PRIZONIERUL DIN PIRAMIDĂ . Capitolul 10
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
Incidentul cu Turnul Babel a pus capăt pe neaşteptate celei mai lungi ere de Pace pe Pământ pe care şi-o poate aminti Omul. Înlănţuirea tragicelor evenimente pe care o declanşase incidentul a avut legătură directă, credem, cu Marea Piramidă şi misterele ei. Pentru a le rezolva, vom oferi propria noastră teorie asupra modului cum fusese planificată şi construită această clădire unică, pentru a fi apoi astupată şi penetrată.
Numeroaselor enigme cu referire la construirea şi scopul Marii Piramide de la Gizeh li s-au mai adăugat încă două, după încheierea lucrărilor. Toate teoriile privitoare la ele, fiind bazate pe ipoteza că scopul piramidei era acela de a sluji ca mormânt regal, au fost descoperite a fi incomplete şi deficitare. Presupunem că răspunsurile nu se găsesc în povestirile faraonilor, ci în legendele zeilor.
Mai multe referiri la Marea Piramidă din scrierile cronicarilor grecoromani clasici atestă familiarizarea, în timpurile lor, cu intrarea de piatră rotativă a piramidei, Pasajul Descendent şi Groapa Subterană. Nu se avea cunoştinţă despre întregul sistem superior de pasaje, galerii şi camere,
întrucât Pasajul Ascendent era astupat etanş cu trei blocuri mari de granit şi camuflat cu o piatră triunghiulară, astfel că nimeni dintre cei ce coborau prin Pasajul Descendent nu bănuia existenţa intersecţiei cu un pasaj superior (Fig. 65).
De-a lungul numeroaselor secole care au urmat, până şi cunoaşterea intrării iniţiale a fost uitată; iar când (în A.D. 820) Califul Al Mamoon s-a hotărât să intre în piramidă, oamenii lui au început să sape un tunel fără ţintă prin zidărie. Numai când au auzit o piatră căzând undeva în interiorul piramidei au pornit cu tunelul în direcţia sunetului, pentru a ajunge la Pasajul Descendent. Cea care căzuse era piatra triunghiulară care ascundea gura Pasajului Ascendent; desprinderea ei a dezvăluit dopul de granit. Incapabili măcar să ştirbească blocurile granitice, oamenii au tăiat prin zidăria din piatră de var din jurul lor, descoperind Pasajul Ascendent şi zonele superioare ale piramidei. După cum atestă istoricii arabi, Al Mamoon şi oamenii săi nu au găsit nicăieri altceva decât goliciune.
Eliberând Pasajul Ascendent de resturi - bucăţi de calcar care alunecaseră prin galerie până la locurile de granit - lucrătorii au urcat târâş spre capătul de sus al pasajului. Ieşind din acest tunel cu secţiune pătrată, s-au putut ridica în picioare, căci ajunseseră la intersecţia Pasajului Ascendent cu un Pasaj Orizontal şi cu Marea Galerie (Fig. 66).
Au urmat Pasajul Orizontal, ajungând în încăperea boltită de la capăt (pe care exploratorii au numit-o ulterior „Camera Reginei"); aceasta era goală, ca şi enigmatica ei nişă (vezi Fig. 49). Înapoindu-se la intersecţia pasajelor, au urcat în Marea Galerie (Fig. 45); canelurile sale tăiate precis,
acum doar nişte găuri şi şanţuri goale, au ajutat urcuşul - alunecos din cauza unui strat de praf alb care acoperea pardoseala şi rampele Galeriei. Au trecut peste Marea Treaptă, care se ridica în capătul superior al Galeriei pentru a ajunge la acelaşi nivel cu duşumeaua Antecamerei; intrând, au constatat că lespezile-ghilotină care blocau intrarea dispăruseră (Fig. 67). Sau târât în încăperea, boltită, superioară (denumită mai târziu „Camera Regelui"); era goală, cu excepţia unui bloc de piatră scobit (poreclit „Cufărul"), dar şi acesta era gol.
Revenind la joncţiunea celor trei coridoare (Pasajul Ascendent, Marea Galerie şi Pasajul Orizontal), oamenii lui Al Mamoon au observat o deschizătură largă în partea apuseană, unde rampa de piatră fusese spartă (Fig. 68). Ea ducea, printr-un scurt pasaj orizontal, la un puţ vertical, despre
care arabii au presupus că era o fântână. Coborând prin acest „puţ al fântânii" (cum a ajuns să fie numit), ei au constatat că nu era decât partea superioară a unei serii lungi (circa şaptezeci de metri) de puţuri cotite şi intersectate care se terminau printr-o săliţă de doi metri, făcând legătura cu Pasajul Descendent, pentru a deschide astfel accesul între camerele şi pasajele superioare ale piramidei şi cele inferioare (Fig. 66). Dovezile arată că deschizătura de jos era blocată şi ascunsă de oricine ar fi trecut prin Pasajul Descendent, până când oamenii lui Al Mamoon au coborât pe toată lungimea Puţului Fântânii, descoperindu-i şi spărgându-i capătul inferior.
Descoperirile arabilor şi cercetările ulterioare au generat o pleiadă de enigme. De ce, când şi de către cine fusese astupat Pasajul Ascendent? De ce, când şi de către cine fusese străpuns întortocheatul Puţ al Fântânii prin piramidă şi baza ei stâncoasă?
Prima şi cea mai persistentă teorie le atribuia ambelor mistere un acelaşi răspuns. Susţinând că piramida fusese construită de Faraonul Khufu (Cheops) pentru a-i fi mormânt, teoria sugera că, după ce trupul său mumificat a fost pus în „Cufărul" din „Camera Regelui", muncitorii au împins cele trei dopuri de granit din Marea Galerie în josul pantei Pasajului Ascendent, în scopul de a închide mormântul. Acest lucru i-a blocat de vii pe muncitori în Marea Galerie. Păcălindu-i pe preoţi, lucrătorii au desprins piatra din capătul rampei, a săpat Puţul Fântânii şi au scăpat escaladându-l
până la intrarea/ieşirea piramidei. Dar această teorie nu rezistă unei analize critice.
Puţul Fântânii e compus din şapte segmente distincte (Fig. 66). Începe cu segmentul orizontal superior
(A), care duce de la Marea Galerie la un segment vertical
(B), făcând legătura prin segmentul cotit C cu un segment vertical aflat mai jos, D. Urmează un segment lung şi drept, dar foarte abrupt, E, ducând la un segment mai scurt, F, înclinat sub un alt unghi. La sfârşitul segmentului F, un segment care se dorea orizontal, dar, de fapt, e în uşoară pantă (G), leagă Puţul Fântânii cu Pasajul Descendent. Pe lângă funcţia de legătură, segmentele orizontale A şi G, Puţul Fântânii propriu-zis (segmentele B, C, D, E şi F), în pofida schimbărilor de direcţie când e privit pe un plan nord-sud, se dispune exact pe planul est-vest, paralel cu planul galeriilor şi camerelor din piramidă; distanţa despărţitoare de circa doi metri e parcursă în vârf de segmentul A, iar la bază de segmentul G.
Câtă vreme cele trei segmente superioare ale Puţului Fântânii traversează circa douăzeci de metri prin zidăria calcaroasă a piramidei, segmentele inferioare au fost tăiate prin aproximativ cincizeci de metri de sol stâncos compact. Cei câţiva muncitori lăsaţi pe loc pentru a împinge în jos dopurile de granit (conform teoriei menţionate mai sus) n-ar fi putut străpunge stânca. De asemenea, dacă săpăturile s-au făcut de sus în jos, unde sunt toate resturile, pe care nu le-ar fi putut scoate decât deasupra, în timp ce coborau săpând? Puţul Fântânii având un diametru de şaptezeci de centimetri prin majoritatea segmentelor, cei peste o sută de metri cubi de excavaţii ar fi trebuit să se adune în pasajele şi camerele superioare.
Având în vedere aceste improbabilităţi, s-au înaintat teorii noi, bazate pe ipoteza că Puţul Fântânii a fost săpat de jos în sus (resturile fiind apoi scoase prin Pasajul Descendent, în afara piramidei). Dar de ce? Răspunsul este: din cauza unui accident. În timp ce faraonul era înmormântat, un cutremur a zgâlţâit piramida, slăbind prematur dopurile de granit. Prin urmare, au fost închişi de vii nu numai simplii muncitori, ci şi marii preoţi şi unii membri ai familiei regale. Având încă la dispoziţie planurile piramidei, echipele de salvare şi-au săpat drum în sus, ajungând la Marea Galerie şi salvându-i pe demnitari.
Această teorie (precum şi o alta, de mult eliminată, despre jefuitorii de morminte care ar fi urcat săpând) scârţâie, printre altele, în privinţa preciziei. Cu excepţia segmentului C, care a fost străpuns prin zidărie în mod grosolan şi neregulat, şi a secţiunii G, dintre ale cărei laturi două au fost lăsate neşlefuite şi nu tocmai orizontale, toate celelalte segmente sunt drepte, precise, finisate cu grijă şi unghiulate uniform pe toată lungimea. De ce ar fi pierdut vremea salvatorii (sau hoţii de morminte) cu realizarea unei asemenea precizii şi perfecţiuni? De ce s-ar fi deranjat să netezească laturile, când o asemenea netezime îngreuna cu mult escaladarea puţului?
Pe măsură ce se acumulau dovezile că în Marea Piramidă nu a fost înmormântat nici un faraon, o nouă teorie a câştigat aderenţi: Puţul Fântânii fusese tăiat pentru a permite examinarea fisurilor formate în piatră de pe urma unui cutremur. Cei mai elevaţi preopinenţi ai unei asemenea teorii au
fost fraţii John şi Morton Edgar (The Great Pyramid Passages and Chambers), care, pornind de la zelul religios conform căruia piramida era o expresie în piatră a profeţiilor biblice, au vizitat, degajat, examinat, măsurat şi fotografiat toate părţile cunoscute ale Marii Piramide. Ei au demonstrat concludent că pasajul superior, orizontal şi scurt, spre Puţul Fântânii (A), precum şi secţiunea verticală cea mai de sus (B), făceau parte integrantă din construcţia iniţială a piramidei (Fig. 69). De asemenea, au descoperit că secţiunea verticală inferioară (D) era zidită migălos cu blocuri de calcar, la trecerea printr-o cavitate (supranumită Grota) din masa stâncoasă (Fig. 70); ea nu a putut fi construită astfel decât atunci când suprafaţa stâncii era încă expusă, înainte ca Grota să fi fost acoperită cu zidăria piramidei.
Cu alte cuvinte, şi această secţiune trebuia să facă parte - încă de la început - din construcţia originală a piramidei.
În timp ce piramida se înălţa deasupra bazei - conform teoriei fraţilor Edgar -, un cutremur masiv a fisurat stânca de temelie în mai multe locuri. Dornici să cunoască proporţiile avariilor, pentru a hotărî dacă piramida se mai putea ridica deasupra platformei crăpate, constructorii au tăiat prin stâncă segmentele E şi F, ca Puţuri de Inspecţie. Constatând că avariile nu erau prea grave, au continuat înălţarea piramidei; dar, pentru a permite inspecţii periodice, s-a sfredelit un pasaj (G) scurt - de vreo doi metri - între Pasajul Descendent şi secţiunea F, deschizând accesul în Puţurile de Inspecţie de jos.
Deşi teoriile fraţilor Edgar (dezvoltate şi mai mult de Adam Rutherford, în Pyramidology) au fost adoptate de toţi piramidologii, ca şi de de unii egiptologi, mai au încă mult până la rezolvarea enigmelor. Dacă secţiunile lungi E şi F erau Puţuri de Inspecţie pentru cazuri urgente, de ce au fost
construite atât de precis, cu un asemenea consum de timp? Care era scopul secţiunilor verticale iniţiale B şi D? Când şi de ce a fost străpunsă prin zidărie secţiunea C, neregulată şi întortocheată? Şi cum rămâne cu dopurile de granit: de ce au fost necesare, dacă nu avusese loc nici o ceremonie
funerară şi nici o înmormântare? Nimeni nu le-a găsit un răspuns satisfăcător acestor întrebări, nici piramidologii, nici egiptologii.
Şi totuşi, măsurările şi remăsurările pline de ardoare şi zel ale ambelor grupuri conţin soluţia: segmentele esenţiale ale Puţului Fântânii, presupunem, au fost executate într-adevăr de constructorii iniţiali, dar nici ca idee ulterioară, nici ca reacţie la o situaţie de urgenţă. Au fost mai degrabă rodul unei gândiri prealabile: trăsături menite să servească drept linii directoare arhitectonice în construcţia piramidei.
De-a lungul secolelor, s-a scris mult despre minunatele proporţii şi remarcabilele relaţii geometrice ale Marii Piramide. Totuşi, întrucât toate celelalte piramide au numai pasaje şi camere inferioare, a persistat tendinţa de a privi întregul sistem superior ca pe un adaos de dată ulterioară, în
consecinţă, nu s-a acordat prea multă atenţie anumitor aliniamente dintre regiunile superioară şi inferioară ale piramidei, care se pot explica numai dacă amândouă au fost planificate şi executate în acelaşi timp. Astfel, de exemplu, locul din Marea Galerie unde pardoseala se ridică brusc pentru a forma Marea Treaptă în Sus (U), axa centrală a „Camerei Reginei" (Q) şi Alcovul (R) din cel mai de jos pasaj orizontal scurt, toate sunt plasate exact pe aceeaşi linie, verticala centrală a piramidei. De asemenea, o enigmatică Treaptă în Jos (S) din Pasajul Orizontal superior, este aliniată cu punctul care marchează capătul Pasajului Descendent (P). Şi mai există multe alte asemenea alinieri enigmatice, după cum se va vedea în următoarea diagramă.
Oare toate aceste aliniamente au fost simple coincidenţe, anomalii arhitecturale sau rezultatul unor planuri şi proiecte meticuloase? Aşa cum vom arăta în continuare, aceste alinieri, precum şi altele, până acum nerecunoscute, au decurs din planificarea simplă şi totuşi ingenioasă a piramidei. De asemenea, vom dovedi că segmentele originale ale Puţului Fântânii erau elemente integrante nu numai ale execuţiei, ci chiar şi ale planului piramidei.
Să începem cu segmentul D, întrucât presupunem că el a fost primul. Actualmente, s-a căzut în genere de acord că mamelonul stâncos pe care e ridicată piramida a fost netezit în trepte. Cea mai joasă suprafaţă de stâncă (vizibilă în exterior) forma Nivelul de Bază; cea mai înaltă suprafaţă se află
la nivelul Grotei; acolo, se poate vedea stratul inferior („parul") zidăriei. Întrucât segmentul D stă mai jos de zidărie, el a trebuit să fie tăiat şi netezit prin Grotă şi stânca de bază, înainte de a se construi orice altceva deasupra; prin urmare, înaintea segmentelor A, B şi C ale Puţului Fântânii. De vreme ce singura cale de a străpunge stânca era de la suprafaţa expusă în jos, segmentul E, care îşi începe coborârea exact din capătul D-ului, ar fi putut să fie tăiat numai după terminarea segmentului D; F a trebuit să-i urmeze lui E, iar ultimul i-a venit rândul lui G.
Cu alte cuvinte, D trebuie să fi fost construit foarte precis (vezi Fig. 70), prin Grotă şi stâncă, înaintea tuturor celorlalte segmente ale Puţului Fântânii. Dar de ce era amplasat în acel loc, de ce e perfect vertical şi de ce nu a continuat să urce, oprindu-se la lungimea actuală?
Dacă tot veni vorba, de ce - fapt complet neobservat până acum - este segmentul E înclinat spre D şi spre Nivelul de Bază, tocmai sub unghiul de 45°? Şi de ce, dacă E era destinat să servească drept puţ de legătură, nu a continuat pur şi simplu până la întâlnirea cu Pasajul Descendent, ci în schimb coteşte într-un anumit unghi, devenind segmentul F? Şi de ce acest segment, F - altă trăsătură neobservată - se înclină faţă de Pasajul Ascendent sub unghiul precis de 90°?
Pentru a da aceste răspunsuri, ne-am întrebat: cum au conceput şi realizat arhitecţii piramidei aceste simetrii, alinieri perfecte şi remarcabile relaţii geometrice? Soluţia pe care am găsit-o se poate ilustra cel mai bine cu ajutorul unui desen (Fig. 71); este un plan topografic al interiorului Piramidei, elaborat de noi - credem - aşa cum l-au putut trasa înşişi constructorii: un proiect arhitectural simplu, dar ingenios, care realizează impresionanta simetrie, aliniere şi perfecţiune cu ajutorul a câteva linii şi trei cercuri!
Construcţia piramidei a început cu nivelarea dealului stâncos pe care urma să se înalţe. Pentru a mări stabilitatea structurii, stânca a fost tăiată la Nivelul Bazei numai în jurul perimetrului; în mijloc, suprafaţa stâncoasă era mai înaltă, urcând în trepte. Acolo, credem, a fost aleasă Grota - o diformitate naturală în stâncă sau poate o cavitate artificială - ca punct de unde urmau să înceapă aliniamentele construcţiei.
Primul puţ, D, a fost practicat vertical prin Grotă - tăiat parţial prin stâncă, iar parţial clădit cu blocuri de zidărie (vezi Fig. 70). Înălţimea lui (vezi Fig. 71) delimitează precis distanţa de la Nivelul de Bază până la înălţimea unde se termină stânca şi începe zidăria, în mijlocul piramidei.
S-a recunoscut de mult timp că valoarea ᴨ - factorul care guvernează proporţiile dintre un cerc sau o sferă, elementele lor liniare şi proiecţiile plane - a fost folosit pentru a determina perimetrul, laturile şi înălţimea piramidei. După cum se vede clar în desenul nostru, nu numai suprafeţele exterioare ale piramidei, ci şi tot ceea ce se află înăuntru a fost determinat cu ajutorul a trei cercuri egale.
Echipamentele teodolitice plasate în interiorul puţului D emiteau în sus o rază-cheie verticală, a cărei funcţie o vom descrie curând. Mai întâi, însă, aceste echipamente radiau pe nivelul orizontal stâncă/zidărie, unde erau dispuse centrele celor trei cercuri. Primul dintre acestea (Punctul 1) se afla în D; Punctele 2 şi 3, unde cercul intersecta nivelul, serveau drept centre ale celorlalte două cercuri suprapuse.
Desigur, pentru a trasa aceste cercuri, a trebuit ca arhitecţii piramidei să stabilească raza potrivită. Cercetătorii Marii Piramide au fost mult timp frustraţi de imposibilitatea de a le aplica proporţiilor ei perfecte unităţile de măsură ale Egiptului antic - cotul comun de 24 de degete sau cotul Regal de 28 de degete (20,63" sau 525 de milimetri). Cu trei secole în urmă, Sir Isaac Newton a conchis că un enigmatic „Cot Sacru" de circa 25,2" a fost folosit nu numai la construcţia piramidei, ci şi la fabricarea Arcei lui Noe şi la înălţarea templului din Ierusalim. Atât egiptologii, cât şi piramidologii
acceptă în prezent această concluzie, în privinţa piramidei. Propriile noastre calcule arată că raza adoptată pentru cele trei cercuri pe care le imaginăm era egală cu 60 de Coţi Sacri, numărul 60 fiind, nu întâmplător, baza sistemului matematic sexagesimal sumerian. Această dimensiune de 60 de Coţi Sacri predomină lungimile şi înălţimile structurii interioare a piramidei, precum şi dimensiunile bazei sale.
Odată stabilită raza, au fost trasate cele trei cercuri; piramida începea să prindă formă: la intersecţia dintre al doilea cerc şi Nivelul Bazei (Punctul 4), faţa piramidei urma să se înalţe sub unghiul de 52° - un unghi perfect, fiind singurul care încorporează proporţiile în piramidă.
De la baza puţului D, a fost săpat în jos puţul E, cu o înclinaţie precisă de 45° faţă de D. Raza teodolitică proiectată în sus din E, intersectând cercul 2 în Punctul 5, forma panta pentru faţa piramidei, desemnând totodată Nivelul jumătăţii ariei, unde aveau să fie plasate Camera Regelui, Antecamera (linia 5-U-K) şi capătul Marii Galerii. Proiectată în jos, panta E determina punctul P în care urma să se sfârşească Pasajul Descendent, iar verticala coborâtă din P determina Treapta în Jos S din Pasajul Orizontal superior.
Trecând la al treilea cerc, vedem că centrul său (Punctul 3) marca verticala centrală a piramidei. La intersecţia acesteia cu Nivelul jumătăţii ariei, era plasată Marea Treaptă în Sus (U), indicând sfârşitul Marii Galerii şi începutul etajului Camerei Regelui. De asemenea, determina poziţia Camerei Reginei (Q), care era situată exact pe linia de centru. Făcând legătura între Punctul 2 şi Punctul U, se obţine nivelul Pasajul Ascendent şi al Marii Galerii.
În continuare, puţul F a fost scobit din capătul puţului E, exact astfel ca raza sa să intersecteze nivelul ascendent 2-U în unghi drept (90°). De la intersecţia cu primul cerc (Punctul 6), a fost trasată o linie prin Punctul 2, până la faţa piramidei (Punctul 7). Aceasta delimita Pasajul Descendent, joncţiunea sa cu Pasajul Ascendent (în Punctul 2) şi intrarea în piramidă.
Puţurile D, E şi F şi cele trei cercuri dădeau astfel posibilitatea celor mai multe dintre trăsăturile esenţiale ale Marii Piramide. Dar încă nu se determinaseră punctele în care urma să se termine Pasajul Ascendent şi să înceapă Marea Galerie - şi, prin urmare, nivelul Pasajului Orizontal spre Camera Reginei. Presupunem că aici intra în joc puţul B. Până acum, nimeni nu a atras atenţia asupra faptului că lungimea lui e perfect egală cu aceea a D-ului şi că însemnează cu precizie distanţa dintre Nivelul Intrării şi nivelul Pasajului Orizontal. B era plasat în locul de intersecţie între Linia Ascendentă şi cercul 2 (Punctul 8). Prelungirea sa verticală marchează începutul zidului ascendent al Marii Galerii; distanţa dintre Punctele 8 şi 9, unde raza din D întâlneşte linia orizontală din 8, este locul grandioasei intersecţii reprezentate în Fig. 68.
Segmentul B, unit cu pasajele în Punctul 8 prin scurtul segment orizontal A, îi ajuta astfel pe constructorii piramidei să-i termine interiorul. Când s-a încheiat munca, aceste segmente n-au mai avut nici un rol arhitectonic sau funcţional, iar intrarea lor a fost acoperită cu o piatră de rampă în formă de ic, potrivită cu precizie (Fig. 72).
Segmentele D, E şi F au dispărut şi ele, când zidăria piramidei s-a ridicat peste baza stâncoasă. Poate că atunci s-a folosit segmentul G, mai imprecis construit, pentru a permite retragerea teodoliţilor radianţi din segmentele D-E-F, sau pentru verificări de ultim moment. În sfârşit, la întâlnirea Pasajului Descendent cu acest segment G, deschizătura a fost acoperită cu un bloc de piatră fasonat pe măsură; şi astfel s-au făcut nevăzute şi aceste segmente inferioare.
Piramida era terminată, cu toate segmentele Puţului Fântânii în ascunzătorile lor; toate, mai bine zis, cu excepţia unuia, care aşa cum am arătat nu avusese absolut o funcţie sau scop în planificarea şi construirea piramidei.
Excepţia este neregulatul şi necaracteristicul segment C, care coteşte arbitrar prin zidărie, tăiat grosolan, rudimentar şi forţat prin straturile de calcar, într-un mod care lăsa multe blocuri de piatră sparte şi ieşite în relief. Când, de ce şi cum a luat fiinţă această enigmatică secţiune C?
Bănuim că segmentul C încă nu exista la terminarea construcţiei piramidei. După cum vom arăta, a fost străpuns ulterior, cu forţa şi în grabă, când Marduk a fost închis de viu în Marea Piramidă.
Nu încape nici o îndoială că Marduk a fost întemniţat în „Mormântul Munte"textele găsite şi traduse competent atestă acest lucru. Alte scrieri mesopotamiene elucidează natura infracţiunii lui. Toate la un loc ne dau posibilitatea de a ajunge la o reconstituire plauzibilă a evenimentelor.
Alungat din Babilon şi Mesopotamia, Marduk s-a întors în Egipt. S-a stabilit prompt la Heliopolis, accentuându-i rolul de „centru cultic", adunându-şi mementourile celeste într-o capelă specială, unde egiptenii au făcut pelerinaje mult timp după aceea.
Căutând, însă, să-şi reimpună hegemonia asupra Egiptului, Marduk a constatat că situaţia se schimbase de când părăsise el Egiptul pentru tentativa de lovitură de stat din Mesopotamia. Deşi înţelegem că Thoth nu a deschis lupta pentru supremaţie, iar Nergal şi Gibil erau departe de centrul
puterii, între timp apăruse un nou rival: Dumuzi. Cel mai tânăr fiu al lui Enki, cu domeniul alăturat Egiptului Superior, s-a prezentat ca pretendent la tronul Egiptului.
Iar la baza ambiţiilor sale nu se afla altcineva decât mireasa lui, Inanna/Ishtar - altă cauză de suspiciuni şi nemulţumire din partea lui Marduk.
Povestea lui Dumuzi şi a Inannei - el fiu al lui Enki, ea nepoată a lui Enlil - seamănă cu o străveche poveste a lui Romeo şi a Julietei. Asemenea dramei lui Shakespeare, şi aceasta s-a sfârşit tragic, cu moarte şi răzbunare.
Prima menţionare a prezenţei Inannei/Ishtar în Egipt apare în textul din Edfu, care relatează Primul Război al Piramidelor. Numită Ashtoreth (numele ei canaanit), se spune că ar fi apărut pe câmpul de luptă între forţele lui Horus care înaintau. Motivul acestei inexplicabile prezenţe în Egipt
poate să fi fost acela de a-şi vizita mirele, pe Dumuzi, printr-al cărui district treceau forţele beligerante.
Faptul că Inanna i-a făcut o vizită lui Dumuzi („Păstorul"), în îndepărtatul său district rural, este cunoscut dintr-un text sumerian. Acesta ne povesteşte cum i-a aşteptat Dumuzi sosirea, reproducându-i cuvintele încurajatoare către mireasa derutată de un viitor în ţară străină:
Băiatul stătea în aşteptare;
Dumuzi deschise uşa.
Ca o rază de lună veni spre el (...).
O privi, se bucură de dânsa.
O luă în braţe şi o sărută.
Păstorul îşi cuprinse fecioara cu braţul;
„Nu te-am dus în robie, " [spuse el];
„Masa ta va fi minunată, minunata masă unde mănânc eu însumi (...). "
În acea perioadă, Inanna/Ishtar avea binecuvântarea părinţilor ei, Nannar/Sin şi Ningal, precum şi a fratelui său, Utu/Shamash, pentru împerecherea drăgăstoasă gen Romeo-şi-Julieta între o nepoată a lui Enlil şi un fiu al lui Enki. Unii fraţi ai lui Dumuzi şi, probabil, Enki însuşi şi-au dat şi ei consimţământul. I-au dat Inannei un dar de lapis lazuli, piatra preţioasă albastră care-i plăcea ei cel mai mult. Făcându-i o surpriză, au ascuns mărgele şi plăcuţe de piatră sub o grămadă din fructele ei favorite: curmalele, în dormitor, a găsit „un pat de aur, decorat cu lapis lazuli, pe care Gibil i-l rafinase în sălaşul lui Nergal."
Apoi au izbucnit luptele, fraţii războindu-se între ei. Atâta vreme cât luptele aveau loc numai între descendenţii lui Enki, nimeni nu a găsit nici o problemă aparte în a avea prin apropiere o nepoată a lui Enlil. Dar, după victoria lui Horus, când Seth a ocupat pământuri străine, situaţia s-a schimbat complet: Al Doilea Război al Piramidelor i-a pus pe nepoţii lui Enlil să se confrunte cu urmaşii lui Enki. „Julieta" a trebuit să se despartă de „Romeo" al ei.
După război, când îndrăgostiţii s-au reîntâlnit şi căsătoria li s-a consumat în fapt, au petrecut multe zile şi nopţi în fericire şi extaz - subiectul a numeroase cântece de dragoste sumeriene. Însă chiar în timp ce făceau dragoste, Inanna îi şoptea lui Dumuzi cuvinte provocatoare:
Dulce ca gura ţi-s părţile, pe potriva unui rang princiar!
Supune ţara rebelă, fă neamul să se înmulţească; drept voi cârmui ţara!
Altă dată, i-a dezvăluit viziunea ei:
Am avut viziunea unui mare popor alegăndu-l pe Dumuzi Zeu al ţării sale (...).
Căci eu am înălţat numele lui Dumuzi, eu i-am dat prestigiu.
Cu toate acestea, uniunea lor nu a fost fericită, căci nu a produs nici un moştenitor - cerinţă esenţială, se pare, pentru a duce la îndeplinire ambiţiile divine. Astfel, într-o încercare de a avea un fiu, Dumuzi a recurs la o tactică adoptată mai demult de propriul lui tată; a încercat să-şi seducă
propria soră şi să întreţină relaţii sexuale cu ea. Dar, dacă în trecut Ninharsag acceptase avansurile lui Enki, sora lui Dumuzi, Geshtinanna, a refuzat. În disperare de cauză, Dumuzi a încălcat un tabu sexual: şi-a violat propria soră.
Tragica poveste e înscrisă pe o tăbliţă catalogată de cercetători cu indicativul CT. 15.28-29. Textul relatează cum şi-a luat Dumuzi rămas bun de la Inanna, aducându-i la cunoştinţă planul său de a se duce pe câmpia unde avea turmele. Printr-o înţelegere prealabilă cu sora lui, „sora cunoscătoare de cânt stătea acolo". Credea că o invitase la un picnic. În timp ce „mâncau bucatele pure, mustind de miere şi unt, în timp ce beau aromata bere divină" şi „îşi petreceau timpul cu voie bună (...), Dumuzi a luat hotărârea solemnă s-o facă." Spre a-şi pregăti sora pentru ceea ce intenţiona, Dumuzi a luat un miel şi l-a împerecheat cu mama lui, apoi a împreunat un ied cu sora lui. În timp ce animalele comiteau incestul, Dumuzi le-a imitat, atingându-şi sora, „dar sora lui nici acum nu a înţeles". O dată ce acţiunile lui Dumuzi deveneau tot mai evidente, Geshtinanna „a ţipat şi a tot ţipat protestând"; dar el „a încălecat-o (...) sămânţa şi-a slobozit în vulva ei" (...). „Stai!" a strigat Geshtinanna, „e o ruşine!" Dumuzi, însă, nu s-a oprit.
Terminându-şi actul, „Păstorul, fără frică, fără ruşine i-a vorbit surorii sale." Din păcate, cuvintele lui s-au pierdut din cauza spărturilor tăbliţei. Presupunem însă că a început - „fără frică, fără ruşine", cum declară textul - să-i explice Geshtinannei motivele faptei sale. Din text reiese clar că aceasta fusese premeditată: Dumuzi, înainte de a pleca „i-a vorbit [Inannei] despre planuri şi sfaturi", iar Inanna „soţului ei i-a răspuns despre plan, lui ia dat sfatul".
Violul, conform codurilor morale ale Anunnakilor, era un delict sexual grav. Încă din cele mai vechi timpuri, când primele echipe de astronauţi aterizaseră pe Pământ, o curte marţială l-a condamnat la surghiun pe comandantul lor suprem, Enlil, pentru că violase o tânără soră medicală (cu
care ulterior s-a căsătorit). Dumuzi ştia, cu siguranţă, toate acestea; prin urmare, fie se aştepta ca sora lui să accepte de bună voie contactul sexual, fie avea motive atât de importante încât învingeau interdicţia. Consimţământul prealabil al Inannei ne aminteşte de legenda biblică a lui Avraam şi a soţiei sale sterile, Sara, care i-a oferit-o pe servitoarea ei ca să poată avea un moştenitor.
Conştient că făcuse o faptă cumplită, Dumuzi a fost nu peste mult cuprins de premoniţia că urma a plăti cu viaţa, după cum spune textul sumerian SHA.GA.NE IR IM.SHI - „Inima Lui Era Plină De Lacrimi". Compus sub forma unui vis de autoîmplinire, textul relatează cum a adormit Dumuzi şi a visat că toate atributele rangului şi ale proprietăţii îi erau luate unul câte unul, de către „Pasărea Princiară" şi de un şoim. Coşmarul se termina cu Dumuzi văzându-se pe sine însuşi mort în mijlocul stânei.
La deşteptare, i-a cerut surorii sale Geshtinanna să-i descifreze înţelesul visului. „Frate," i-a răspuns ea, „visul tău nu este de bun augur, mie foarte limpede." Anunţa „tâlharii atacându-te din ascunziş (...) mâinile-ţi vor fi legate în cătuşe, braţele cu frânghii îţi vor fi legate." Nici nu terminase
bine de vorbit Geshtinanna, când „cei răi" au apărut de peste deal şi l-au prins pe Dumuzi.
Legat în funii şi cătuşe, Dumuzi a strigat spre Utu/Shamash: „O, Utu, eşti cumnatul meu, sunt soţul surorii tale (...). Preschimbă-mi mâinile în mâini de gazelă, preschimbă-mi picioarele în picioare de gazelă, ajută-mă să scap de cei răi!" Auzindu-i chemarea, Utu l-a ajutat pe Dumuzi să scape. După un şir de aventuri, Dumuzi a căutat să se ascundă în casa Bătrânei Belili - un personaj dubios, care juca rol dublu. Dumuzi a fost capturat din nou şi din nou a evadat. În cele din urmă, s-a pomenit ascunzându-se din nou la stână. Sufla un vânt puternic, ceştile de băut s-au răsturnat; cei răi lau înconjurat - totul, aşa cum văzuse în vis. Şi, într-un târziu:
Ceştile de băut zăceau pe-o parte; Dumuzi era mort.
Oile s-au împrăştiat în cele patru vânturi.
Arena acestor evenimente, în text, este o câmpie pustie de lângă un râu. O altă variantă a evenimentelor, un text intitulat „Cel Mai Amar Plâns", prezintă mai detaliat geografia locurilor. Compus ca lamentaţie a Inannei, poemul arată cum şapte poliţai din Kur au intrat în stână şi l-au trezit pe Dumuzi din somn. Spre deosebire de versiunea anterioară, care nu pomenea decât capturarea lui Dumuzi de către „cei răi", această scriere spune clar că veniseră în numele unei autorităţi superioare: „Stăpânul nostru ne-a trimis după tine", îl anunţă poliţistul şef pe zeul trezit din somn.
Au început să-i înlăture lui Dumuzi atributele divine:
Scoate-ţi coiful divin de pe cap, descoperă-te;
Scoate-ţi roba regală de pe trup, despoaie-te;
Lasă din mână toiagul divin; rămâi cu mâna goală;
Scoate din picioare sandalele divine, rămâi desculţ!
Captivul reuşeşte să fugă şi ajunge la râu, „lângă marele zăgaz din deşertul E.MUSH („Casa şerpilor"). În Egipt, nu exista decât un singur asemenea loc, unde râul care curge prin pustiu întâlneşte un stăvilar mare: la prima Cataractă a Nilului, unde se află astăzi marele baraj de la Aswan.
Dar apele învolburate nu l-au lăsat pe Dumuzi să ajungă pe malul celălalt, unde aşteptau să-l apere mama lui şi Inanna. În schimb, „apele nimicitoare de bărci l-au purtat pe băiat spre Kur; către Kur l-au dus apele nimicitoare de bărci pe soţul Inannei".
Această scriere şi alte texte paralele relevă că cei ce veniseră să-l prindă pe Dumuzi de fapt îl arestau, conform ordinelor date de un zeu superior, Stăpânul Kurului, care „i-a dat osândă". Însă nu putea să fi fost o sentinţă pronunţată de Adunarea completă a zeilor: zeii enliliţi, ca Utu/Shamash şi Inanna, îl ajutau pe Dumuzi să scape. Prin urmare, condamnarea a fost unilaterală, hotărâtă numai prin autoritatea stăpânului poliţiştilor care l-au arestat. Acesta nu era altul decât Marduk, fratele mai
mare al lui Dumuzi şi al Geshtinannei.
Identitatea lui transpare dintr-un text intitulat de cercetători „Miturile Inannei şi ale lui Bilulu". În cuprinsul acestuia, tenebroasa Bătrână Belili reiese a fi bărbat, Domnul Bilulu (EN.BILULU) în travesti, unul şi acelaşi cu zeul care a dirijat acţiunea punitivă contra lui Dumuzi. Textele akkadiene
care descriu epitetele divine au explicat că En-Bilulu era il Marduk sha hattati, „zeul Marduk care păcătuise" şi „întristătorul Inannei".
Dezaprobând de la bun început împerecherea din dragoste a lui Dumuzi cu Inanna, Marduk s-a opus acestei uniuni şi mai mult, fără îndoială, după Războaiele Piramidelor. Siluirea Geshtinannei de către Dumuzi - motivată politic - i-a oferit astfel pretextul să zădărnicească planurile Inannei din Egipt, arestându-l şi pedepsindu-l pe Dumuzi. Oare Marduk intenţionase chiar să-l ucidă? Probabil că nu; sancţiunea obişnuită era exilul solitar. Moartea lui Dumuzi, într-un mod rămas neclar, a fost probabil accidentală.
Dar pentru Inanna nu conta dacă fusese accidentală sau nu. În ceea ce o privea pe ea, Marduk pricinuise moartea iubitului ei. Şi, după cum reiese clar din texte, a dorit să se răzbune:
Ce e în inima sfintei Inanna? Să ucidă!
Să-l ucidă pe Domnul Bilulu.
Lucrând pe baza fragmentelor găsite în colecţiile de tăbliţe mesopotamiene dispersate în mai multe muzee, savanţii au reconstituit câteva părţi dintr-o scriere pe care Samuel N. Kramer (Sumerian Mythology) a intitulat-o „Inanna şi Ebih". Kramer consideră că aparţine ciclului „miturilor despre uciderile de dragoni", căci vorbeşte despre lupta Inannei contra unui zeu rău, ascuns în „Munte".
Fragmentele disponibile povestesc cum s-a înarmat Inanna cu un întreg arsenal pentru a-l ataca pe zeu în ascunzişul lui. Deşi alţi zei au încercat să-i schimbe intenţiile, ea s-a apropiat încrezătoare de Munte, pe care îl numea E.BIH („Sălaşul Tristei Chemări"). Trufaşă, a proclamat:
Munte, atât de înalt eşti, te ridici deasupra tuturor (..).
Atingi cerul cu vârfu-ţi (...).
Şi totuşi, am să te distrug, la pământ am să te dobor (..).
În inima-ţi durerea voi aduce.
Faptul că Muntele era Marea Piramidă, că întâlnirea a avut loc la Gizeh, în Egipt, este evident nu numai din text, ci şi din desenul de pe un sigiliu cilindric sumerian (Fig- 73). Inanna - reprezentată în familiara ei ţinută ispititoare, pe jumătate goală - se confruntă cu un zeu instalat pe trei piramide. Piramidele sunt înfăţişate exact aşa cum se văd la Gizeh; semnul egiptean ankh, preotul cu tiară egipteană pe cap şi şerpii înlănţuiţi duc spre o singură concluzie: Egiptul.
În timp ce Inanna continua să-l provoace pe Marduk, acum ascuns în măreaţa construcţie, furia îi creştea cu atât mai mult cu cât el nu-i lua în seamă ameninţările. „Pentru a doua oară, înfuriată de mândria lui, Inanna sa apropiat din nou [de piramidă] şi a proclamat: «Bunicul meu Enki mi-a îngăduit să intru în Munte!»" Agitându-şi armele, a anunţat cu trufie: „în inima Muntelui voi pătrunde (...). În Munte, victoria va fi a mea!" Neprimind nici un răspuns, a început atacul:
N-a încetat să lovească laturile lui E-Bih şi toate colţurile, chiar şi mulţimea de pietre înălţate.
Dar înăuntru (...) Marele Şarpe care intrase otrava nu înceta să-şi scuipe.
Atunci, a intervenit însuşi Anu. Zeul ascuns înăuntru, a prevenit-o el, avea arme îngrozitoare; „izbucnirea lor e cumplită; te vor împiedica să intri". În schimb, Anu a sfatuit-o să-şi caute dreptatea dându-l în judecată pe zeul ascuns.
Textele identifică pe larg acest zeu. La fel ca în scrierile despre Ninurta, e numit A.ZAG şi poreclit Marele Şarpe - nume şi epitet enlilit peiorativ pentru Marduk. Ascunzătoarea lui este de asemenea identificată clar ca „E.KUR, ale cărui ziduri înfricoşătoare ajung la cer" - Marea Piramidă.
Relatarea procesului şi a condamnării lui Marduk se găseşte într-un text fragmentar publicat de Secţia Babiloniană a Universităţii din Pennsylvania. Rândurile existente încep în momentul când zeii au înconjurat piramida, iar un zeu ales ca purtător de cuvânt i se adresează lui Marduk „în îngrăditura lui"; „pe cel ce era rău l-a implorat". Marduk a fost mişcat de mesaj: „în pofida furiei din inimă, lacrimi limpezi i s-au ivit în ochi"; şi a acceptat să iasă la judecată. Procesul a avut loc în apropierea piramidelor, într-un templu de pe malul fluviului:
În locul veneraţiei, lângă râu, cu el cel acuzat păşit-au.
Cu-adevărat duşmanii-au despărţit.
Dreptatea s-a înfăptuit.
În condamnarea lui Marduk, misterul morţii lui Dumuzi ridica o problemă. Nu încăpea nici o îndoială că Marduk era răspunzător. Se întâmplase însă cu premeditare sau accidental? Marduk merita condamnarea la moarte, dar dacă nu comisese deliberat crima?
Stând astfel, în preajma piramidelor, cu Marduk ieşit recent din ascunzătoare, Inanna a găsit soluţia şi a început să le cuvânteze zeilor:
În această zi, Doamna însăşi,
Ce adevărul îl grăieşte,
Acuzatoarea lui Azag, marea prinţesă,
Cumplită judecată a rostit.
Exista o cale de a-l condamna pe Marduk la moarte fără a-l executa efectiv, a spus ea: să fie îngropat de viu în Marea Piramidă! Să fie pecetluit acolo ca într-un înveliş gigantic:
Într-un mare înveliş ce e pecetluit,
Cu nimeni care să-i ofere de mâncare;
Singur să sufere;
Apa de băut să-i fie oprită.
Zeii judecători i-au acceptat propunerile: „Stăpână eşti (...) Soarta o hotărăşti; aşa să fie!" Presupunând că Anu urma să aprobe verdictul, „zeii au dat apoi porunca în cer şi pe Pământ". Ekurul, Marea Piramidă, devenise închisoare; iar unul dintre epitetele stăpânei sale a devenit, de-atunci, „Stăpâna Temniţei".
Bănuim că acesta a fost momentul când s-a desăvârşit închiderea Marii Piramide. Lăsându-l pe Marduk singur în Camera Regelui, zeii-poliţişti au tras în urma lor dopurile de granit ale Pasajului Ascendent, blocând irevocabil orice acces spre camerele şi pasajele superioare.
Prin canalele care duceau de la „Camera Regelui" spre feţele de nord şi sud ale piramidei, Marduk primea aer ca să respire; dar nu avea nici mâncare, nici apă. Era îngropat de viu, osândit să moară în chinuri.
***
Relatarea încarcerării lui Marduk, viu, în Marea Piramidă, s-a păstrat pe tăbliţele de argilă găsite în ruinele oraşelor Ashur şi Ninive, vechile capitale asiriene. Textul din Ashur sugerează că servise ca scenariu pentru un mister teatral jucat de Anul Nou în Babilon, care pusese în scenă suferinţele şi pocăinţa zeului. Dar nici varianta babiloniană originală, nici textul istoric sumerian pe care se baza scenariul nu s-au găsit până în prezent.
Heinrich Zimmern, care a transcris şi a tradus textul de pe tăbliţele de lut din Ashur expuse la Muzeul din Berlin, a stârnit mare agitaţie în cercurile teologice când şi-a anunţat interpretarea, la o conferinţă din septembrie, 1921. Motivul era acela că îl interpreta ca pe un Mysterium precreştin,
descriind moartea şi învierea unui zeu, ceea ce însemna că era o poveste christică anterioară. În 1923, când Stephen Langdon a inclus o traducere engleză în volumul său despre Textele Misterelor Mesopotamiene de Anul Nou, a intitulat-o „Moartea şi învierea lui Bel-Marduk", accentuând paralelele cu povestea din Noul Testament despre moartea şi învierea lui Iisus.
Dar, după cum relatează textul, Marduk sau Bel („Domnul") nu a murit; a fost închis într-adevăr în Munte, ca într-un mormânt; dar a fost îngropat de viu.
Vechiul „scenariu" începe cu o prezentare a personajelor. Primul „este Bel, care a fost întemniţat în Munte". Urmează un mesager care îi aduce fiului lui Marduk, Nabu, vestea încarcerării. Şocat de ştire, Nabu porneşte grăbit spre Munte cu carul său. Ajunse la construcţie, iar scenariul explică:
„Aceea e casa de la marginea Muntelui unde îl interoghează". Ca răspuns la întrebările paznicilor, acestora li se spune că zeul cel agitat e „Nabu care din Borsippa soseşte; este cel ce vine să se intereseze de binele tatălui său care e închis."
Apoi, actorii intră grăbiţi în scenă; „ei sunt oamenii care pe străzi grabnic trec; îl caută pe Bel, întrebând: «Unde e ţinut Bel captiv?»" Aflăm din text că „după ce Bel a intrat în munte, oraşul s-a umplut de tumult" şi „din cauza lui, au izbucnit lupte interne". Apare o zeiţă; este Sarpanit, sora/soţie a lui Marduk. Pe ea o întâmpină un mesager, „care plânge în faţăi, spunând: «Pe Munte l-au dus.»" Mesagerul îi arată hainele lui Marduk (posibil pătate de sânge): „Acestea sunt straiele lui, pe care i le-au luat," spune el; în locul lor, anunţă mesagerul, Marduk „cu un Veşmânt-de-Osândă a fost gătit". Spectatorilor li se arată un linţoliu: „Aceasta înseamnă: în sicriu se află." Marduk a fost înmormântat!
Sarpanit se duce la o construcţie care simbolizează mormântul lui Marduk. Vede un grup de oameni care jelesc. Scenariul explică:
Aceştia sunt cei care lamentează după ce zeii l-au ferecat, despărţindu-l de cei vii.
În Casa Captivităţii, departe de soare şi lumină, l-au aruncat în temniţă.
Drama a ajuns la ameninţătorul apogeu: Marduk a murit...
Dar, staţi - nu e pierdută orice speranţă! Sarpanit recită un apel către doi zei care o pot aborda pe Inanna cu privire la încarcerarea lui Marduk, tatăl ei Sin şi fratele ei Utu/Shamash: „Se roagă la Sin şi Shamash, spunând: «Daţi-i viaţă lui Bel!»"
În procesiune apar acum preoţi, mesageri şi un cititor în stele, toţi recitând rugăciuni şi incantaţii. I se aduc ofrande lui Ishtar, „ca să-şi arate mila". Marele preot face apel la zeul suprem, la Sin şi la Shamash: „Readuceţi-l pe Bel la viaţă!"
Aici, drama ia o nouă întorsătură. Dintr-o dată, actorul care îl reprezintă pe Marduk, înveşmântat în giulgiuri care „cu sânge sunt vopsite", vorbeşte: „Nu am păcătuit! Nu voi fi zdrobit!" El anunţă că zeul suprem i-a revizuit cazul şi l-a găsit nevinovat.
Atunci, cine a fost ucigaşul? Atenţia publicului este mdreptată spre un stâlp de uşă; „este stâlpul uşii lui Sarpanit din Babilon". Spectatorii află că adevăratul zeu vinovat a fost prins. Îi văd capul prin uşa deschisă: „Acela e capul răufăcătorului, pe care îl vor lovi şi ucide."
Nabu, care se întorsese la Borsippa, „revine din Borsippa; soseşte şi stă în faţa răufăcătorului, privindu-l." Nu descoperim identitatea Răufăcătorului, spunându-ni-se numai că, înainte, Nabu l-a văzut în compania lui Marduk. „Acesta e păcătosul," spune el şi, astfel, pecetluieşte soarta captivului.
Preoţii îl înşfacă pe Răufăcător; acesta e ucis: „Cel al căruia a fost păcatul" este dus în coşciug. Asasinul lui Dumuzi a plătit cu viaţa.
Dar a fost ispăşit păcatul lui Marduk - ca provocator indirect al morţii lui Dumuzi? Sarpanit reapare, îmbrăcată în Veşmintele-Ispăşirii. Cu apă pură, se spală pe mâini: „Este apă pentru spălatul mâinilor pe care o aduc după ce Răufăcătorul a fost luat." În „toate locurile sacre ale lui Bel" se aprind făclii. Din nou se face apel la zeul suprem. Supremaţia lui Ninurta, care a fost proclamată o dată cu victoria acestuia asupra lui Zu, se reafirmă, aparent pentru a alunga temerile că Marduk, eliberat, ar putea căuta supremaţia printre zei. Chemările dau rezultat, iar zeul suprem îl trimite pe
mesagerul divin Nusku să „aducă veştile [bune] tuturor zeilor".
Ca gest de bunăvoinţă, Gula (soţia lui Ninurta) îi trimite lui Sarpanit haine noi şi sandale pentru Marduk; apare şi carul fără vizitiu al lui Marduk. Dar Sarpanit e nedumerită: nu poate înţelege cum va fi Marduk liber din nou, dacă a fost închis într-un mormânt care nu mai poate fi deschis. „Cum îi pot da drumul celui care nu poate ieşi?"
Nusku, mesagerul divin, îi spune că Marduk va trece prin SA.BAD, „deschiderea dăltuită de sus" îi explică în continuare că aceasta este
Dalat biri sha iqabuni ilani
O uşă-puţ pe care zeii o vor sfredeli;
Shunu itasrushu ina biti etarba
Vârtejurile ei îl vor ridica, în sălaşul lui vor intra din nou.
Dalta ina panishu etedili
Uşa care a fost zăvorâtă în faţa lui
Shunu hurrate ina libbi dalti uptalishu
La vârtejurile scobiturii, în interior, o uşă prin răsucire vor sfredeli;
Qarabu ina libbi uppushu
Apropiindu-se, prin mijlocul ei vor pătrunde.
Această descriere a modului cum urmează să fie eliberat Marduk a rămas neînţeleasă pentru oamenii de ştiinţă; nouă, însă, versurile ne sunt exploziv de clare. După cum am explicat, segmentul C, neregulat şi întortocheat, al Puţului Fântânii nu existase la terminarea piramidei, când Marduk a fost închis înăuntru; în schimb, a fost acea „uşă-puţ pe care zeii o vor sfredeli" pentru a-l salva pe Marduk.
Încă familiarizaţi cu componenţa internă a piramidei, Anunnakii şi-au dat seama că drumul cel mai scurt şi mai rapid pentru a ajunge la Marduk, înfometat, consta în a săpa un puţ de legătură între segmentele existente B şi D - un tunel de numai unsprezece metri prin blocurile de calcar relativ moi; era o sarcină ce se putea realiza nu în câteva zile, ci în câteva ore.
Înlăturând piatra care acoperea intrarea Puţului Fântânii din Pasajul Descendent spre G, salvatorii au escaladat rapid segmentele înclinate F şi E. În locul unde E întâlnea segmentul vertical D, o lespede de granit acoperă intrarea în Grotă; a fost împinsă la o parte - şi încă mai este acolo, în Grotă - aşa cum am arătat în Fig. 70.
Apoi, salvatorii au urcat scurta distanţă prin segmentul D şi au ajuns în faţa primului strat de zidărie a piramidei.
La unsprezece metri mai sus, dar într-o parte, se afla fundul segmentului vertical B şi intrarea în Marea Galerie. Dar cine ar fi putut şti cum să sape un puţ de legătură cotit - C - dacă nu înşişi constructorii piramidei, care-i cunoşteau zonele superioare blocate şi aveau planurile necesare pentru a le localiza?
Salvatorii lui Marduk, sugerăm, au fost cei care şi-au folosit uneltele pentru a sparge blocurile de calcar, făcând legătura dintre D şi B: „O scobitură în interior prin răsucire vor sfredeli", cu cuvintele textului antic.
Realizând legătura cu B, au urcat în scurtul pasaj orizontal A. Acolo, orice străin s-ar fi oprit pe loc, chiar dacă făcuse atâta drum, căci n-ar fi văzut decât un zid de piatră - compact şi solid. Sugerăm din nou că numai Anunnakii, care aveau planul piramidei, puteau şti că dincolo de piatra din faţa lor se găsea imensa cavitate a Marii Galerii, Camera Reginei şi toate celelalte încăperi şi pasaje superioare ale piramidei.
Pentru a obţine accesul în aceste camere şi galerii, era necesar să se îndepărteze piatra de rampă în formă de ic (Fig. 72). Dar aceasta era înfiptă prea strâns şi nu putea fi urnită din loc.
Dacă piatra era desprinsă, ar fi rămas acolo, în Marea Galerie. În locul ei este o gaură căscată (Fig. 68), iar cei ce au examinat-o au folosit invariabil cuvintele explozie şi spulberare pentru a-i descrie aspectul; şi nu s-a făcut din Galerie, ci din interiorul Puţului: „Spărtura avea înfăţişarea unei explozii sub efectul unei forţe zdrobitoare dinăuntru" (Rutherford, Pyramidology).
Din nou, documentul mesopotamian oferă o soluţie. Piatra a fost întradevăr împinsă din interiorul Pasajului Orizontal, fiindcă pe acolo sosiseră salvatorii. Şi a fost cu adevărat spulberată „sub efectul unei forţe zdrobitoare"; cu cuvintele textului antic, „apropiindu-se, prin mijlocul ei vor pătrunde". Fragmentele blocului de calcar au alunecat în josul Pasajului Ascendent, până la dopurile de granit; acolo le-au găsit oamenii lui Al Mamoon. De asemenea, explozia a acoperit Marea Galerie cu praful alb şi fin pe care arabii l-au găsit acoperind pardoseala Marii Galerii - dovadă mută a vechii explozii şi a spărturii lăsate în urma ei.
După ce au pătruns în Marea Galerie, salvatorii l-au condus pe Marduk înapoi pe acelaşi drum. Intrarea din Pasajul Descendent a fost blocată din nou, pentru a fi descoperită de oamenii lui Al Mamoon. Dopurile de granit au rămas la locul lor cu piatra triunghiulară camuflându-le, o dată cu Pasajul Ascendent, timp de câteva milenii. Iar în interiorul piramidei, părţile superioară şi inferioară iniţiale din Puţul Fântânii erau acum unite pentru totdeauna printr-un segment de tunel cotit, cu pereţi nefinisaţi.
Şi ce s-a mai întâmplat cu prizonierul salvat din piramidă?
Textele mesopotamiene relatează că a plecat în exil; în Egipt, Ra a primit epitetul de Amen, „Cel Ascuns".
În jurul anului 2000 î.Ch., a apărut din nou pentru a-şi revendica supremaţia; pentru asta, omenirea a ajuns să plătească un preţ mult mai amarnic.
Am aflat deja că multe dintre legile biblice maritale şi de succesiune erau înrudite cu cele care guvernau comportamentul Anunnakilor; regulile privitoare la sora pe jumătate oferă doar un singur exemplu. Cheia intenţiilor Inannei, presupunem, poate fi găsită în Cartea Deuteronomului, a cincea carte a lui Moise, în care e prezentat codul ebraic de comportare personală. Capitolul 25 (versetele 5-10) se ocupă de situaţia când un bărbat căsătorit moare fără urmaşi. Dacă omul a avut un frate, văduva nu se poate recăsători cu un străin: fratele - chiar căsătorit - e dator să se însoare cu cumnata sa văduvă şi să aibă copii cu ea; iar primul băiat născut urmează să poarte numele fratelui decedat, „ca numele să nu se şteargă din Israil".
Credem că acesta a fost şi motivul riscantei călătorii a Inannei. Căci Ereshkigal era măritată cu Nergal, un frate al lui Dumuzi: Inanna venise să aplice regula... Ştim că datina îi acorda prioritate celui mai mare frate, care, în cazul fiilor lui Enki, era Marduk. Dar Marduk fusese găsit vinovat de
provocarea indirectă a morţii lui Dumuzi şi pedepsit prin exilare. Avea dreptul Inanna să-i ceară următorului la rând, Nergal, s-o ia ca pe o a doua soţie, pentru a avea un moştenitor?
Problemele personale şi de succesiune pe care i le-ar fi cauzat lui Ereshkigal intenţiile Inannei se pot lesne imagina. Oare Inanna s-ar fi mulţumit cu rolul de soţie secundă sau ar fi urzit intrigi pentru a uzurpa poziţia de regină a domeniului african? Evident, Ereshkigal nu era dispusă să rişte. Şi astfel se face, credem, că după schimbul de cuvinte dure între surori, Inanna a fost târâtă în faţa unui tribunal alcătuit din „şapte Anunnaki care judecă", convocat în grabă, a fost găsită vinovată de încălcarea regulilor şi a fost executată sumar prin spânzurare, pentru a muri încet. A supravieţuit numai fiindcă socrul ei, Enki, primind cumplita veste, a trimis în grabă doi emisari s-o salveze. „Spre leş au îndreptat ceea ce pulsează şi ceea ce radiază;" i-au administrat „apa vieţii" şi „hrana vieţii", iar „Inanna sa ridicat".
Întoarsă în Sumer, Inanna, singură şi cu inima frântă a început să-şi petreacă timpul pe malurile Eufratului, îngrijind un copac sălbatic şi dând glas durerilor:
Când voi avea în sfârşit un sfânt tron, ca să pot sta pe el?
Când voi avea în sfârşit un sfânt pas, ca să mă pot culca în el?
Despre acestea Inanna grăia (...).
Ea care şi-a lăsat părul despletit e bolnavă la inimă;
Pura Inanna, o, cum mai plânge!
Cel căruia i s-a făcut milă de Inanna - şi a început s-o placă - a fost străbunicul ei, Anu. Din scrierile sumeriene se ştie că Inanna, care se născuse pe Pământ, „s-a urcat la Cer" cel puţin o dată; se mai ştie şi că Anu vizitase Pământul de câteva ori. Când şi unde anume a îmbrăţişat-o el pe Inanna ca Anunitum („Iubită de Anu") nu e clar, însă nu poate fi vorba numai de bârfe sumeriene, când textele insinuează că dragostea dintre Anu şi strănepoata lui a fost mai mult decât platonică.
Asigurată astfel de simpatie la cel mai înalt nivel, Inanna a ridicat problema unui dominion, o „ţară" peste care să domnească. Dar unde?
Tratamentul aplicat Inannei, indiferent de motive, dăduse clar de înţeles că nu se putea aştepta la obţinerea unui domeniu în Africa. Soţul ei, Dumuzi, murise, iar o dată cu el muriseră şi pretenţiile ei de a fi regină pe pământurile descendenţilor lui Enki. Dacă suferinţele şi influenţa ei pe lângă un zeu important îi dădeau dreptul la un dominion propriu, acesta trebuia să se afle în altă parte.
Va urma în capitolul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu