APARE OMENIREA . Capitolul 6 .
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
Din 1876, când George Smith a descoperit şi a raportat povestirile mesopotamiene detaliate despre Creaţiune, în opera sa The Chaldean Account of Genesis, urmată de The Seven Tablets of Creation a lui L.W. King, cercetătorii şi teologii deopotrivă au ajuns să recunoască faptul că relatarea din Vechiul Testament („Facerea", capitolele 1-3) este o versiune condensată şi prescurtată a textelor sumeriene originale. Un secol mai târziu, în propria noastră lucrare The 12 th Planet (1976), am arătat că aceste texte nu sunt mituri primitive, ci depozitare de cunoştinţe ştiinţifice avansate, pe care savanţii moderni abia acum încep să le descopere.
Sondele spaţiale automatizate care au cercetat planetele Jupiter şi Saturn au confirmat numeroase faţete „incredibile" ale cunoştinţelor sumeriene despre Sistemul Solar, ca aceea că planetele din exterior au mulţi sateliţi şi că pe unele dintre ele se găseşte apă. S-a constatat că acele planete îndepărtate şi unii dintre sateliţii lor principali au un nucleu activ, care generează căldură internă; unele radiază mai multă căldură decât ar putea primi vreodată de la Soare. Activitatea vulcanică le-a creat acestor corpuri cereşti atmosferă proprie. Ele prezintă toate cerinţele de bază pentru apariţia vieţii, întocmai cum au spus sumerienii, acum şase mii de ani.
Atunci, cum rămâne cu existenţa celei de-a douăsprezecea membre a Sistemului Solar - o a zecea planetă, situată dincolo de Pluton, sumerianul Nibiru (şi babilonianul Marduk) - o planetă a cărei existenţă a constituit concluzia fundamentală şi îndrăzneaţă a cărţii „A douăsprezecea planetă"?
În 1978, astronomii de la Observatorul Naval al S.U.A. din Washington au determinat că Pluto - fiind mai mic decât se crezuse iniţial - nu putea justifica perturbările orbitelor lui Uranus şi Neptun; ei au postulat existenţa a încă unui corp ceresc, dincolo de Pluto. În 1982, Administraţia Naţională a
Aeronauticii şi Spaţiului (N.A.S.A.) a anunţat concluzia că există într-adevăr un asemenea corp ceresc; dacă este sau nu tot o planetă mare, urma să se determine prin desfăşurarea într-un anumit mod a celor două sonde Pioneer care se deplasau prin spaţiu, dincolo de Saturn.
Iar la sfârşitul anului 1983, astronomii de la Laboratorul de Propulsie cu Reacţie din California au anunţat că I.R.A.S. - telescopul cu infraroşii instalat pe o navă spaţială şi lansat sub auspiciile N.A.S.A., cu cooperarea altor ţări - descoperise dincolo de Pluto un foarte îndepărtat „corp ceresc
misterios", cam de patru ori mai mare decât Pământul, care se deplasa spre Pământ. Încă nu l-au denumit planetă; dar Cronicile Pământului nu lasă nici o îndoială asupra concluziei finale.
În 1983, s-au găsit în Antarctica şi prin alte zone pietre care sunt, cu certitudine, fragmente din Lună şi din Marte; iar oamenii de ştiinţă nu înţeleg cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Povestea sumeriană despre Crearea Sistemului Solar, coliziunea dintre sateliţii lui Nibiru şi Tiamat, şi restul cosmogoniei din celebra „Epopee a Creaţiunii" oferă o explicaţie cuprinzătoare.
Şi ce se poate spune despre textele care descriu crearea Omului prin inginerie genetică, fertilizare in vitro şi reimplantare?
Progresele recente ale ştiinţei şi tehnologiei genetice au confirmat concepţia sumeriană de evoluţie treptată, pe de o parte şi, pe de altă parte, apariţia (altminteri inexplicabilă) a lui Homo sapiens avansat biologic, prin ingineria genetică a Anunnakilor. Chiar şi foarte recenta metodă a procreerii în eprubetă - extragerea unui ovul, impregnarea lui cu spermă purificată şi reimplantarea oului fertilizat în uterul unei femei - este una şi aceeaşi cu procedura descrisă în textele sumeriene din urmă cu câteva milenii.
Dacă cele două evenimente principale - crearea Pământului şi crearea Omului - sunt descrise corect în Biblie, n-ar trebui să acceptăm veridicitatea povestirii biblice despre răspândirea omenirii pe Pământ?
Iar dacă istorisirile biblice nu sunt decât o versiune condensată a cronicilor sumeriene anterioare, mai detaliate, acesta din urmă nu s-ar putea folosi pentru a extinde şi completa consemnările biblice despre acele vremuri de început?
Întrucât şi unele şi celelalte se reflectă reciproc, să ţinem oglinda în faţa acestei străvechi flăcări a amintirilor... Să continuăm depănarea miraculoasei poveşti.
După ce a relatat cum Adamul/ (literal, „Puiul de pământean") a primit facultatea de a procrea, Cartea Facerii trece de la descrierea evenimentelor de pe Pământ, în general la saga unei anumite ramuri a omenirii: persoana numită Adam şi descendenţii săi.
„Iată izvodul neamurilor lui Adam", ne informează Vechiul Testament. O asemenea carte, putem presupune cu destulă certitudine, a existat fără îndoială. Dovezile sugerează convingător că persoana pe care Biblia o numeşte Adam era numită de sumerieni Adapa, un pământean „perfecţionat" de Enki şi considerat a fi înrudit cu acesta pe cale genetică.
„Largă înţelegere i-a pregătit Enki, pentru a dezvălui planurile Pământului; lui i-a dăruit Cunoaşterea; dar nemurirea nu i-a dat-o."
S-au găsit unele părţi din „Povestea lui Adapa"; e foarte posibil ca textul complet să fi fost „Izvodul neamurilor lui Adam" la care se referă Vechiul Testament. Regii asirieni au avut probabil acces la un asemenea document, căci mulţi dintre ei afirmau că păstraseră unele sau altele dintre
virtuţile lui Adapa. Sargon şi Sennacherib au susţinut că moşteniseră înţelepciunea pe care i-o acordase Enki lui Adapa; Sinsharishkun şi Esarhaddon se lăudau că se născuseră „după chipul şi asemănarea înţeleptului Adapa"; conform unei inscripţii a lui Esarhaddon, acesta înălţase în templul lui Ashur o statuie cu faţa lui Adapa; iar Ashurbanipal declara că învăţase „secretul scrisului tăbliţelor dinainte de Potop" aşa cum îl cunoscuse Adapa.
Sursele sumeriene susţin că existaseră atât culturi rurale - agricole şi păstoreşti - cât şi aşezări urbane, înainte ca Potopul să fi şters totul de pe suprafaţa Pământului. Cartea Facerii relatează că primul fiu al lui Adam şi al Evei, Cain, „era muncitor de pământ", iar fratele său, Abel, „era păstor de
oi". Apoi, după ce Cain a fost exilat din preajma Domnului pentru faptul de a-l fi ucis pe Abel, s-au înfiinţat localităţile urbane - Cetăţile Omului: în ţara Nod, la răsărit de Eden, Cain a avut un fiu pe care l-a numit Enoh şi a construit un oraş cu acelaşi nume, care însemna „Temelie". Vechiul Testament, pentru care linia urmaşilor lui Cain nu prezenta un interes deosebit, trece repede la a patra generaţie după Enoh, când s-a născut Lameh:
Şi Lameh şi-a luat două femei; cea dintâi se numea Ada, iar cea de-a doua se numea Ţila.
Şi Ada a născut pe Iabel; acesta a fost părintele celor ce sălăşluiesc în corturi şi pasc turmele.
Iar numele fratelui său a fost Iubal; acesta a fost părintele tuturor celor ce cântă din chitară şi din flaut.
Şi Ţila a născut şi ea pe Tubal-Cain, făurar de unelte de aur, de aramă şi de fier.
Pseudoepigraficele „Jubileuri", bănuite a fi fost compuse în secolul al doilea î.Ch., pe baza unor materiale anterioare, adaugă despre Cain informaţia că s-a căsătorit cu propria lui soră, Awan, care i l-a născut pe Enoch (Enoh), „aproape de al patrulea Jubileu. Iar în primul an din prima săptămână a celui de-al cincilea Jubileu, pe pământ s-au construit case, iar Cain a clădit un oraş şi i-a pus numele Temelie, după numele fiului său." De unde proveneau aceste informaţii adiţionale?
Multă vreme, s-a crezut că această parte a Genezei e singulară, fără confirmări sau paralele în textele mesopotamiene. Dar am constatat că lucrurile nu stau chiar aşa.
Mai întâi, găsim o tăbliţă babiloniană de la British Museum (No. 74329, Fig. 31), catalogată drept „conţinând un mit altminteri necunoscut". Totuşi, ea poate fi, de fapt, o versiune babiloniano/asiriană din jurul anului 2000 î.Ch. a unui document sumerian dispărut, despre descendenţa lui Cain!
Copiat de A.R. Miliard şi tradus de W.G. Lambert (Kadmos, vol. VI), textul vorbeşte despre începuturile unui grup de oameni care erau plugari, corespunzând cu biblicul „muncitor de pământ". Aceştia se numesc Amakandu - „Oamenii Care în Tristeţe Cutreieră"; se remarcă paralela cu condamnarea lui Cain: „blestemat să fii tu pe pământul care şi-a deschis gura să primească sângele fratelui tău (...) şi fugar să fii pe pământ." Şi, în modul cel mai remarcabil, şeful acestor exilaţi mesopotamieni se numea Ka'in! De asemenea, la fel ca în povestea biblică:
A clădit în Dunnu un oraş cu turle gemene.
Ka'in şi-a însuşit domnia peste oraş.
Numele localităţii ne intrigă. Întrucât în limba sumeriană ordinea silabelor se putea schimba fără a se modifica sensul cuvântului, numele se poate silabisi şi NU.DUN, reluând denumirea biblică Nud (Nod) ca loc al exilului lui Cain. Numele sumerian însemna „locul de sprijin săpat" - foarte asemănător cu interpretarea biblică a numelui „Temelie".
După moartea (sau asasinarea) lui Ka'in, „a fost depus întru odihnă în oraşul Dunnu, pe care îl îndrăgea". Asemenea povestirii biblice, textul mesopotamian consemnează istoria a patru generaţii următoare: fraţii se căsătoreau cu surorile lor şi-şi ucideau părinţii, preluând puterea în Dunnu şi colonizând locuri noi, dintre care ultimul s-a numit Shupat („Judecată").
O a doua sursă indicând în cronicile mesopotamiene povestea biblică a lui Adam şi a fiului său Cain se găseşte în textele asiriene. Descoperim, de exemplu, o Listă a Regilor Asirieni arhaică, ce declară că în cele mai vechi timpuri, când strămoşii lor locuiau în corturi - termen reluat in Biblie cu
privire la familia lui Cain -, patriarhul acestora se numea Adamu, biblicul Adam.
Mai găsim printre eponimele tradiţionale asiriene ale numelor regale combinaţia Ashur-bel-Ka'ini („Ashur, domnul Ka'iniţilor"); iar scribii asirieni au stabilit o paralelă între acesta şi sumerianul ASHUR-EN.DUNI („Asmute domnul Duni-Xor"), dând de înţeles că Ka'inii („Poporul lui Kain") şi Dunii („Poporul din Dun") erau unii şi aceiaşi, astfel reafirmându-l pe Cain cel biblic şi Ţara Nod, Nud sau Dun.
După ce a vorbit pe scurt despre linia genealogică a lui Cain, Vechiul Testament acordă toată atenţia unei noi linii descinse din Adam: „Şi Adam a cunoscut iarăşi pe femeia sa şi ea i-a născut un fiu şi i-a pus numele Seth (Set), «căci - a zis ea - mi-a dat Dumnezeu altă odraslă, în locul lui Abel, pe
care l-a omorât Cain»." Apoi, Cartea Facerii adaugă: „Şi a mai trăit Adam, după ce i s-a născut Seth, opt sute de ani şi a avut fii şi fiice. Deci toate zilele lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani. Apoi a murit. Şi Seth era în vârstă de o sută cinci ani şi i s-a născut Enosh (Enoş). Şi a mai trăit Set, după ce i s-a născut Enosh, opt sute şapte ani şi a avut fii şi fiice. Deci toate zilele lui Seth au fost nouă sute doisprezece ani. Apoi a murit."
Numele fiului lui Seth şi al următorului patriarh antediluvian de care se interesează Biblia este Enosh; în limba ebraică, a ajuns să însemne „uman, muritor" şi este clar că Vechiul Testament îl considera ca fiind progenitorul spiţei omeneşti din centrul cronicilor străvechi. Cu privire la el, Biblia declară că „Atunci au început oamenii să cheme numele Domnului" - altfel spus, au început adoraţia şi preoţia.
Există o serie de texte sumeriene care aduc mai multă lumină în această zonă obscură. Porţiunile disponibile din textul Adapa declară că acesta a fost „perfecţionat" şi tratat ca un fiu de către Enki, în oraşul său Eridu. Prin urmare, este foarte probabil ca, aşa cum a sugerat William Hallo în Antediluvian Cities, strănepotul lui Enosh să fi fost numit Yared, cu sensul de „Cel din Eridu". Iată, aşadar, răspunsul: în timp ce îşi pierde interesul faţă de descendenţii exilaţi ai lui Adam, Biblia se concentrează asupra patriarhilor din linia genealogică a lui Adam care au rămas în Eden - sudul Mesopotamiei - şi au fost cei dintâi chemaţi pe calea preoţiei.
Într-a patra generaţie după Enosh, fiul întâi născut a fost numit Enoch (Enoh); oamenii de ştiinţă cred că, în acest caz, numele pornea de la o variantă a rădăcinii ebraice, cu sensul de „a instrui, a educa". Despre el, Vechiul Testament afirmă pe scurt că „Enoh a umblat în tovărăşia Domnului" şi nu a murit pe Pământ, „căci Dumnezeu l-a luat la sine". Acest unic verset 5:24 al Facerii este dilatat substanţial în extra-biblicele „Cărţi ale lui Enoh". Ele descriu amănunţit prima lui vizită la îngerii lui Dumnezeu, pentru a fi instruit în domeniul diverselor ştiinţe şi etici. Apoi, după ce s-a întors pe Pământ ca să le transmită fiilor lui cunoştinţele şi cerinţele preoţiei, a fost luat la cer încă o dată, pentru a rămâne definitiv lângă Nefilim (termenul biblic cu sensul de „Cei Care Coborâseră"), în locuinţa lor siderală.
Lista Regilor Sumerieni consemnează domnia clericală a lui Enmeduranki în Sippar, apoi poziţia Spaţioportului de sub comanda lui Utu/Shamash. Numele său, „Domnul preoţesc al Dur-an-ki-lor", arată că învăţase în Nippur. O tăbliţă puţin cunoscută, reprodusă de W.G. Lambert („Enmeduranki şi materialele înrudite"), spune următoarele:
Enmeduranki [era] prinţ în Sippar,
Iubit de Anu, Enlil şi Ea.
Shamash în Templul Luminos l-a numit.
Shamash şi Adad [l-au luat] la adunare [a zeilor] (...).
I-au arătat cum să folosească uleiul pe apă, un secret al lui Anu, Enlil şi Ea.
I-au dat Tăbliţa Divină, tainicul kibdu al Cerului şi al Pământului (...).
L-au învăţat cum să facă socoteli cu numere.
Când studiile lui Enmeduranki în cunoştinţele secrete ale zeilor s-au încheiat, a fost trimis înapoi în Sumer. „Oamenii din Nippur, Sippar şi Babilon au fost chemaţi în faţa lui." I-a informat despre experienţele lui şi despre înfiinţarea preoţiei. Aceasta urma să se transmită, la porunca zeilor, din tată în fiu: „învăţatul savant, care păzeşte secretele zeilor, îşi va lega cu jurământ fiul ales în faţa lui Shamash şi Adad (...) şi îl va instrui în secretele zeilor."
Tăbliţa se încheie cu un post-scriptum: „Aceasta a fost seminţia creată de preoţi - cei cărora li se îngăduie să se apropie de Shamash şi Adad."
În perioada celei de-a şaptea generaţii după Enosh, în ajunul Potopului, Pământul şi locuitorii săi au fost loviţi de o nouă Eră Glaciară.
Textele mesopotamiene descriu amănunţit suferinţele omenirii, lipsurile alimentare, chiar şi canibalismul. Cartea Facerii face doar o aluzie la această situaţie, afirmând că, la naşterea lui, Noe („Mângâiere") a fost numit astfel de tatăl său în speranţa că naşterea lui va aduce mângâiere "de
munca şi de truda mâinilor noastre, căşunate de pământul pe care l-a blestemat Dumnezeu." Varianta biblică spune foarte puţine despre Noe, cu excepţia faptului că era „om drept şi fără de prihană". Textele mesopotamiene ne informează că eroul Diluviului trăia în Shuruppak, centrul medical condus de Sud.
Scrierile sumeriene relatează că, pe măsură ce dificultăţile omenirii creşteau, Enki a propus, iar Enlil s-a opus vehement, să se ia măsuri pentru uşurarea acestor suferinţe. Ceea ce-l supăra peste poate pe Enlil erau relaţiile sexuale tot mai intense între tinerii Anunnaki şi Fiicele Omului.
Cartea Genezei descrie „luarea nevestelor" de către Nefilim cu următoarele cuvinte:
Şi a ajuns să se întâmple,
Când Pământenii sporeau la număr pe faţa Pământului, şi li se năşteau fiice
Ca fiii zeilor să vadă fiicele Pământenilor care se potriveau cu ei;
Şi şi-au luat neveste după bunul plac.
O „tăbliţă mitică" (CBS-14061) remarcată de E. Chiera („Texte religioase sumeriene"), spune povestea acelor zile de demult şi a unui zeu tânăr numit Martu, care s-a plâns că şi lui ar fi trebuit să i se permită căsătoria cu o soţie de neam omenesc. S-a întâmplat, începe textul, atunci când
Oraşul Nin-ab exista,
Shid-tab nu exista;
Sfânta tiară exista, sfânta coroană nu exista (...)
Locuire împreună era (...)
Naştere [de copii] era.
„Nin-ab," continuă textul, „era un oraş din Marea Ţară locuită." înaltul său preot, un muzicant talentat, avea o soţie şi o fiică.
În timp ce oamenii se adunau să le aducă zeilor carnea friptă a jertfelor, Martu, care era celibatar, a văzut-o pe fiica preotului. Dorind-o, s-a dus la mama lui şi i s-a plâns:
În oraşul meu am prieteni, ei şi-au luat neveste.
Am tovarăşi, şi-au luat neveste.
În oraşul meu, spre deosebire de ei, eu nu mi-am luat nevastă;
Nu am nevastă, nu am copii.
Întrebând ce fecioară dorită de el „îi aprecia căutătura", zeiţa şi-a dat consimţământul. Atunci, ceilalţi zei tineri au pregătit un ospăţ; căsătoria a fost anunţată, „în oraşul Nin-ab, omenii cu sunetul tobei de aramă au fost chemaţi; cele şapte tamburine au sunat".
Această apropiere tot mai accentuată între tinerii astronauţi şi descendentele Lucrătorului Primitiv nu era pe placul lui Enlil. Textele sumeriene ne spun că, „pe măsură ce Ţara se întindea şi oamenii se
înmulţeau", Enlil devenea tot mai „tulburat de pronunţările Omenirii" şi de pasiunea ei pentru sex şi pofte. Împerecherile Anunnakilor cu fiicele Omului îl făceau să nu doarmă noaptea. „Iar Domnul a spus: «îl voi distruge pe Pământeanul pe care l-am creat, ştergându-l de pe faţa Pământului.»"
Textele ne informează că, atunci când s-au hotărât să se sape minele adânci din Abzu, Anunnakii au început să construiască şi o staţie de monitorizare ştiinţifică, în capătul Africii. Aceasta i-a fost dată în sarcină lui Ereshkigal, o nepoată a lui Enlil. O epopee sumeriană relatează periculoasa călătorie a lui Enki şi Ereshkigal din Mesopotamia până în acel îndepărtat ţinut muntos (Kur) - textul implicând că Ereshkigal a fost fie răpită, fie silită de către Enki în vreun alt mod să-l însoţească, fiind „dusă în Kur ca pradă".
(Ereshkigal, ştim din alte povestiri, a fost atacată ulterior la staţie de către Nergal, unul dintre fiii lui Enki, în urma unei insulte în care a fost implicat un emisar al ei. În ultimul moment, Ereshkigal şi-a salvat viaţa oferindu-i-se lui Nergal de soţie, pentru a controla împreună „Tăbliţele înţelepciunii" din staţie.)
Enlil a prins ocazia de a scăpa de Pământeni în momentul când staţia sa ştiinţifică din capătul Africii a început să raporteze o situaţie periculoasă: calota glaciară din Antarctica, în creştere, devenise instabilă, stând rezemată pe un strat de clisă alunecoasă.
Problema era că această instabilitate apăruse tocmai când Nibiru se apropia de Pământ; iar atracţia gravitaţională a lui Nibiru putea perturba echilibrul calotei de gheaţă, facând-o să alunece în Oceanul Antarctic. Imensele valuri astfel provocate puteau inunda tot globul.
Când Igigii de pe orbită au confirmat certitudinea acestei catastrofe, Anunnakii au început să se adune în Sippar, la spaţioport. Enlil, însă, a insistat ca omenirea să nu fie anunţată despre Diluviul iminent; la o sesiune specială a Adunării Zeilor, i-a pus pe toţi şi mai ales pe Enki, să jure păstrarea secretului.
Ultimul fragment din textul Atra-Hasis, o parte importantă a „Epopeii lui Ghilgameş", precum şi alte texte mesopotamiene descriu pe larg evenimentele care au urmat - felul cum catastrofa Potopului a fost folosită de Enlil pentru a anihila omenirea; şi cum Enki, împotrivindu-se hotărârii impuse de Enlil Adunării Zeilor, a complotat spre a-l salva pe credinciosul său discipol Ziusudra („Noe"), proiectându-i un submarin care putea rezista avalanşei apelor.
Anunnakii înşişi, la un semnal, „s-au înălţat" cu Ru-kub Hani („carele zeilor"), navele cu rachete „aprinzând pământul cu văpaia lor". Gravitând pe orbită cu navetele, au privit îngroziţi revărsarea valurilor de jos. O colosală inundaţie a măturat totul de pe suprafaţa planetei: A.MA.RU BA.UR RA.TA - „Potopul le-a şters pe toate". Sud, care crease Omul împreună cu Enki, „a văzut şi a Plâns (...) Ishtar a ţipat ca o femeie în durerile facerii (...) zeii, Anunnakii, au lăcrimat împreună cu ea". Rostogolindu-se înainte şi-napoi, valurile uriaşe străbăteau solul, lăsând în urmă vaste depuneri de mâl: „Tot ceea ce fusese creat s-a întors în lut."
În The 12th Planet, am prezentat dovezile concluziei noastre că Diluviul, punând brusc capăt ultimei Ere Glaciare, a avut loc cu circa 13.000 de ani în urmă.
În timp ce apele Potopului „se retrăgeau de pe pământ", potolindu-se treptat, Anunnakii au început să aterizeze pe Muntele Nisir („Muntele Salvării") - Muntele Ararat. Tot acolo a sosit şi Ziusudra/Noe, cu nava pilotată de un navigator pe care i-l pusese la dispoziţie Enki. Indignat, Enlil a
descoperit că „sămânţa Omenirii" se salvase; dar Enki l-a convins să se înduplece: zeii, a argumentat el, nu mai puteau trăi pe Pământ fără ajutorul omului. „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat pe Noe şi pe fiii lui şi le-a spus: «Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi îndestulaţi din nou Pământul.»"
Vechiul Testament, focalizându-şi interesul numai asupra liniei genealogice a lui Noe, nu mai nominalizează şi alţi pasageri din nava de salvare. Dar textele despre Potop mai amănunţite din Mesopotamia îl menţionează şi pe navigatorul Arcei şi dezvăluie faptul că, în ultimul moment, au sosit la bord şi prietenii sau ajutoarele lui Ziusudra (cu familiile lor). Versiunile greceşti ale relatării, de Berossus, afirmă că, după Diluviu, Ziusudra, familia lui şi pilotul au fost luaţi de zei să locuiască împreună; ceilalţi oameni au fost îndrumaţi să-şi găsească singuri drumul înapoi spre Mesopotamia.
Problema imediată cu care se confruntau toţi cei salvaţi era hrana. Lui Noe şi fiilor lui, Domnul le-a spus: „Toate vieţuitoarele care sunt pe pământ şi toate cele ce zboară în ceruri şi toate care se târăsc pe pământ şi toţi peştii din mare în mâinile voastre sunt date; toate care se împerechează şi
vieţuiesc vor fi ale voastre să le mâncaţi." După care urmează un adaus semnificativ: „Ca plante ierboase, v-am dat grâne de tot felul."
Această declaraţie aproape neobservată (Facerea, 9:3), care se referă la originile agriculturii, este argumentată substanţial în scrierile sumeriene. Cercetătorii sunt de acord că agricultura a apărut în semiluna Mesopotamia-Siria-Israel, dar nu pot explica de ce nu a început să se practice pe câmpii (unde cultivarea e uşoară), ci mai degrabă pe podişuri. Au convenit că ea a început cu recoltarea „strămoşilor sălbatici" ai grâului şi orzului, cu vreo 12.000 de ani în urmă, dar sunt nedumeriţi de uniformitatea genetică a acestor cereale timpurii; şi sunt complet incapabili să explice realizarea botano-genetică prin care - într-un interval de doar 2.000 de ani - plantele sălbatice şi-au dublat, triplat şi cvadruplat perechile de cromozomi, pentru a deveni grâul şi orzul cultivabil de o valoare nutritivă uluitoare, cu incredibila capacitate de a creşte aproape oriunde şi cu neobişnuitele recolte semestriale.
Pe lângă aceste enigme, se adaugă la fel de marea bruscheţe cu care au început să apară tot felul de legume şi fructe, din acelaşi nucleu regional şi aproape în acelaşi timp, precum şi „domesticirea" simultană a animalelor, începând cu oile şi caprele, care furnizau carne, lapte şi lână.
Cum s-au întâmplat toate în acel moment? Ştiinţa modernă încă nu a găsit răspunsul; dar textele sumeriene l-au oferit cu mii de ani în urmă. Asemenea Bibliei, relatează cum a început să se dezvolte agricultura după Potop, când (cu cuvintele Genezei) „Noe a început ca soţ"; dar, la fel ca Biblia, care care consemnează că avuseseră loc munci agricole (ale lui Cain) şi de păstorit (al lui Abel) cu multă vreme înainte de Potop, cronicile sumeriene ne vorbesc şi ele despre apariţia culturilor de plante şi animale în timpurile preistorice.
Când Anunnakii aterizaseră pe Pământ, declară un text intitulat de cercetători „Mitul vitelor şi al grânelor", încă nu existau nici unele din cerealele sau vitele domesticite:
Când de pe înălţimile Cerului pe Pământ i-a făcut Anu pe Anunnaki să coboare,
Grânele încă nu încolţiseră, încă nu rodiseră (...).
Nu erau oi, nici un miel nu se fătase încă;
Nu era capră, nici ied nu fusese fătat.
Oaia încă nu-şi născuse mieii, capra nu adusese pe lume iedul.
Ţesutul [lânei] nu se ivise încă, nu era cunoscut.
Apoi, în „Camera de Creaţie" a Anunnakilor - laboratorul lor de manipulare genetică - „frumos s-au făurit" Lahar („animale de lână") şi Anshan („cereale"):
În zilele acelea, în Camera Facerii a zeilor, în Casa Făuririi, pe Movila Pură,
Lahar şi Anshan frumos s-au făurit.
Sălaşul era plin cu hrană pentru zei.
Din înmulţirea de Lahar şi Anshan Anunnakii, pe Sfântul Munte-al lor, se-nfruptă - dar nu se saturau.
Laptele bun din ugerul oii Anunnakii, pe Sfântul Munte-al lor, îl beau - dar nu se saturau.
Muncitorii Primitivi - cei care „nu cunoşteau mâncatul pâinii (...) care mâncau plante cu gura" - existau deja:
După ce Anu, Enlil, Enki şi Sud îi făruiseră pe oamenii cu cap-negru.
Plantele ce desfată le-au înmulţit în Ţară.
Animale pe patru picioare au trezit cu meşteşug la viaţă; în E.DIN le-au pus.
Astfel, în scopul de a mări producţia de cereale şi vite, pentru a-i sătura pe Anunnaki, s-a luat o hotărâre: ca NAM.LU.GAL.LU - „omenirea civilizată" - să fie învăţată „munca pământului" şi „creşterea oilor (...) spre folosul zeilor":
Spre folosul celor ce satură, pentru oile pure Omenirea Civilizată a luat fiinţă.
La fel cum descrie ceea ce-şi începuse existenţa în acele vremuri de început, textul enumera şi sortimentele domesticite care încă nu fuseseră create:
Ceea ce prin sădire se înmulţeşte, încă nu se făurise;
Terasele nu erau încă bătătorite (...)
Grâul triplu de treizeci de zile nu exista;
Grâul triplu de patruzeci de zile nu exista;
Grâul mărunt, grâul de munte, grâul curatului A.DAM nu exista (...).
Legumele cu tuberculi ale câmpului încă nu se iviseră.
După cum vom vedea, acestea au fost aduse pe Pământ de Enlil şi Ninurta, la câtva timp după Potop.
După ce Diluviul măturase totul de pe suprafaţa Pământului, prima problemă cu care s-au confruntat Anunnakii a fost aceea de a obţine seminţele necesare pentru reluarea cultivărilor. Din fericire, pe Nibiru fuseseră trimise specimene de cereale domesticite; iar acum, „Anu i le-a adus, din cer, lui Enlil". Enlil a căutat un loc sigur unde seminţele puteau fi sădite, pentru a lua de la început agricultura. Pământul era încă acoperit de ape şi singurul loc ce părea potrivit era „muntele cedrilor aromaţi". Într-un text fragmentat, reprodus de S.N. Kramer în Sumerische Literarische Texte aus Nippur, citim:
Enlil a urcat pe pisc şi a ridicat ochii;
A privit în jos: acolo era de ape plin ca marea.
A privit în sus: acolo era muntele cedrilor aromaţi.
A cărat orzul, l-a sădit pe munte.
Ceea ce rodeşte a cărat, a sădit boabele de cereale pe munte.
Alegerea Muntelui Cedrilor de către Enlil şi convertirea sa într-un Loc Interzis („Sfânt") nu a fost, după toate probabilităţile, întâmplătoare. În tot Orientul Apropiat - ba chiar, în întreaga lume - nu există decât un singur Munte al Cedrilor, unic şi de faimă universală: în Liban. A rămas până în zilele noastre locul unei vaste platforme, susţinută pe blocuri de piatră colosale, considerată şi astăzi o minune a tehnologiei - la Baalbek (Fig. 32). Aşa cum am arătat pe larg în The Stairway to Heaven, acesta era un Loc de Aterizare al Anunnakilor: o platformă despre care legendele persistă în a susţine că a fost construită în epoca antediluviană, încă de pe vremea lui Adam.
Era singurul loc, după Potop, imediat convenabil pentru manevrele navetelor spaţiale: spaţioportul de la Sippar fusese măturat şi îngropat sub straturi de noroi.
Având la dispoziţie seminţele, se punea întrebarea unde să le sădească. Şesurile, încă pline de mâl şi apă, erau improprii locuirii. Podişurile, deşi degajate de avalanşa apelor, erau îmbibate de ploile care începuseră odată cu epoca neotermală. Râurile încă nu-şi găsiseră noile cursuri; apele nu aveau unde să se scurgă; cultivarea era imposibilă. Citim într-un text sumerian următoarea descriere:
Foametea era cruntă, nimic nu se producea.
Micile râuri nu se curăţiseră, noroiul nu era dus de ape (...).
În nici un ţinut nu creşteau roade, numai buruieni.
Cele două mari râuri ale Mesopotamia, Eufratul şi Tigrul, nu curgeau nici ele bine: „Eufratul nu-şi revenise, domnea nefericirea; Tigrul era abătut din matcă, zguduit şi vătămat." Cel care şi-a asumat sarcina de a clădi baraje în munţi, de a săpa noi canale pentru râuri şi de a asana excesul de apă a fost Ninurta: „La care domnul îşi pune la contribuţie măreaţa minte; Ninurta, fiul lui Enlil, face să apară lucruri mari":
Ca să apere pământul, un straşnic zid a înălţat.
Cu ciocanul pietrele le-a sfărâmat;
Stânci a-ngrămădit eroul, o aşezare a făcut (...).
Apele ce se împrăştiaseră, le-a adunat;
Cele risipite de munţi le-a îndrumat şi-n jos spre Tigru le-a trimis.
Apele crescute se scurg de pe pământul lucrat.
Şi-acuma, iată -
Toate de pe Pământ se bucură în faţa lui Ninurta, domnul pământului.
Un text lung, reconstituit treptat de savanţi, „Faptele şi izbânzile lui Ninurta", adaugă o notă tragică la eforturile acestuia de a readuce ordinea pe Pământul din autoritatea lui. Pentru a acoperi toate punctele-problemă simultan, Ninurta alerga din loc în loc, prin munţi, cu aeronava; dar „Pasărea
înaripată pe culme i s-a zdrobit; vârfurile aripilor la pământ s-au prăbuşit". (Un vers neclar sugerează că a fost salvat de Adad.)
Ştim din textele sumeriene că pe versanţii munţilor s-au cultivat mai întâi pomi fructiferi, arbuşti şi, cel mai probabil, struguri. Anunnakii, afirmă textele, au dat omenirii „gustoşii struguri albi şi deliciosul vin alb; minunaţii struguri negri şi aromatul vin roşu". Nu e de mirare când citim în Biblie că „Noe a început ca soţ, a sădit o vie; şi a băut vinul şi s-a îmbătat".
Când canalele de drenaj realizate în Mesopotamia de Ninurta au făcut posibilă agricultura pe câmpii, Anunnakii „au adus jos de pe munte cerealele", iar „Ţara [Sumer] cu grâul şi orzul a făcut cunoştinţă."
În mileniile care au urmat, omenirea l-a venerat pe Ninurta ca fiind cel ce a învăţat-o agricultura; arheologii au găsit chiar şi un „Almanah al fermierului", atribuit lui, într-un sit sumerian. Numele său akkadian era Urash - „Cel cu Plugul"; un sigiliu cilindric sumerian îl reprezintă (alţii consideră că pe Enlil) dăruind omenirii plugul (Fig. 33).
Dacă Enlil şi Ninurta sunt creditaţi cu aducerea agriculturii pe Pământ, meritul domesticirii turmelor îi revine lui Enki. Era după ce începuse cultivarea primelor cereale, dar încă nu apăruseră „grânele care se înmulţesc", cele cu cromozomi dublaţi, triplaţi şi cvadruplaţi; acestea au fost create de Enki pe cale artificială, cu consimţământul lui Enlil:
În vremea aceea, Enki i-a vorbit lui Enlil:
„Părinte Enlil, turmele şi grânele te-au bucurat pe Sfântul Munte, tare s-au înmulţit pe Sfântul Munte.
Haide ca noi, Enki şi Enlil, să poruncim:
Făptura cea cu lână şi grâul ce se-nmulţeşte să ne aducă jos de pe Sfântul Munte. "
Enlil a fost de acord şi a urmat belşugul:
Făptura cea cu lână într-o stână au pus-o.
Boabele ce încolţesc le-au dat mamei, pentru grâne au hotărât un loc.
Lucrătorului i-au dat plugul şi jugul (...).
Ciobanul scoate belşug din stână;
Tânăra femeie belşug de roade aduce; înalţă capul pe câmpie:
Belşugul a venit de la cer.
Făptura cu lână şi grânele ce sunt sădite în splendoare au rodit.
Belşugul oamenilor adunaţi li s-a dăruit.
Revoluţionara unealtă argicolă - un instrument de lemn, simplu, dar ingenios conceput - plugul, a fost la început tras, după cum declară textul de mai sus, cu ajutorul unui jug pus peste gâtul muncitorilor agricoli. Apoi, însă, Enki „a dat naştere vietăţilor mai mari", vitele domesticite şi taurii i-au înlocuit pe oameni la trasul plugului (Fig. 34). Astfel, conchid textele, zeii „au mărit rodnicia pământului".
În timp ce Ninurta era ocupat să îndiguiască munţii care mărgineau Mesopotamia şi să-i asaneze câmpiile, Enki s-a întors în Africa să examineze pagubele pe care le pricinuise acolo Potopul.
După cum a reieşit, Enlil şi copiii lui au ajuns să stăpânească toate teritoriile mai înalte din sud-est (Elamul, încredinţat lui Inanna/Ishtar), din nord-vest (Munţii Taurus şi Asia Mică, date în seama lui Ishkur/Adad), cu podişul ce se arcuieşte între ele controlat de Ninurta în sud şi de Nannar/Sin în nord. Enlil însuşi a păstrat poziţia centrală, dominând vechiul E.DIN; Locul de Aterizare de pe Muntele Cedrilor a fost pus sub comanda lui Utu/Shamash. Unde urmau să se ducă Enki şi clanul său?
Întrucât Enki superviza Africa, i-a fost clar că numai Azu - sudul continentului - îi era insuficient. La fel ca în Mesopotamia, „belşugul" trebuia să se bazeze şi în Africa pe culturile din luncile râurilor; iar Enki şi-a îndreptat atenţia şi cunoştinţele, făcând planuri, spre recuperarea Văii Nilului.
Egiptenii, după cum am văzut, susţineau că marii lor zei veniseră în Egipt din Ur (care înseamnă „locul vechi"). Conform lui Manetho, domnia lui Ptah peste pământurile Nilului a început cu 17.900 de ani înaintea lui Menes; prin urmare, în jurul anului 21.000 î.Ch. Nouă mii de ani mai târziu, Ptah i-a predat domeniul egiptean fiului său Ra; dar domnia acestuia din urmă a fost întreruptă brusc după doar un mileniu, deci prin anul 11.000 î.Ch.; după calculele noastre, atunci a avut loc Potopul.
Apoi, credeau egiptenii, Ptah a revenit în Egipt ca să se angajeze în marile lucrări de refacere şi să-l ridice efectiv din apele inundaţiilor. Găsim texte sumeriene care atesta în mod similar că Enki s-a dus în teritoriile din Meluhha (Etiopia/Nubia) şi Magan (Egipt), spre a le face locuibile pentru oameni şi animale:
Purcede spre Ţara Meluhha;
Enki, domn din Abzu, îi hotărăşte soarta:
Pământ negru, fie ca ai tăi copaci să crească mari, fie să se asemuiască celor de pe Podiş.
Fie ca tronurile să-ţi umple palatele regale.
Fie ca trestiile să-ţi fie mari, fie asemenea trestiilor de pe Podiş (...).
Fie ca taurii tăi să crească, fie asemenea taurilor de pe Podiş (...).
Fie ca argintul tău cu aurul să se asemene,
Fie ca arama ta cositor şi bronz să pară (...).
Fie ca poporul tău să se înmulţească;
Fie ca eroul tău neînfricat ca taurul să pornească (...).
Aceste documente sumeriene, asociindu-l pe Enki cu ţinuturile africane ale Nilului, dobândesc o dublă semnificaţie: coroborează legendele egiptene cu cele mesopotamiene şi îi leagă pe zeii sumerieni - în special, zeii lui Enki - de zeii din Egipt; căci Ptah, credem, nu era altul decât Enki.
După ce terenurile au redevenit practicabile, Enki a împărţit continentul african, pe toată lungimea sa, între cei şase fii ai lui (Fig. 35). Domeniul din extremitatea sudică i s-a acordat din nou lui NER.GAL („Marele Veghetor") şi soţiei sale, Ereshkigal. La nord de el, în bazinele minereşti, a
fost instalat GIBIL („Cel de Foc"), după ce a învăţat de la tatăl său secretele metalurgiei. NIN.A.GAL („Prinţul Marilor Ape") a primit, cum sugerează şi numele, regiunea marilor lacuri şi a izvoarelor Nilului. Mai spre nord, pe platoul cu păşuni al Sudanului, a primit domnia cel mai tânăr fiu, DUMU.ZI („Fiul Care Este Viaţă").
Identitatea încă a unui fiu este disputată printre oamenii de ştiinţă (vă vom prezenta mai târziu propria noastră soluţie). Dar nu încape nici o îndoială cine era cel de-al şaselea fiu - practic, primul născut al lui Enki şi moştenitorul legal. Era MAR.DUK („Fiul Movilei Pure"). Întrucât unul dintre
cele cinci epitete ale lui era ASAR, care sună foarte asemănător cu egipteanul As-sar („Osiris", în greceşte), unii savanţi au speculat că Marduk şi Osiris ar fi fost unul şi acelaşi. Dar aceste epitete (ca „Atotputernicul" sau „Cutremurătorul") li se aplicau mai multor zeităţi diverse, iar Asar însemnând „Atoate-Văzătorul", era şi numele-epitet al zeului asirian Ashur.
De fapt, găsim mai multe similitudini între babilonianul Marduk şi zeul egiptean Ra: cel dintâi era fiul lui Enki, cel din urmă, al lui Ptah, cei doi, Enki- Ptah, fiind după opinia noastră unul şi acelaşi; câtă vreme Osiris era strănepotul lui Ra şi, astfel, membru al unei generaţii mult ulterioare celei a
lui Ra sau a lui Marduk. De fapt, în textele sumeriene se găsesc probe risipite, dar persistente, confirmând opinia că zeul numit Ra de egipteni şi cel numit Marduk de mesopotamieni reprezentau aceeaşi divinitate. Astfel, un imn auto-laudativ al lui Marduk (tăbliţa Ashur/4125) declară că unul din
epitetele sale era „Zeul IM.KUR.GAR RA" - „Ra Care Lângă Ţara Muntoasă Locuieşte".
Mai mult, există dovezi documentare că sumerienii erau la curent cu numele egiptean al zeităţii, Ra. Numele personale ale unor sumerieni încorporau numele divin RA; iar tăbliţele de pe vremea Dinastiei a III-a Ur îl menţionează pe „Dingir Ra" şi templul său, E.Dingir.Ra. Apoi, după căderea
acelei dinastii, când Marduk a dobândit supremaţia în oraşul său favorit, Babilonul, numele lui sumerian, KA.DINGIR („Poarta Zeilor") a fost schimbat în KA.DINGIR.RA - „Poarta Zeilor a lui Ra".
Într-adevăr, după cum vom demonstra în curând, ascensiunea lui Marduk la supremaţie a început în Egipt, unde cel mai cunoscut monument al său - Marea Piramidă din Gizeh - a jucat un rol crucial în turbulenta lui carieră. Dar Marele Zeu al Egiptului, Marduk/Ra, jinduia să conducă întregul Pământ, făcând-o din vechiul „Buric al Pământului" din Mesopotamia. Această ambiţie l-a împins să abdice de pe tronul divin al Egiptului, în favoarea copiilor şi nepoţilor lui.
Habar n-avea că acest lucru urma să ducă la două Războaie ale Piramidelor şi aproape la propria lui moarte.
Va urma în capitolul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu