargal, tatăl lui Anu şi moştenitorul legal, a urcat pe tron. În schimb, a devenit conducător un nibirian înrudit cu el, pe nume Alalu (Alalush, în textul hittit).
      Ca gest de reconciliere sau prin tradiţie, Alalu l-a numit pe Anu paharnic regal, funcţie onorantă şi de încredere, cunoscută şi din mai multe texte apropiat-orientale şi reprezentări regale (Fig. 22). Dar, după nouă ani nibirieni, Anu ( Anush, în textul hittit) „l-a chemat la luptă pe Alalu" şi l-a înlăturat:

      Odată, demult, Alalush era rege în Cer.
      Pe tron Alalush stătea aşezat;
      Viteazul Anush, primul între zei, 'naintea lui stătea:
      La picioare-i se pleca, în mână cupa îi punea.
      Nouă răstimpuri numărate, Alalush a fost rege în Cer.

      Într-al nouălea răstimp numărat, Anush pe Alalush la luptă l-a chemat.

      Atunci, ne spune străvechiul text, a avut loc dramatica fugă pe Pământ:

      Alalush a fost învins, de Anush a fugit
      Pe Pământul închis la culoare a coborât.
      Anush i-a luat locul pe tron.

      Deşi e foarte posibil ca pe Nibiru să se fi cunoscut atât de multe despre Pământ şi resursele sale încă dinainte de fuga lui Alalu, realitatea este că în această poveste avem totuşi o consemnare a sosirii unei nave spaţiale cu nibirieni pe Pământ, înaintea misiunii lui Ea. „Lista regilor sumerieni" arată că primul administrator al lui Eridu se numea Alulim - nume care ar fi putut să fie un alt epitet al lui Ea/Enki, sau redarea sumeriană a numelui lui Alalu; astfel, ne vine în minte posibilitatea că, deşi destituit, Alalu era suficient de preocupat de soarta planetei Nibiru pentru a-şi anunţa uzurpatorul că găsise aur în apele de pe Pământ. Că asta s-a întâmplat întradevăr, ne poate indica faptul că a urmat o reconciliere între fostul şi actualul rege; în continuare, Anu l-a numit pe Kumarbi, un nepot al lui Alalu, paharnic regal.
      Dar gestul de împăcare nu a făcut decât ca istoria de pe Nibiru să se repete. În ciuda tuturor onorurilor acordate, tânărul Kumarbi nu a putut uita că Anu uzurpase tronul de la bunicul său; şi, cu timpul, duşmănia lui Kumarbi faţă de Anu a început să devină tot mai evidentă, iar Anu „nu suporta privirea din ochii lui Kumarbi".
      Şi astfel s-a făcut că, hotărând să plece de pe Nibiru pe Pământ şi chiar să-l ia cu el pe Moştenitorul Legal (Enlil), Anu a considerat că era mai sigur să-l ia şi pe tânărul Kumarbi. Ambele decizii - de a-i lua în călătorie şi pe Enlil, şi pe Kumarbi - au făcut, până la urmă, ca vizita să fie tulburată de conflicte şi, de asemenea - pentru Anu -, plină de chinuri personale.
      Hotărârea de a-l aduce pe Enlil pe Pământ şi a-l pune la conducere a dus la certuri aprinse cu Enki - certuri reproduse în textele descoperite până acum. Furios, Enki a ameninţat cu plecarea de pe Pământ şi întoarcerea pe Nibiru; dar Anu putea avea încredere în el că, ajuns acasă, nu urma să uzurpe tronul? Dacă, printr-un compromis, Anu însuşi urma să rămână pe Pământ, numindu-l pe Enlil conducător delegat pe Nibiru, putea să aibă încredere în el că avea să-i restituie tronul la întoarcere? În cele din urmă, sau hotărât să tragă la sorţi: să determine hazardul ceea ce avea să se întâmple. Împărţirea autorităţii care a urmat este menţionată în repetate rânduri în textele sumeriene şi akkadiene. Una dintre cele mai lungi Cronici ale Pământului, o scriere numită „Epopeea Atra-Hasis", consemnează tragerea la sorţi şi deznodământul său:

      Zeii şi-au dat mâna, apoi au tras la sorţi şi-au împărţit:
      Lui Anu cerul i-a revenit;
      Lui Enlil, Pământul i-a fost făcut supus;
      Pe cel pe care marea ca un laţ îl cuprinde prinţului Enki i l-au dat.
      Enki în Abzu a coborât, luând cârmuirea peste Abzu.

      Crezând că reuşise să-i despartă pe fraţii rivali, „Anu la Cer s-a înălţat". Dar, în cerurile de deasupra Pământului îl aştepta o întorsătură neprevăzută. Poate ca măsură de prevedere, Kumarbi fusese lăsat pe o platformă orbitală care gravita în jurul Pământului; când Anu a revenit la bord, gata să pornească pe lungul drum înapoi spre Nibiru, Kumarbi l-a primit furios. Cuvintele aspre au degenerat curând în încăierare: „Anu l-a bătut pe Kumarbi, Kumarbi l-a bătut pe Anu". Când Kumarbi l-a învins pe Anu la trântă, „Anu s-a smuls din braţele lui Kumarbi". Dar Kumarbi a reuşit
să-l apuce pe Anu de picioare şi „l-a muşcat între genunchi", vătămându-l în „bărbăţia" lui. S-au găsit desene antice ale evenimentului (Fig. 23a), precum şi ale obiceiului Anunnakilor care se luptau de a se lovi în organele genitale (Fig. 23b).
      Dizgraţiat şi suferind, Anu a plecat înapoi spre Nibiru, lăsându-i în urmă pe Kumarbi şi pe ceilalţi astronauţi, să deservească platformele şi navetele spaţiale. Dar, înainte de a pleca, l-a legat pe Kumarbi cu un blestem de „trei monştri în burtă".

      Asemănarea dintre această legendă hittită şi povestea grecească a castrării lui Uranus de către Cronos, precum şi a înghiţirii fiilor lui Cronos de către tatăl lor nu are nevoie de alte detalieri. Şi, la fel ca în legendele greceşti, episodul respectiv a pregătit terenul pentru războaiele dintre zei şi titani.
      După plecarea lui Anu, Misiunea Pământeană a început cu adevărat.
      Pe măsură ce aterizau tot mai mulţi Anunnaki - în timp, numărul lor a crescut la şase sute -, unii au fost repartizaţi în Lumea de Jos, pentru a-l ajuta pe Enki să extragă aurul; alţii manevrau navele cu minereu; iar ceilalţi au rămas cu Enlil, în Mesopotamia. Acolo s-au înfiinţat aşezări noi, conform
unui plan general stabilit de Enlil, în cadrul unui proiect organizatoric complet de acţiune şi proceduri definite clar:

       A desăvârşit ce era de făcut, poruncile divine;
      A-nfiinţat cinci oraşe în locuri fără cusur,
      Le-a dat nume,
      Le-a rânduit ca însemnătate.
      Pe primul dintre ele, Eridu,
      I l-a dat în seamă lui Nudimmud, pionierul.

      Fiecare dintre aceste aşezări antediluviene din Mesopotamia avea o funcţie concretă, exprimată prin denumire. Primul era E.RI.DU - „Casa în Depărtare Clădită", combinatul pentru extragerea aurului de pe malul apei, care a rămas pentru totdeauna locuinţa mesopotamiană a lui Ea. Urma BAD.TIBIRA - „Locul Luminos Unde Minereul Se întregeşte", centrul metalurgic pentru topire şi rafinare. Apoi, LA.RA.AK - „Vederea Văpăii Strălucitoare" - era un oraş-far pentru ghidarea navetelor care soseau. SIPPAR - „Oraşul Pasăre" - era locul de aterizare. Iar SHU.RUP.PAK - „Locul
Celei Mai Mari Bunăstări" - era echipat ca un centru medical; i-a fost dat în sarcină lui SUD („Cea Care Redă Viaţa"), o soră pe jumătate a lui Enki şi Enlil.
      A mai fost construit încă un oraş-far, LA.AR.SA („Vederea Luminii Roşii"), căci operaţiunile complexe depindeau de o coordonare strânsă între Anunnakii care aterizaseră pe Pământ şi trei sute de astronauţi, numiţi IGI.GI („Cei Ce Văd Şi Observă"), care rămâneau permanent pe orbita circumterestră. Acţionând ca intermediari între Pământ şi Nibiru, Igigii stăteau pe platformele orbitale unde minereul prelucrat pe Pământ era adus cu navetele, pentru a fi transferat în continuare pe nave spaţiale propriuzise, care puteau transporta aurul pe Planeta Natală, când aceasta se apropia periodic de Pământ, pe vasta ei orbită eliptică. Astronauţii şi echipamentele erau aduse pe Pământ în aceleaşi etape, inversate.
      Toate acestea necesitau un Centru de Control al Misiunii, pe care Enlil a început să-l construiască şi să-l echipeze. Se numea NIBRU.KI („Locul Pământean Al Lui Nibiru") - în akkadiană, Nippur. Acolo, pe o platformă artificială înaltă, echipată cu antene - prototipul „Turnurilor lui Babel" mesopotamiene (Fig. 24) - se găsea o cameră secretă, DIR.GA („Camera întunecată, Strălucitoare"), unde erau afişate hărţile spaţiale („emblemele stelelor") şi unde se întreţinea DUR.AN.KJ („Legătura Cer-Pământ").
      Cronicile au afirmat că primele aşezări ale Anunnakilor pe Pământ au fost „rânduite ca însemnătate". Acestei declaraţii enigmatice i s-a adăugat misterul afirmaţiei regilor post-diluvieni că, refăcând în Sumer oraşele distruse de Poop, urmaseră:

      Veşnicul plan al pământului, cel care tot timpul a hotărât construcţiile.
      Este cel ce poartă desenele din Vremea de Demult şi scrierile din Cerul de Sus.

Figura 24

      Rebusul se va rezolva dacă însemnăm acele prime oraşe înfiinţate de Enki şi Enlil pe harta regiunii şi le unim prin cercuri concentrice. Erau întradevăr „rânduite ca însemnătate", toate fiind echidistante faţă de Centrul de Control al Misiunii din Nippur. Planul era într-adev ăr „din Cerul de Sus", căci nu avea sens decât pentru cei ce puteau privi întregul Orient Apropiat de la mare înălţime, deasupra Pământului: alegând Muntele Ararat, cel cu piscuri gemene - cea mai vizibilă trăsătură a zonei -, ca punct de reper, Anunnakii au plasat spaţioportul în locul unde linia nordului, bazată pe
Ararat, traversa râul vizibil Eufrat. În acest „veşnic plan al pământului", toate oraşele erau aranjate în formă de săgeată, marcând Ruta de Aterizare spre Spaţioportul din Sippar (Fig. 25).

      Transporturile periodice de aur pe Nibiru au generat îngrijorări, chiar şi rivalităţi, pe planetă, căci Anu a rămas mult timp după aceea conducător. Pe Pământ însă toţi actorii principali erau prezenţi pe scena de culoare închisă pentru a da frâu liber tuturor emoţiilor imaginabile şi unor conflicte
incredibile.



Va urma în capitolul următor!