PACE PE PĂMÂNT . Capitolul 9
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
Cum s-au sfârşit Războaiele Piramidelor?
S-au terminat ca oricare mari războaie din istorie: cu o conferinţă de pace; cu întrunirea combatanţilor, la fel ca la Congresul de la Viena (1814-1815), care a retrasat harta Europei după Războaiele Napoleoniene, sau ca la Conferinţa de Pace de la Paris, care a pus capăt Primului Război Mondial (1914-1918) prin Tratatul de la Versailles.
Prima indicaţie că Anunnakii războinici s-au consfătuit într-un mod similar cu circa zece mii de ani în urmă provine din textul pe care George A. Barton l-a găsit înscris pe un cilindru de argilă spart. Era o variantă akkadiană a unui text sumerian mult anterior; iar Barton a tras concluzia că cilindrul de argilă a fost depus de conducătorul Naram-Sin, în jurul anului 2300 î.Ch., când respectivul rege akkadian a reparat platforma templului lui Enlil din Nippur. Comparând textul mesopotamian cu inscripţiile din aceeaşi perioadă ale faraonilor egipteni, Barton a remarcat că textele egiptene „se
concentrau asupra regelui şi se interesează de izbânzile lui când intră în rândul zeilor"; textul mesopotamian, pe de altă parte, „se preocupa de comunitatea zeilor"; subiectul său nu consta în aspiraţiile regelui, ci în faptele zeilor înşişi.
În ciuda avariilor suferite de text, mai ales la început, e clar că zeii de frunte s-au reunit în urma unui mare şi înverşunat război. Aflăm că s-au întâlnit la Harsag, locuinţa montană din Sinai a lui Ninharsag, care a jucat rolul de pacificator. Totuşi, autorul textului nu o tratează ca pe un personaj cu adevărat neutru: se referă la ea în repetate rânduri cu epitetul Tsir („Şarpe"), care o impunea ca zeiţă egiptean/enkită, exprimând o conotaţie peiorativă.
Versurile introductive ale textului, după cum am declarat deja, descriu pe scurt ultimele momente ale războiului şi condiţiile din piramida asediată care i-au făcut pe apărători să „strige", determinând decizia lui Ninharsag de a interveni.
Din continuarea cronicii străvechi aflăm că Ninharsag şi-a aplicat la început ideea de a opri luptele şi a convoca o conferinţă de pace în tabăra lui Enlil.
Prima reacţie a enliliţilor faţă de îndrăzneaţă iniţiativă a lui Ninharsag a fost aceea de a o acuza că-i ajuta şi îmbărbăta pe „demoni". Ninharsag a negat acuzaţiile; „Casa mea e curată," a răspuns ea. Dar un zeu cu identitate neclar i-a replicat sarcastic: „Dar Casa ă cea mai făloasă şi strălucitoare din toate" - Marea Piramidă - „tot «curată» este?"
„Despre aceea nu pot vorbi," a răspuns Ninharsag; „strălucirea ei, Gibil o slujeşte."
După ce primele acuzaţii şi explicaţii şi-au mai pierdut o parte din înverşunare, a avut loc o ceremonie simbolică de iertare. S-au folosit două ulcioare cu apă din Tigru şi Eufrat, într-un botez alegoric care o făcea pe Ninharsag să fie din nou binevenită în Mesopotamia. Enlil a atins-o cu „strălucitorul sceptru", iar „puterea ei nu a fost răsturnată".
Obiecţiile lui Adad la adresa conferinţei de pace, în locul capitulării necondiţionate, ne-au fost aduse la cunoştinţă în capitolul anterior. Apoi, însă, Enlil a acceptat, spunându-i: „Du-te, linişteşte-mi fratele." Am citit deja, într-un alt text, cum a traversat Ninharsag linia frontului pentru a parlamenta acordul de armistiţiu. Scoţându-i pe Enki şi fiii lui, Ninharsag i-a dus la ea acasă, în Harsag. Zeii enliliţi erau deja acolo, aşteptându-i.
Anunţând că acţiona în numele „marelui domn Anu (...) Anu Arbitrul", Ninharsag a efectuat o ceremonie simbolică proprie. A aprins şapte focuri, câte unul pentru fiecare dintre zeii adunaţi: Enki şi cei doi fii ai lui, Enlil şi cei trei fii ai săi (Ninurta, Adad şi Sin). A rostit o incantaţie, în timp ce aprindea fiecare foc: „O ofrandă arzătoare lui Enlil din Nippur... lui Ninurta... lui Adad... lui Enki cel venit din Abzu... lui Nergal cel venit din Meslam." La căderea nopţii, locul era luminat de flăcări: „Precum a soarelui era marea lumină aprinsă de zeiţă."
Apoi, Ninharsag a făcut apel la înţelepciunea zeilor şi a lăudat virtuţile păcii: „Măreţe sunt roadele zeului înţelept; marele râu divin spre vegetaţia lui va veni (...) revărsarea sa va face [ţara] ca o grădină zeiască." A conturat abundenţa de plante şi animale, de grâu şi alte cereale, de vii şi fructe, şi
beneficiile unei „omeniri cu întreită încolţire" plantând, clădind şi slujindu-i pe zei - toate în urma păcii.
După ce Ninharsag şi-a terminat oratoriul de pace, Enlil a luat cel dintâi cuvântul. „Înlăturată este nenorocirea de pe faţa Pământului," i-a declarat el lui Enki; „Marea Armă s-a ridicat." A acceptat să-l lase pe Enki înapoi la locuinţa sa din Sumer: „E.DIN va fi locul pentru a ta Sfântă Casă," cu suficient teren în jur pentru a aduce roade templului şi a însămânţa câmpiile.
Auzind aceasta, Ninurta a obiectat. „Să nu vină!" a strigat „prinţul lui Enlil".
Ninharsag a luat din nou cuvântul. I-a amintit lui Ninurta cum trudise, „zi şi noapte cu putere", pentru a da posibilitatea de a se cultiva pământul şi a se creşte vitele în ţară, cum a „ridicat fundaţiile, a umplut [pământul], a înălţat [stăvilarele]." Apoi, calamitatea războiului a distrus totul „totul, în
întregime". „Domn al vieţii, zeu al roadelor," a apelat ea la Ninurta, „lasă berea cea bună să curgă cu îndoită măsură! Fă să fie lână din belşug!" - acceptă termenii de pace!
Convins de rugăminţile ei, Ninurta s-a înduplecat: „O, mama mea, luminoaso! Continuă; făina nu o voi ţine pe loc (...) în împărăţie, grădina se va reface (...). Pentru a pune capăt suferinţei, [şi] eu mă rog cu cinste."
Negocierile de pace puteau continua; iar continuarea întâlnirii fără precedent între cei doi zei beligeranţi se găseşte în textul „Cânt Cântarea Mamei Zeilor". Primul care s-a adresat Anunnakilor întruniţi a fost Enki:
Enki i-a adresat lui Enlil cuvinte de laudă:
„ O, tu, cel ce eşti fruntaşul între fraţi,
Taur al Cerului, care ţine în mâini soarta Omenirii:
Pe pământurile mele, pustietatea larg s-a întins;
Toate sălaşurile sunt pline de amărăciune din cauza atacurilor tale. "
Primul punct pe ordinea de zi era, aşadar, încetarea ostilităţilor - pacea pe Pământ - pe care Enlil a acceptat-o imediat, cu condiţia ca disputele teritoriale să se încheie şi ţinuturile care le aparţineau de drept enliliţilor şi oamenilor din spiţa lui Shem să fie evacuate de enkiiţi. Enki a fost de acord să cedeze pentru totdeauna respectivele teritorii:
„Îţi voi acorda poziţia conducătorului în Zona Interzisă a zeilor;
Locul ce Radiază, în mâna-ţi îl încredinţez! "
Cedând astfel Zona Interzisă (peninsula Sinai cu Spaţioportul său) şi Locul ce Radiază (Centrul de Control al Misiunii, viitorul Ierusalim), Enki a pus o condiţie fermă, în schimbul drepturilor eterne pe care i le acorda lui Enlil şi urmaşilor săi asupra acelor regiuni şi locuri vitale, să fie recunoscută
pentru totdeauna suveranitatea lui Enki şi a descendenţilor lui peste complexul de la Gizeh.
Enlil a consimţit, dar nu necondiţionat: fiilor lui Enki, care provocaseră războiul şi folosiseră Marea Piramidă în scopuri combative, trebuia să li se interzică domnia peste Gizeh, precum şi peste tot Egiptul Inferior.
Analizând condiţia impusă, Enki a acceptat. Şi-a anunţat hotărârea pe loc. Domn peste Gizeh şi Egiptul Inferior, a spus el, urma să fie un fiu tânăr de-al lui, căsătorit cu una dintre zeităţile de sex feminin născute când Enki făcuse dragoste cu Ninharsag: „Pentru formidabila Casă Care E Ridicată Ca O Movilă, l-a numit pe prinţul a cărui strălucitoare soţie din conlocuirea cu Tsir [Ninharsag] se născuse. Pe puternicul prinţ care e ca un ţap sălbatic în toată firea - pe el l-a numit şi i-a poruncit să păzească Locul Vieţii." Apoi, i-a conferit tânărului zeu înaltul titlu NIN.GISH.ZI.DA („Domnul Artefactului Vieţii").
Cine era Ningishzidda? Cercetătorii găsesc informaţiile despre el subţiri şi confuze. Este menţionat în textele mesopotamiene în asociere cu Enki, Dumuzi şi Ninharsag; în Marea Listă a Zeilor, e inclus printre zeii africani care i-au urmat pe Nergal şi Ereshkigal. Sumerienii îl înfăţişează cu emblema şerpilor înlănţuiţi a lui Enki şi cu semnul egiptean Ankh (Fig. 52 a, b). Totuşi, l-au privit pe Ningishzidda favorabil; Ninurta s-a împrietenit cu el şi l-a invitat în Sumer. Unele texte sugerează că mama lui era Ereshkigal, bunica lui Enlil; propria noastră concluzie este că era într-adevăr fiul lui Enki, conceput în timpul furtunosului voiaj al lui Enki şi Ereshkigal în Lumea de Jos. Ca atare, era acceptabil pentru ambele tabere ca păzitor al secretelor din piramide.
Un imn, despre care Ake W. Sjöberg şi E. Bergmann („Colecţia imnurilor templelor sumeriene") cred că a fost compus de fiica lui Sargon din Akkad în mileniul trei î.Ch., exaltă casa-piramidă a lui Ningishzidda şi îi confirmă poziţia egipteană:
Loc dăinuitor, munte deschis la culoare care în fel măiastru a fost întemeiat, întunecata-i cameră ascunsă stârneşte spaima; într-un Câmp de Supraveghere se află.
Înspăimântător, în feluri cum nimeni nu-şi poate închipui.
În Ţara Pavezei piedestalul tău e strâns urzit ca o plasă măruntă (...).
Noaptea stai cu faţa spre ceruri, străvechile-ţi măsurători întrec închipuirea.
Interiorul tău cunoaşte locul unde Utu se înalţă, măsura lăţimii sale departe ajunge.
Prinţul tău e prinţul a cărui curată mână stă întinsă, al cărui păr bogat şi îmbelşugat i se revarsă pe spate - domnul Ningishzidda.
Versurile concluzive ale imnului reiau de două ori amplasamentul acestei construcţii unice: „Ţara Pavezei". Este un termen echivalent al sensului akkadian pentru numele mesopotamian al Egiptului: Ţara Magan, „Ţara Scutului". Iar un alt imn copiat şi tradus de Sjöberg (tăbliţa UET 6/1) îl numeşte pe Ningishzidda „şoimul printre zei", atribut folosit frecvent în textele egiptene pentru zeii locali şi găsit în scrierile sumeriene numai cu o singură altă ocazie, referitor la Ninurta, cuceritorul piramidelor.
Cum îl numeau egiptenii pe acest fiu al lui Enki/Ptah? Pentru ei, „zeul cu coarda care măsoară Pământul" era Thoth; după cum relatează „Poveştile cu vrăjitori", Thoth era cel numit să păzească secretele piramidelor din Dillon. Conform lui Manetho, Thoth a luat locul lui Horus pe tronul Egiptului; aceasta s-a întâmplat în jurul anului 8670 î.Ch. - exact în perioada când s-a terminat Al Doilea Război al Piramidelor.
Rezolvând astfel disputele dintre ei, marii Anunnaki şi-au îndreptat atenţia spre problemele omenirii.
Citind cuvintele din vechime, devine clar că această conferinţă de pace nu s-a ocupat numai de încetarea ostilităţilor şi stabilirea limitelor teritoriale, ci a şi trasat planurile pentru modul în care pământurile aveau să fie colonizate de omenire! Observăm că Enki „la picioarele adversarului [Enlil] a aşternut oraşele care-i erau atribuite"; Enlil, la rândul lui, „la picioarele adversarului său [Enki] a aşternut ţara Sumerului".
Ni-i putem imagina pe cei doi fraţi faţă în faţă, Enki - ca întotdeauna - mai preocupat de omenire şi de soarta ei. După ce au lămurit disputele dintre Anunnaki înşişi, se orientează acum spre viitorul omenirii. În urma Potopului, aceasta a primit terenuri agricole şi animale domesticite; acum, se ivise ocazia de a plănui în perspectivă, prilej de care Enki a profitat pe loc. Străvechiul text poate foarte bine să descrie un act spontan: Enki desenând pe pământ, la picioarele lui Enlil", un plan pentru înfiinţarea aşezărilor umane pe teritoriile lui; acceptând, Enlil răspunde cu un desen „la picioarele lui Enki" al planului pentru restaurarea oraşelor antediluviene din sudul Mesopotamiei (Sumer).
Când a fost vorba ca vechile oraşe antediluviene ale Mesopotamiei să fie refăcute, Enki a pus o condiţie: lui şi fiilor săi să li se permită accesul liber în Mesopotamia; iar el, Enki, urma să primească înapoi Eridu, locul sfinţit al primei sale Staţii Terestre. Acceptând condiţia, Enlil a spus: „în ţara mea,
sălaşul tău să dureze veşnic; din ziua când vii în preajma mea, masa încărcată să răspândească pentru tine delicioase arome." Enlil şi-a exprimat speranţa că, în schimbul ospitalităţii sale, Enki avea să ajute la revenirea prosperităţii şi în Mesopotamia: „Toarnă-ţi belşugul peste Ţară, fiecare an să-i înmulţească bogăţiile."
Şi astfel, toate problemele fiind clarificate, Enki şi fiii lui au plecat spre domeniile lor din Africa.
După plecarea lui Enki şi a fiilor săi, Enlil şi fiii lui au analizat viitorul teritoriilor lor, vechi şi noi. Prima cronică, relatată de Barton, arată că în scopul de a reafirma statutul lui Ninurta ca secund al lui Enlil şi superior al fraţilor săi, Enlil l-a însărcinat cu Ţara veche. Teritoriile lui Adad din nordvest au fost prelungite cu un „deget" subţire (Libanul) pentru a include Locul de Aterizare de la Baalbek. Teritoriul aflat în dispută - îl putem numi Canaanul Mare, de la graniţa cu Egiptul în sud până la cea cu Adadul în nord, inclusiv Siria zilelor noastre - a fost pus sub egida lui Nannar şi a urmaşilor lui. În acest scop, „s-a stabilit o hotărâre", pecetluită şi sărbătorită cu o ofrandă de mâncare împărtăşită de toţi zeii enliliţi.
O versiune mai dramatică a acestor proceduri finale se găseşte în „Cânt Cântarea Mamei Zeilor". Aflăm că, în momentul decisiv, rivalitatea dintre Ninurta - moştenitorul legal, fiind fiul lui Enlil cu sora lui pe jumătate - şi Nannar, primul născut al lui Enlil cu soţia sa oficială, Ninlil izbucnise cu toată energia. Enlil, ni se spune, privea favorabil atributele lui Nannar: „Un prim născut (...) frumos la înfăţişare, perfect la membre, înţelept fără pereche." Enlil „pe el îl iubea" fiindcă i-a dăruit doi foarte importanţi nepoţi, gemenii Utu/Shamash şi Inanna/Ishtar; l-a numit pe Nannar SU.EN - „Domn înmulţitor" - epitet tandru de unde a pornit numele akkadian/semit al lui Nannar: Sin. Dar, oricât de mult îl prefera Enlil pe Nannar, rămânea realitatea că moştenitorul legal era Ninurta; el fusese „fruntaşul războinic al lui Enlil", conducându-i pe enliliţi la victorie.
În timp ce Enlil ezita între Sin şi Ninurta, Sin a recurs la ajutorul soţiei sale, Ningal, care a apelat la Enlil şi la soţia lui Ninlil, mama lui Sin:
La locul hotărârii a chemat-o pe Ningal,
Suen a poftit-o să se apropie.
Hotărâre binevoitoare i-a cerut tatălui ei (...).
Enlil i-a cântărit [cuvintele] (...).
În faţa mamei sale [a stăruit] (...).
„Aminteşte-ţi de copilărie, " i-a spus ea [lui Ninlil] (...)
Mama repede l-a îmbrăţişat (...).
I-a spus lui Enlil: (...) „ Urmează-ţi dorinţa inimii" (...)
Ne-am putea imagina că, în aceste hotărâri de perspectivă care aveau să afecteze soarta zeilor şi a oamenilor pentru milenii întregi, soţiile jucaseră un asemenea rol decisiv? Citim că Ningal a venit în ajutorul bărbatului ei; o vedem pe Ninlil hotărâtă să-l convingă pe şovăitorul Enlil.
Apoi, însă, intră în scenă o altă mare zeiţă - iar cuvintele ei duc la o decizie neintenţionată...
Enlil fiind îndemnat de Ninlil să-şi urmeze „dorinţa inimii", nu judecata minţii, preferându-l pe primul născut în locul moştenitorului legal, „Ninurta a deschis gura şi a spus (...)." Cuvintele împotrivirii lui s-au pierdut, prin deteriorarea versurilor; dar, din continuarea povestirii, aflăm că Ninharsag şi-a folosit influenţa asupra fiului ei Ninurta:
A plâns şi i s-a lamentat fratelui ei;
Ca o femeie grea era de agitată, [spunând:]
„În Ekur îmi chem fratele, fratele care un prunc m-a făcut să port; pe fratele meu îl chem!"
Dar chemarea lui Ninharsag a fost formulată neinspirat. Intenţionase să apeleze în calitate de soră a lui Enlil, pentru copilul (Ninurta) pe care i-l născuse; însă chemarea ei suna ca un apel adresat lui Enki. Înfuriat, Enlil a strigat la ea: „Cine e fratele acesta al tău pe care-l chemi? Fratele acesta, care un prunc te-a făcut să porţi?" Şi a luat o hotărâre favorabilă spiţei lui Sin. De-atunci şi până în zilele noastre, Ţara Spaţioportului a fost cunoscută ca fiind a lui Sin - peninsula Sinai.
Ca măsură finală, Enlil l-a numit pe fiul lui Sin comandant al Centrului de Control al Misiunii:
L-a chemat pe Shamash nepotul lui Ninlil.
L-a luat [de mână]; în Shulim l-a aşezat.
Ierusalimul - Ur-Shulim, „Oraşul lui Shulim" - a fost pus sub comanda lui Shamash. Numele său, SHU.LIM, însemna „Supremul Loc al celor Patru regiuni", iar emblema sumeriană a celor „Patru Regiuni" (Fig. 53a) atribuită lui e posibil să fi prefigurat stema evreiască numită Steaua lui David (Fig. 53b).
Înlocuind Nippurul antediluvian ca Centru de Control al Misiunii postdiluvian, Ierusalimul a dobândit şi fostul titlu al Nippurului de a fi Buricul Pământului - punctul central al Grilei Divine, care făcea posibile transporturile între Pământ şi Nibiru. Imitând planul postdiluvian concentric bazat pe Nippur, locul ales pentru „Buricul Pământului" - Muntele Moriah - se afla pe linia mediană, Calea de Aterizare, în interiorul Culoarului de Aterizare (Fig. 54); era la distanţă egală între Platforma de Aterizare din Baalbek (BK) şi Spaţioportul propriu-zis (SP).
Cele două ancore ale Culoarului de Aterizare trebuia de asemenea să fie echidistante faţă de Centrul de Control al Misiunii (IM); dar era nevoie să se facă o schimbare a planurilor iniţiale, căci „Casa Care E Ca Un Munte" anterioară, construită artificial - Marea Piramidă - fusese golită de cristale şi echipamente şi nu mai era de nici un folos. Soluţia consta în a clădi, cu aceeaşi precizie, pe linia coridorului nord-vestic, dar la nord de Gizeh, un nou Oraş Far. Egiptenii l-au numit Oraşul lui Annu; simbolul său hieroglific reprezenta un turn înalt, cu pereţii în pantă, şi o suprastructură şi mai înaltă, îndreptată spre cer ca o săgeată (Fig. 55).
Grecii, peste câteva milenii, au numit localitatea Heliopolis („Oraşul lui Helios", zeul Soare) - acelaşi nume pe care l-au atribuit şi oraşului Baalbek. În ambele situaţii, era o traducere a numelor precedente care asociau cele două locuri cu Shamash, „Cel Ce Străluceşte Ca Soarele"- de fapt, în Biblie, Baalbekul se numea Beth-Shemesh Casa lui Shamash, iar în greacă, Heliopolis.
Mutarea farului ancorei de nord-vest a Culoarului de Aterizare, de la Gizeh (GZ) la Heliopolis (HL), a necesitat şi un transfer al ancorei de sud-est, pentru a le menţine echidistante faţă de Muntele Moriah. Doar puţin mai scund decât Muntele Sfânta Ecaterina, dar aflat tot pe linia Culoarului, Muntele Moriah a fost adaptat pentru sarcina respectivă. I se mai spune Muntele Umm-Shumar (Muntele Mamei Sumerului - US, pe harta noastră). Listele geografice sumeriene numeau cei doi munţi învecinaţi din Tilmun KA HARSAG („Piscul Porţii") şi HARSAG ZA-LA.ZALAG („Piscul Care Răspândeşte Strălucirea").
Construirea, înzestrarea cu personal şi acţionarea instalaţiilor aerospaţiale din Tilmun şi Canaan necesitau noi drumuri de aprovizionare şi avanposturi de pază. Calea maritimă spre Tilmun a fost ameliorată prin înfiinţarea unui port („Oraşul Tilmun", deosebit de „Ţara Tilmun"), pe malul estic al Mării Roşii, probabil pe locul actualului port el-Tor. A dus de asemenea, presupunem, la apariţia celui mai vechi oraş din lume: Ierihonul, care îi era închinat lui Sin (în ebraică, Yeriho), cu simbolul său celest, Luna.
Vârsta Ierihonului a rămas o enigmă care îi nedumereşte pe oamenii de ştiinţă până în timpurile prezente. Aceştia împart larg progresul omului (care s-a răspândit din Orientul Apropiat) în Mezolitic („Epoca Pietrei Mijlocii"), care a cunoscut apariţia agriculturii şi a domesticirii animalelor, pe la anul 11.000 î.Ch., Neolitic („Epoca Pietrei Noi"), peste 3.600 de ani, aducând cu sine satele şi olăritul, şi, în sfârşit, civilizaţia urbană din Sumer, peste alţi 3.600 de ani. Şi totuşi, a existat şi Ierihonul, o aşezare urbană, ocupată şi construită de necunoscuţi, cam prin jurul anului 8500 î.Ch., când omul încă nu învăţase să ducă nici măcar o viaţă rurală...
Enigmele propuse de Ierihon ţin nu numai de vechimea lui, ci şi de descoperirile arheologice de acolo: case - clădite pe fundaţii de piatră, aveau uşi dotate cu uşori de lemn; zidurile erau tencuite cu grijă şi zugrăvite în roşu, roz şi alte culori - uneori, decorate chiar şi cu fresce.
În duşumelele de ipsos văruit erau practicate vetre şi bazinete, iar pardoseala era adeseori împodobită cu modele. Câteodată, sub duşumea erau îngropaţi, morţii - îngropaţi, dar nu uitaţi: s-au găsit cel puţin zece cranii completate cu gips, pentru a reconstitui trăsăturile decedaţilor (Fig. 56). Fizionomiile astfel revelate sunt, după părerea tuturor, mai evoluate şi mai rafinate decât cele ale localnicilor mediteraneeni ai epocii. Toate acestea erau protejate de un zid masiv care înconjura oraşul (cu câteva milenii înainte de Joshua!). El era înălţat în mijlocul unui şanţ lat de aproape zece metri şi adânc de doi, săpat în piatră „fără ajutorul târnăcoapelor şi al săpăligilor" (James Mellaart, Earliest Civilizations of the Near East). Era „o dezvoltare explozivă (...) o dezvoltare spectaculoasă, ale cărei cauze," afirmă Mellaart, „ne sunt încă necunoscute".
Enigma Ierihonului preistoric este accentuată de urmele silozurilor sale circulare pentru grâne, dintre care unul a fost găsit încă parţial în picioare. Într-o depresiune fierbinte de lângă Marea Moartă, la 275 de metri sub nivelul mării - un loc neospitalier şi nepotrivit pentru cultivarea cerealelor -, s-au găsit urme ale unor provizii ample şi depozitări în continuare de grâu şi orz. Cine putuse clădi acel oraş avansat, într-o epocă atât de timpurie, cine venise să trăiască într-un asemenea loc şi cui îi servea ca oraş-depozit fortificat?
După părerea noastră, soluţia enigmei se găseşte în cronologia „zeilor", nu a oamenilor. O oferă faptul că incredibila aşezare urbană în premieră de la Ierihon (aproximativ din perioada 8500-7000 î.Ch.) corespunde exact cu intervalul care, conform lui Manetho, cuprinde domnia lui Thoth în Egipt (circa 8670-7100 î.Ch.). Ascensiunea lui la putere, după cum am văzut în textele mesopotamiene, a urmat Conferinţei de Pace. Textele egiptene spun că ascensiunea lui a fost pronunţată „în prezenţa
Hotărâtorilor lui Annu, după noaptea bătăliei" şi după ce ajutase „la înfrângerea Vântului de Furtună" (Adad) „şi a Vârtejului-de-Vânt" (Ninurta), după care contribuise la „împăcarea celor doi combatanţi".
Perioada pe care egiptenii o asociază cu domnia lui Thoth a fost o epocă de pace între zei, când Anunnakii au înfiinţat în primul şi-n primul rând aşezări legate de construcţia şi protecţia noilor instalaţii spaţiale.
Calea maritimă spre Egipt şi Tilmun, pe Marea Roşie, trebuia să fie suplimentată cu un drum pe uscat, care putea face legătura între Mesopotamia, Centrul de Control al Misiunii şi Spaţioport. Din vremuri imemoriale, acest drum terestru a dus de la Eufrat la importanta staţie de escală Harran, în regiunea râului Balikh. De acolo, călătorul avea de ales între a continua spre sud, în lungul coastei mediteraneene - drumul numit ulterior de romani Via Maris („Calea Mării") - sau să pornească pe malul estic al Iordanului, pe la fel de celebra Şosea a Regelui. Cea dintâi era cea mai scurtă cale spre Enlil; a doua putea duce la Golful Eilat, Marea Roşie, Arabia şi Africa, precum şi în peninsula Sinai; de asemenea, ducea la malul apusean al Iordanului, prin câteva vaduri practicabile. Era drumul pe unde se transporta aurul african.
Cea mai vitală dintre toate acestea, care ducea direct la Centrul de Control al Misiunii din Ierusalim, era răscrucea din Ierihon. Pe acolo au traversat israeliţii Iordanul, spre Pământul Făgăduinţei. Tot acolo, sugerăm, cu câteva milenii în urmă, Anunnakii au înfiinţat un oraş, pentru a păzi vadul şi a-i alimenta pe călători cu provizii pentru continuarea călătoriei. Înainte ca omul să se instaleze în Ierihon, acesta a fost un avanpost al zeilor.
Oare ar fi construit Anunnakii o localitate numai pe malul vestic al Iordanului, lăsându-l neprotejat pe cel estic, mult mai vital, pe unde trecea Şoseaua Regelui? E de la sine înţeles că trebuia să existe o aşezare şi pe malul opus, răsăritean, al Iordanului. Deşi foarte puţin cunoscut în afara cercurilor arheologice, s-a găsit într-adevăr un asemenea loc; iar ceea ce s-a descoperit acolo e şi mai uluitor decât vestigiile de la Ierihon.
Enigmaticul sit cu resturi surprinzătoare a fost dezgropat prima oară în 1929, de către o misiune arheologică organizată de Institutul Biblic Pontifical al Vaticanului. Arheologii, conduşi de Alexis Mallon, au fost surprinşi de înaltul nivel al civilizaţiei găsite acolo. Până şi cel mai vechi strat de relicve ale locuinţelor (din jurul anului 7500 î.Ch.) era pavat cu cărămizi şi, deşi perioada de locuire se întindea de la sfârşitul Epocii Pietrei până în Epoca Bronzului, arheologii au constatat cu uimire că la toate nivelurile se dezvăluia aceeaşi civilizaţie.
Locul este numit după movila unde a fost găsit -Tell Ghassul; numele său antic nu se cunoaşte. Împreună cu câteva aşezări-satelit, controla în mod clar punctul vital de traversare şi drumul aferent - un drum circulat până în zilele noastre, spre un loc de trecere numit Podul Allenby (Fig. 57).
Poziţia strategică a colinei Tell Ghassul a fost remarcată de arheologi când au început să dezgroape vestigiile: „Din vârful movilei, există o interesantă vedere panoramică: Iordanul la vest, ca o linie întunecată; la nord-vest, colina vechiului Ierihon; iar dincolo de ea, munţii Iudeei, inclusiv Beth-El şi
Muntele Măslinilor din Ierusalim. Bethleem este ascuns de Muntele el- Muntar, dar se pot vedea înălţimile din Tekoah şi împrejurimile Hebronului." (A. Mallon, R. Koeppel, R. Neuville, Teleilat Ghassul, Compte Rendu des Fouilles de l'Institut Biblique Pontifical). La nord, vederea se întindea
nestânjenită cale de vreo patruzeci şi cinci de kilometri; la est, se distingea Muntele Moab şi dealurile Muntelui Nebo; la sud, „dincolo de oglinda Mării Moarte, se vede muntele de sare, Sodom."
Principalele relicve descoperite la Tell Ghassul acoperă o perioadă când terenul era ocupat de locuitori foarte avansaţi, aproximativ între anii 4000 şi 2000 î.Ch. (când locul a fost abandonat pe neaşteptate). Artefactele şi sistemul de irigaţii, de un nivel mult superior celui propriu epocii, i-au convins pe arheologi că ocupanţii veneau din Mesopotamia.
Dintre cele trei movile care formează împreună colina mai mare, două par să fi fost folosite pentru locuinţe iar a treia ca zonă de lucru. Aceasta din urmă s-a constatat că fusese împărţită în suprafeţe rectangulare, în interiorul cărora erau săpate „gropi" circulare, de obicei perechi. Faptul că
nu erau vetre pentru prepararea mâncării e sugerat nu numai de împerecherea şi numărul lor (de ce ar fi fost necesare şase sau opt în acelaşi compartiment?), ci şi de forma cilindrică a unora, care coborau
destul de adânc în pământ. Ele se combinau cu nişte enigmatice „benzi de cenuşă" (Fig. 58), resturile unor materiale combustibile, care erau acoperite cu nisip fin şi apoi cu sol normal, numai pentru a forma fundaţia unui nou strat de „benzi de cenuşă".
La suprafaţă, pământul era presărat cu pietricele, resturi ale pietrelor sparte de o forţă care le şi înnegrise. Printre artefactele găsite se numără şi un mic obiect circular, confecţionat din lut ars (Fig. 59), conturat cu precizie, într-un scop tehnic necunoscut.
Misterul n-a făcut decât să se adâncească o dată cu descoperirile din zonele rezidenţiale. Acolo, pereţii caselor rectangulare s-au dărâmat ca sub efectul unei forţe neaşteptate, imediat deasupra solului, cu rezultatul că partea superioară a pereţilor a căzut cu precizie în interior.
Din cauza acestei prăbuşiri precise, s-au putut reconstitui unele dintre şocantele fresce care fuseseră pictate, uneori suprapus, pe ziduri. Într-un caz, o reţea ca de colivie desenată deasupra obiectului crea pe perete o iluzie tridimensională. Într-o casă, pe fiecare perete părea să se fi pictat câte o anumită scenă; în alta, un divan adâncit într-un alcov era clădit astfel încât îi dădea locatarului posibilitatea să privească, stând culcat, o frescă acoperind tot peretele opus. Aceasta reprezenta un şir de oameni - dintre care primii doi stăteau aşezaţi pe tronuri - privind (sau salutând) altă persoană, ce părea să fi coborât dintr-un obiect care emitea raze.
Arheologii care au descoperit aceste fresce în timpul excavaţiilor din 1931-32 şi 1932-33 au teoretizat că obiectul cu raze putea să fi fost similar cu o foarte neobişnuită „stea" cu raze, găsită în pictura dintr-o altă clădire. Era o „stea" cu opt vârfuri, plasată în interiorul unei alte „stele" mai mari, tot cu opt vârfuri, culminând cu o explozie de opt raze (Fig. 60). Desenul precis, folosind o diversitate de forme geometrice, era executat artistic cu negru, roşu, alb, gri şi combinaţii ale acestor culori; o analiză chimică a vopselelor folosite a arătat că nu erau substanţe naturale, ci compuşi sofisticaţi din douăsprezece până la optsprezece minerale.
Descoperitorii frescelor au presupus că „steaua" cu opt raze avea o „semnificaţie religioasă", indicând că steaua cu opt vârfuri, reprezentând planeta Venus, era simbolul celest al lui Ishtar. Totuşi, acest fapt nu dovedeşte nici un fel de adoraţie religioasă, după cum la Tell Ghassul nu sau găsit nici „obiecte de cult", statuete ale zeilor etc. - o altă anomalie a acestui loc. Acest lucru, presupunem, indică faptul că locuitorii nu erau adoratori, ci subiecţi ai adoraţiei: „zeii" din antichitate, Anunnakii.
De fapt, am găsit la Washington D.C. un desen similar. Poate fi văzut în foyerul sediului Societăţii National Geographic: o duşumea mozaicată cu o roză a vânturilor, denotând interesul Societăţii faţă de cele patru puncte cardinale ale Pământului şi punctele intercardinale (est, nordest; nord, nordvest; vest, sud-vest; sud, sud-est). Bănuim că la acelaşi lucru s-au gândit şi autorii picturii antice: asocierea lor şi a localităţii cu cele patru regiuni ale Pământului.
Faptul că „steaua" cu raze nu avea nici o semnificaţie sacră este atestat în continuare şi de desenele complet ireverenţioase care o înconjurau. Acestea (Fig. 60) reprezintă clădiri cu ziduri groase, înotătoare de peşti, păsări, aripi, o navă şi chiar (după părerea unora) un dragon marin (în colţul din stânga, sus); în aceste desene apar culori galbene şi cafenii de diverse nuanţe, pe lângă tonalităţile deja menţionate.
De un deosebit interes sunt două forme dominate de „ochi" mari, perechi. Ştim mai bine ce reprezentau aceştia, căci asemenea forme s-au găsit pictate, pe-o scară mult mai mare şi într-un stil mai detaliat, pe pereţii altor case. Obiectele erau înfăţişate ca având formă sferică sau ovoidală, cu partea superioară stratificată şi pictată în alb şi negru. Centrul era dominat de doi „ochi" mari, discuri negre perfecte în interiorul unor cercuri albe. Partea de jos prezenta două (sau patru) suporturi întinse, roşii; între aceste picioare mecanice, din corpul obiectului ieşea o anexă de formă tuberculară (Fig. 61).
Ce erau acele obiecte? Cumva, „Vârtejurile de vânt" din textele Orientului Apropiat (inclusiv Vechiul Testament), „farfuriile zburătoare" ale Anunnakilor? Frescele, gropile circulare, benzile de cenuşă, pietricelele înnegrite şi împrăştiate, poziţia locului - toate cele descoperite şi, probabil, multe altele nedescoperite - indică Tell Ghassul ca pe o fortăreaţă şi un depozit de provizii pentru aeronavele de patrulare ale Anunnakilor.
Răscrucea de la Tell Ghassul/Ierihon a jucat roluri importante şi miraculoase în mai multe evenimente biblice, fapt care poate să fi trezit interesul Vaticanului pentru acest loc. Aici a traversat râul profetul Ilie (spre malul răsăritean), în scopul de a respecta o întâlnire - la Tell Ghassul? - pentru a fi luat în zbor cu „un car de foc (...) într-un Vârtej". În aceeaşi zonă, la sfârşitul exodului israeliţilor din Egipt, Moise (după ce Domnul îi refuzase intrarea în Canaanul propriu-zis) „a urcat din câmpia Moabului" - zona localităţii Tell Ghassul - „pe Muntele Nebo, spre cel mai înalt pisc al său, cu vedere peste Ierihon; iar Domnul i-a arătat toată ţara: Gileadul, până la Dan, şi ţara lui Naphtali, şi ţara lui Ephraim, şi Manasseh, şi întreaga ţară a Iudeei, până la Mediterană; şi Negebul, şi valea Ierihonului, oraşul curmalilor." Este descrierea unei vederi la fel de cuprinzătoare ca aceea observată de arheologi din vârful colinei Tell Ghassul.
Traversarea în sine, sub conducerea lui Joshua, a implicat miraculoasa retragere a apelor Iordanului, sub influenţa Sfântului Chivot şi a conţinutului acestuia. Atunci, „când se afla Joshua aproape de Ierihon, ridicându-şi ochii şi uitându-se, a văzut un bărbat stând în picioare, în faţa lui, şi ţinând în mână o sabie. Atunci Joshua s-a îndreptat spre el şi l-a întrebat: «Eşti tu unul dintre ai noştri, sau dintre vrăjmaşii noştri?» Iar el i-a răspuns: «Nu, ci sunt voievod al oştirii Domnului şi am venit acum!» Şi Joshua a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat şi a grăit către el: «Ce porunceşte stăpânul meu robului său?» Atunci voievodul oştirii Domnului a grăit lui Joshua: «Descalţăte de sandalele din picioarele tale, căci locul pe care stai este sfânt.»"
Apoi, căpitanul trupelor lui Iahve i-a dezvăluit planul Domnului pentru cucerirea Ierihonului. Nu încerca să-i iei zidurile cu asalt, a spus el. În schimb, poartă Chivotul Legământului în jurul zidurilor de şapte ori. Iar în cea de-a şaptea zi, preoţii au sunat din trâmbiţe şi oamenii au scos mare strigăt, ca la poruncă. „Iar zidurile s-au prăbuşit îndată." Iacob, de asemenea, traversând Iordanul în noaptea întoarcerii sale în Canaan din Harran, a întâlnit „un bărbat" şi s-au luptat amândoi până în zori; abia atunci şi-a dat seama Iacob că adversarul său era o zeitate; „şi Iacob a numit locul Peni-El [«Faţa lui Dumnezeu»], căci am văzut un zeu faţă în faţă şi am supravieţuit."
Într-adevăr, Vechiul Testament declară limpede că, pe vremuri, au existat localităţi ale Anunnakilor în punctele vitale de acces spre peninsula Sinai şi Ierusalim. Hebronul, oraşul care păzeşte drumul dintre Ierusalim şi Sinai, „se numea mai 'nainte Kiriat Arba [«Fortăreaţa lui Arba»]; şi Arba era cel mai uriaş [«rege»] dintre Anakim [Enachiţi]" (Joshua, 14:15). Descendenţii Anakim-ilor, ni se spune în continuare, continuau să locuiască zona în timpul cuceririi israelite a Canaanului; de asemenea, mai există numeroase alte referiri biblice la locuinţele Anakim-ilor de pe malul estic al Iordanului.
Cine erau aceşti Anakim? Termenul este tradus cel mai des ca „giganţi", la fel cum a fost tradus şi cuvântul biblic Nefilim. Dar am dovedit deja concludent că, prin Nefilim („Cei Care Au Coborât"), Vechiul Testament se referea la „Oamenii din Rachete"!
Anakim (Enachiţii), sugerăm, nu erau alţii decât Anunnakii.
Până acum, nimeni nu a dat o atenţie deosebită numărului de 3.650 de ani pe care Manetho l-a atribuit domniei „semizeilor" din dinastia lui Thoth. Noi, însă, găsim această cifră deosebit de semnificativă, căci nu diferă decât cu cincizeci de ani faţă de cei 3.600 de ani ai revoluţiei lui Nibiru, planeta natală a Anunnakilor.
Nu întâmplător, am mai susţinut, progresul omenirii din Epoca de Piatră până la înalta civilizaţie sumeriană s-a produs în intervale de câte 3600 de ani - la datele aproximative de 11.000, 7400 şi 3800 î.Ch. Ca şi cum, de fiecare dată, o „mână misterioasă" ar fi „cules omul din declin, ridicându-l la un şi mai înalt nivel de cultură, cunoaştere şi civilizaţie" - după cum am scris în The 12th Planet; fiecare caz, afirmăm, a coincis cu recurenţa momentului când Anunnakii se puteau deplasa tur-retur între Pământ şi Nibiru.
Aceste progrese s-au răspândit din nucleul mesopotamian prin întreaga lume antică; iar epoca egipteană a „semizeilor" (vlăstare ale împreunării dintre zei şi oameni) - între anii 7100 î.Ch. şi 3450 î.Ch., după Manetho - coincide indiscutabil cu perioada neolitică din Egipt.
Putem presupune că la fiecare dintre aceste intervale soarta omenirii şi relaţiile zeilor cu ea erau discutate de Marii Anunnaki, cei „şapte care hotărăsc". Ştim cu siguranţă că o asemenea deliberare avusese loc înaintea neaşteptatei şi altminteri inexplicabilei înfloriri a civilizaţiei sumeriene, căci
sumerienii ne-au lăsat documente despre discuţiile de acest gen!
Când a început reconstrucţia Sumerului, primele care s-au reclădit pe pământul lui au fost Oraşele vechi. Ele însă, nu mai erau localităţi exclusive ale zeilor, căci omenirea avea acum acces în aceste centre urbane, pentru a întreţine ogoarele, livezile şi fermele de vite din jur, în folosul zeilor, precum
şi ca să-i servească pe zei în toate modurile posibile: nu numai ca bucătari şi brutari, artizani şi croitori, ci şi ca preoţi, muzicanţi, saltimbanci şi prostituate la temple.
Mai întâi a fost restaurat Eridu. Întrucât fusese prima aşezare a lui Enki pe Pământ, i s-a dat tot lui, cu titlu permanent. Altarul său iniţial (Fig. 62) - o minune a arhitecturii, în vremurile acelea de demult - a fost cu timpul înălţat şi extins sub forma unei magnifice locuinţe-templu, E.EN.GUR.RA
(„Casa Domnului A Cărui întoarcere E Triumfală"), împodobită cu aur, argint şi metale preţioase din Lumea de Jos şi protejată de „Taurul Cerului". Pentru Enlil şi Ninlil, s-a refăcut Nippurul; acolo, au înălţat un nou Ekur („Casă Munte" - Fig. 63), de astă-dată echipat nu ca un Centru de Control al Misiunii, ci cu arme înfricoşătoare: „Ochiul Ridicat care cercetează ţara", şi „Raza Ridicată", care pătrunde în orice loc. Zona lor sacră adăpostea şi „Pasărea cu pas iute" a lui Enlil, din a cărei „strânsoare nimeni nu putea să scape".
Un „Imn lui Eridu", redactat şi tradus de A. Falkenstein (Sumer, vol. VII), descrie felul cum a călătorit Enki pentru a participa la o adunare a tuturor zeilor mari; ocazia acesteia era o vizită a lui Anu pe Pământ, pentru una dintre acele dezbateri care hotărau soarta zeilor şi a oamenilor de pe Pământ la fiecare 3600 de ani. După petreceri, când „zeii băuseră licoarea îmbătătoare, vinul preparat de oameni", a sosit momentul deciziilor solemne. „Anu s-a aşezat pe jilţul de onoare; lângă el stătea Enlil; Ninharsag şedea într-un fotoliu."Anu a cerut să se facă ordine „şi Anunnakilor astfel le-a grăit":
Zei mari care aici venit-aţi,
Annuna-zei, care la Curtea Adunării aţi sosit!
Fiul meu o Casă şi-a clădit;
Domnul Enki
Eridu ca muntele pe Pământ l-a ridicat;
Casa lui, într-un frumos loc a construit-o.
Acolo, în Eridu, nimeni nu poate intra nepoftit (...).
În sanctuarul său, din Abzu,
Divinele Formule Enki le-a depus.
Acest lucru a adus discuţiile la principalul subiect de pe ordinea de zi: plângerea lui Enlil că Enki le ascundea celorlalţi zei „Formulele Divine" - cunoştinţe despre peste o sută de aspecte ale civilizaţiei - restrângând progresul numai pentru Eridu şi locuitorii săi. (Este un fapt confirmat arheologic că Eridu era cel mai vechi oraş postdiluvian din Sumer, piatra de temelie a civilizaţiei sumeriene.) Atunci, s-a luat hotărârea ca Enki să le împărtăşească Formulele Divine şi celorlalţi zei, pentru ca şi ei să-şi poată înfiinţa şi reînfiinţa centrele urbane: civilizaţia urma să-i fie acordată întregului Sumer.
Când partea oficială a deliberărilor s-a sfârşit, zeii de pe Pământ au avut o surpriză pentru vizitatorii cereşti: la jumătatea distanţei dintre Nippur şi Eridu construiseră o incintă sacră, în cinstea lui Anu; o locuinţă numită în mod adecvat E.ANNA - „Casa lui Anu".
Înainte de a pleca înapoi spre Planeta Natală, Anu şi Antu, soţia lui, au făcut o vizită de-o noapte în templul lor pământean; ocazia a fost salutată cu mare pompă şi cu ceremonii. Când cuplul divin a ajuns în noul oraş - urmând a fi cunoscut mai târziu ca Uruk (biblicul Erech - Erec) -, zeii i-au însoţit într-o procesiune până în curtea templului. În timp ce se pregătea o cină somptuoasă, Anu, aşezat pe tron, stătea de vorbă cu zeii bărbaţi; Antu, însoţită de zeiţe, şi-a schimbat hainele în partea din templu numită „Casa Patului de Aur".
Preoţii şi alţi slujbaşi ai templului serveau „vinuri şi uleiuri aromate" şi au măcelărit ca jertfă „un taur şi un berbec pentru Anu, Antu şi toţi zeii". Dar banchetul a fost amânat până s-a întunecat suficient pentru a se vedea planetele: „Jupiter, Venus, Mercur, Saturn, Marte şi Luna - de cum aveau să apară". În sfârşit, după o spălare ceremonială a mâinilor, s-au servit primele feluri de mâncare: „Carne de taur, carne de berbec, păsări (...) precum şi bere de soi şi vin tescuit."
Apoi, s-a luat o pauză pentru principala atracţie a serii. În timp ce un grup de preoţi cântau imnul "Kakkab Anu etellu shamame ", „Planeta lui Anu răsare pe cer", un preot a urcat la „cel mai de sus etaj din turnul templului" pentru a pândi pe cer apariţia Planetei lui Anu, Nibiru. La momentul aşteptat şi în locul stabilit de pe cer, a fost zărită planeta. Atunci, preoţii au început să cânte compoziţiile „Celei care devine luminoasă, cereasca Planetă a Domnului Anu" şi „Chipul Creatorului a răsărit". Un foc uriaş s-a aprins ca semnal şi, în timp ce vestea alerga de la un post de observaţie la altul, peste tot s-au aprins pe rând focuri. Înainte de ivirea zorilor, toată ţara era luminată.
Dimineaţa, în capela templului au fost înălţate rugăciuni de recunoştinţă şi, într-o suită de ceremonii şi simboluri, vizitatorii cereşti şi-au început plecarea. „Anu pleacă," cântau preoţii; „Anu, mare rege al Cerului şi al Pământului, îţi cerem binecuvântarea," intonau ei. După ce Anu le-a dat
binecuvântările solicitate, procesiunea a coborât pe „Strada Zeilor", spre „Locul bărcii lui Anu". Au avut loc alte rugăciuni şi cântări de imnuri, într-o capelă numită „Clădeşte Viaţa Pe Pământ". Era timpul ca zeii rămaşi pe loc să binecuvânteze perechea care pleca şi s-au recitat următoarele versuri:
Mare Anu, Cerul şi Pământul să te binecuvânteze!
Zeii Enlil, Ea şi Ninmah să te binecuvânteze!
Zeii Sin şi Shamash să te binecuvânteze! (...)
Zeii Nergal şi Ninurta să te binecuvânteze! (...)
Igigii care sunt în cer şi Anunnakii care sunt pe Pământ, să te binecuvânteze!
Zeii din Abzu şi zeii din ţara sfântă să te binecuvânteze!
Apoi, Anu şi Antu au pornit spre Spaţioport. Era a şaptesprezecea zi a vizitei lor pe Pământ, afirmă o tăbliţă găsită în arhivele din Uruk. Monumentala vizită se terminase.
Hotărârile luate cu acel prilej au deschis calea spre înfiinţarea unor noi oraşe, pe lângă cele vechi. Cel mai important a fost Kish (Cuş). Pus sub comanda lui Ninurta, „întâiul Fiu al lui Enlil", acesta a făcut din el prima capitală administrativă a Sumerului. Pentru Nannar/Sin, „Primul Născut al lui Enlil", s-a repartizat noul centru urban Ur („Oraşul") - un loc care avea să devină nucleul economic al Sumerului.
S-au luat şi alte decizii, cu privire la noua epocă din progresul omenirii şi la relaţiile acesteia din urmă cu Anunnakii. Citim în textele sumeriene, referitor la crucialul conclav care a lansat marea civilizaţie a Sumerului, că „marii Anunnaki care hotărăsc soarta" au decretat că zeii „erau prea falnici
pentru Omenire". Termenul folosit - elu, în akkadiană - înseamnă exact „Falnicii"; de acolo Provin babilonianul, asirianul, ebraicul şi ugariticul El - cuvant căruia grecii i-au atribuit conotaţia de „zeu".
Era necesar, au decis Anunnakii, să-i dea omenirii «regalitatea", ca intermediar între ei înşişi şi cetăţenii umani. Toate documentele sumeriene atestă că această hotărâre majoră a fost luată în timpul vizitei lui Anu, la un Consiliu al Marilor Zei.
Un text akkadian („Fabula cu tamariscul şi curmalul") descrie astfel întâlnirea care avusese loc „în zilele de demult, în vremuri îndepărtate":
Zeii ţării, Anu, Enlil şi Enki, s-au întâlnit la adunare.
Enlil şi zeii au ţinut sfat;
Printre ei şedea Shamash;
Printre ei şedea Ninmah.
Pe vremea aceea, „în ţară încă nu era monarhie; cei ce domneau erau zeii". Dar Marele Consiliu a decis să schimbe situaţia, acordându-i omenirii dreptul la domnie. Toate sursele sumeriene confirmă că primul oraş regal a fost Kish. Oamenii aleşi de Enlil spre a fi regi erau numiţi LU.GAL, „Om
Puternic". Găsim aceeaşi consemnare în Vechiul Testament (Facerea, capitolul 10): când omenirea îşi înfiinţa regatele:
Şi Kish a fost tatăl lui Nimrod.
Acesta a fost cel dintâi stăpânitor pe Pământ (...).
Şi începutul stăpânirii sale a fost
Babilonul, Erech, Akkad (...) şi ţara Şinearului [a Sumerului].
Dacă textul biblic nominalizează primele trei capitale ca fiind Kish, Babilon şi Erech, Lista Regilor Sumerieni afirmă că tronul s-a mutat din Kish în Erech şi apoi în Ur, omiţând orice referire la Babilon. Această discrepanţă aparentă avea un motiv: credem că e în legătură cu incidentul de la Turnul Babel (Babilon), pe care Vechiul Testament îl relatează fără a face economie de detalii. A fost un incident, presupunem, provocat de insistenţa lui Marduk ca el, nu Nannar, să posede următoarea capitală sumeriană.
E clar că s-a întâmplat în perioada recolonizării câmpiei din Sumer (Şinearul biblic), când erau construite noile centre urbane:
Şi s-a întâmplat că, pornind oamenii în răsărit, au găsit un şes în ţinutul Şinear şi s-au sălăşluit în el.
Şi şi-au zis ei între ei:
„Veniţi încoace! Să facem cărămizi si să le ardem în foc!"
Şi s-au slujit de cărămizi în loc de piatră, şi de catran în loc de muruială.
Atunci, un instigator nenominalizat a propus planul care avea să provoace incidentul: „Haidem să clădim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă până la cer."
„Atunci s-a pogorât Domnul ca să vază cetatea şi turnul pe care îl zideau fiii oamenilor," şi le-a spus alor săi: „(...) acesta e numai începutul lucrărilor, dar nimic nu le va rămânea nefăcut din toate câte îşi vor pune în minte să facă." În continuare, Iahve le-a propus semenilor lui: „Haideţi să ne pogorâm şi să amestecăm pe loc graiul lor, astfel ca să nu se mai înţeleagă în limbă unii cu alţii." Apoi, „i-a împrăştiat Dumnezeu pe ei de acolo pe toată faţa Pământului şi ei au contenit cu ziditul cetăţii."
Faptul că, iniţial, a fost o vreme când omenirea „avea un singur grai şi aceleaşi cuvinte" este un precept al rememorărilor istorice sumeriene. Acestea afirmă de asemenea şi că amestecul limbilor, însoţind dispersarea omenirii a fost o faptă deliberată a zeilor. La fel ca Vechiul Testament, scrierile lui Berossus declară că „zeii au introdus diversitate de limbi printre oameni, care până atunci vorbiseră cu toţii aceeaşi limbă". La fel ca în legenda biblică, istoria lui Berossus asociază diversificarea limbilor şi risipirea omenirii cu incidentul Turnului Babel: „Când toţi oamenii vorbeau
înainte aceeaşi limbă, unii dintre ei au început să clădească un mare şi înalt turn, pentru a se putea urca până la cer. Dar Domnul, trimiţând un vârtej de vânt, le-a zădărnicit planurile şi fiecărui trib i-a dat câte o anume limbă a lui proprie."
Conformitatea povestirilor sugerează existenţa unei surse comune, mai vechi, din care şi-au extras informaţiile atât compilatorii Vechiului Testament, cât şi Berossus. Deşi în genere se presupune că un asemenea text original încă nu s-a găsit, adevărul este că George Smith, în prima ediţie din 1876, anunţă descoperirea în biblioteca lui Ashurbanipal din Ninive a „unei relatări mutilate a unui fragment din povestirea cu Turnul". Povestea, conchide el, a fost scrisă iniţial pe două tăbliţe; pe cea găsită de el (K-3657) existau şase coloane de text cuneiform; dar Smith nu a putut reconstitui decât fragmente din patru coloane. Fără îndoială, era o versiune akkadiană a povestirii sumeriene despre Turnul Babel; şi din ea reiese clar că incidentul a fost cauzat nu de omenire, ci chiar de către zei. Omenirea nu a fost decât un pion în conflict.
Restaurată de George Smith şi retradusă de W.S.C. Boscawen în Transactions of the Society of Biblical Archaeology (vol. V), povestea începe cu identificarea instigatorului; totuşi, deteriorarea rândurilor i-a şters numele. „Gândurile" din sufletul acestui zeu „erau rele; împotriva Părintelui Zeilor [Enlil] nutrea răutăţi." Pentru a-şi atinge scopurile necurate, „a corupt în păcat poporul Babilonului," determinând ca „cei mici şi mari să se amestece pe movilă".
Când păcătoasa faptă a ajuns în atenţia „domnului Movilei Pure" - identificat deja ca fiind Enlil, în povestea cu Vitele şi Grânele -, Enlil „către Cer şi pe Pământ grăit-a (...). Şi-a ridicat inima la Domnul Zeilor, Anu, tatăl lui; să primească o poruncă a cerut inima lui. În vremea aceea, şi-a ridicat şi [inima? glasul?] spre Damkina." Ştim bine că Damkina era mama lui Marduk; deci, toate elementele îl indică pe el ca fiind instigatorul. Dar Damkina i-a ţinut partea: „Cu fiul meu mă ridic (...)," a spus ea. Versul incomplet care urmează declară că era în joc „numărul lui" - rangul numeric?
Partea lizibilă din coloana a III-a vorbeşte în continuare despre eforturile lui Enlil de a convinge grupul rebel să-şi abandoneze planurile. Luându-şi zborul cu un Vârtej-de-vânt, „Nunamnir [Enlil] din cer spre Pământ grăi; [dar] pe calea lui n-au mers; violent s-au unit împotriva lui." Când Enlil „a văzut aceasta, pe Pământ a coborât." Însă nici chiar prezenţa lui la faţa locului nu a avut efect. Citim în ultima coloană că „atunci când să se oprească pe zei nu i-a făcut", nu i-a mai rămas decât să recurgă la forţă:
Spre turnul lor fortificat, în noapte, de-a dreptul a pornit.
Cu furie, a slobozit şi o poruncă:
Să se împrăştie în cele patru zări fu hotărârea lui.
A dat poruncă sfaturile să li se încurce (...) din drum să fie opriţi.
Străvechiul scrib mesopotamian îşi încheie povestea Turnului Babel cu o amintire amară: întrucât „contra zeilor s-au revoltat cu violenţă, violent au plâns după Babilon; foarte mult au plâns."
Varianta biblică defineşte de asemenea Babel (termenul ebraic pentru Babilon) ca loc unde s-a produs incidentul. Numele e semnificativ, căci în forma sa akkadiană originală - Bab-Ili - însemna „Poarta Zeilor", locul pe unde zeii intrau şi plecau din Sumer.
Acolo, afirmă naraţiunea biblică, plănuiau făptaşii să construiască „un turn al cărui vârf să ajungă până la cer." Cuvintele sunt identice cu numele propriu-zis al zigguratului (piramida cu şapte etaje) care reprezenta trăsătura dominantă a vechiului Babilon (Fig. 64): E.SAG.ILA, „Casa Al Cărei Cap E Falnic".
Textele biblic şi mesopotamian - bazate fără îndoială pe o cronică sumeriană originală - relatează aşadar acelaşi incident: încercarea zădărnicită a lui Marduk de a împiedica transferul monarhiei din Kish în Erech şi în Ur - oraşe destinate a fi centrele de putere ale lui Nannar/Sin şi ale copiilor lui - şi de a acapara suzeranitatea pentru propriul său oraş, Babilonul.
Prin această încercare, însă, Marduk a declanşat o succesiune de evenimente plină de tragedii.
Va urma în capitolul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu