RĂZBOAIELE PIRAMIDELOR

RĂZBOAIELE PIRAMIDELOR . Capitolul 8
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      „În anul 363, Maiestatea Sa Ra, cel sfânt, Şoimul Zării, Nemuritorul care trăieşte veşnic, se afla în ţara lui Khenn. Îl însoţeau războinicii lui, căci duşmanii conspiraseră împotriva domnului lor (...). Horus, Măsurătorul înaripat, a venit pe barca lui Ra. I-a spus înaintaşului său: «O, Şoim al Zării, am văzut duşmanii urzind planuri contra Domniei tale, pentru a-şi lua lor Coroana Luminoasă.» (...) Atunci Ra, cel sfânt, Şoimul Zării, i-a spus lui Horus, Măsurătorul înaripat: «Falnică mlădiţă a lui Ra, urmaşul meu, du-te repede şi doboară duşmanii pe care i-ai văzut.»"
      Astfel începe povestea înscrisă pe zidurile templului din străvechiul oraş egiptean Edfu. Credem că e povestea conflictului care nu s-ar putea numi altfel decât primul Război al Piramidelor - un război care îşi avea originile în necontenita luptă pentru putere asupra Pământului şi instalaţiilor
sale spaţiale şi în zbenguielile Marilor Anunnaki, îndeosebi ale lui Enki/Ptah şi ale fiului său, Ra/Marduk.
      Conform lui Manetho, Ptah a predat domnia asupra Egiptului după 9.000 de ani; dar autoritatea lui Ra a fost întreruptă după 1.000 de ani - de către Poop, după cum am văzut. A urmat o domnie de 700 de ani a lui Shu, care l-a ajutat pe Ra „să stăpânească cerurile de deasupra Pământului", şi domnia de 500 de ani a lui Geb („Care îngrămădeşte Pământul").
      În acea perioadă, prin jurul anului 10.000 î.Ch., au fost construite complexele spaţiale - Spaţioportul din Sinai şi piramidele de la Gizeh.
      Deşi peninsula Sinai, unde a fost înfiinţat Spaţioportul, şi piramidele de la Gizeh ar fi trebuit să rămână neutre, sub egida lui Ninharsag, ne îndoim că autorii acestor construcţii - Enki şi descendenţii lui - au avut întradevăr intenţia de a renunţa la controlul asupra instalaţiilor. Un text sumerian, care începe cu o descriere idilică, a fost numit de cercetători „Mit al Paradisului". Vechiul său nume era „Enki şi Ninharsag" şi, de fapt, este o consemnare a dragostei cu motivaţii politice dintre cei doi, povestea unei tranzacţii între Enki şi sora sa pe jumătate, Ninharsag, cu privire la controlul asupra Egiptului şi a peninsulei Sinai - altfel spus asupra piramidelor şi a Spaţioportului.
      Acţiunea povestirii are loc în perioada de după ce Pământul a fost împărţit între Anunnaki, cu Tilmunul (peninsula Sinai) revenindu-i lui Ninharsag, iar Egiptul, clanului lui Enki. Atunci, relatează povestea sumeriană, Enki a traversat lacurile mlăştinoase care despărţeau Egiptul de peninsula Sinai, venind la singuratica Ninharsag pentru o orgie amoroasă:

      Cea care e singură,
      Doamna Vieţii, stăpâna pământului,
      Enki a venit la înţeleaptă Doamnă a Vieţii.
      Îşi face falusul să ude zăgazurile; îşi face falusul să înece trestiile (...).
      Şi-a vărsat sămânţa în marea doamnă a Anunnakilor, şi-a vărsat sămânţa în pântecele lui Ninharsag;
      Ea a luat sămânţa în pântec, sămânţa lui Enki.

      Adevărata intenţie a lui Enki era aceea de a obţine un fiu de la sora sa pe jumătate, dar progenitura a fost fată. Atunci, Enki a făcu dragoste cu fiica lui, de îndată ce a devenit „tânără şi frumoasă", apoi şi cu nepoata lui. În urma acestor activităţi sexuale, s-au născut în total opt zei - şase fete şi doi băieţi.
      Înfuriată de incest, Ninharsag şi-a folosit aptitudinile medicale pentru a-l îmbolnăvi pe Enki. Anunnakii care erau cu el au implorat-o să-i cruţe viaţa, dar Ninharsag era hotărâtă: „Până nu moare, nu mă voi uita la el cu «Ochiul Vieţii»!"
      Convins că Enki fusese într-adevăr oprit o dată pentru totdeauna, Ninurta - care venise la Tilmun în inspecţie - s-a întors în Mesopotamia să raporteze evenimentele la o întrunire unde participau Enlil, Nanna/Sin, Utu/Shamash şi Inanna/Ishtar. Neconvins, Enlil i-a ordonat lui Ninurta să revină în Tilmun, de unde s-o aducă şi pe Ninharsag. Între timp, însă, lui Ninharsag i se făcuse milă de fratele ei şi se răzgândise. „Ninharsag l-a aşezat pe Enki lângă vulva ei şi a întrebat: «Frate, ce te doare?»." După ce Ninharsag i-a vindecat trupul pas cu pas, Enki a propus să fie amândoi stăpâni ai Egiptului şi ai peninsulei Sinai, atribuindu-le celor opt zei tineri sarcini, soţii şi teritorii:

      Fie Abu stăpânul plantelor;
      Fie Nintulla domnul Maganului;
      Fie Ninsutu soţul lui Ninazu;
      Fie Ninkashi cea care astâmpără setea;
      Fie Nazi soţiul Nindarei;
      Fie Azimua soţul Ningishzidei;
      Fie Nintu regina lunilor;
      Fie Enshag domnul Tilmunului!

      Textele teologice egiptene de la Memphis susţin, de asemenea, că „au luat fiinţă" opt zei, din inima, limba, dinţii, buzele şi alte părţi ale trupului lui Ptah. Şi în acest text, la fel ca în cel mesopotamian, după naşterea acestor zei, Ptah le-a atribuit locuinţe şi teritorii: „După ce a format zeii, a făcut oraşe, a stabilit districte, a pus zeii în sălaşele lor sacre; le-a clădit temple şi le-a hotărât ofrandele". A făcut toate acestea „ca să bucure inima Stăpânei Vieţii".
      Dacă, aşa cum reiese, legendele respective au bază reală, înseamnă că rivalităţile pe care le-au generat aceste legături de rudenie confuze n-au putut decât să fie agravate de zburdălniciile sexuale atribuite şi lui Ra. Cea mai semnificativă dintre acestea a fost aserţiunea că Osiris era într-adevăr fiul lui Ra, nu al lui Geb, conceput când Ra venise pe furiş la propria lui nepoată. După cum am relatat anterior, aici se afla miezul conflictului dintre Osiris şi Seth.
      De ce Seth, căruia Geb îi alocase Egiptul Superior, tânjea la Egiptul Inferior, care îi fusese acordat lui Osiris? Egiptologii au oferit explicaţii din domeniul geografiei, al fertilităţii pământului etc. Dar, după cum am arătat, mai exista un factor - unul care, din punctul de vedere al zeilor, era mai
important decât productivitatea agricolă a unei regiuni: Marea Piramidă şi tovarăşele sale de la Gizeh; cel care le controla participa la controlul asupra activităţilor spaţiale, asupra deplasărilor zeilor, asupa vitalei legături de aprovizionare dintre Pământ şi a douăsprezecea planetă.
      Un timp, Seth a avut câştig de cauză în ambiţiile lui, dezavantajându-l pe Osiris. Dar, „în anul 363", după dispariţia lui Osiris, tânărul Horus a devenit răzbunătorul tatălui său şi a dezlănţuit războiul contra lui Seth - primul Război al Piramidelor. Aşa cum am văzut, a fost primul război în care zeii au implicat şi oameni în luptele lor.
      Sprijinit de alţi zei ai lui Enki, care domneau în Africa, răzbunătorul Horus a început ostilităţile în Egiptul Superior. Cu ajutorul Discului înaripat pe care i-l făurise Thoth, Horus a avansat persistent spre nord, în direcţia piramidelor, în „regiunea apelor", lanţul de lacuri care despart Egiptul de peninsula Sinai, a avut loc o bătălie importantă, în care au fost ucişi mulţi partizani ai lui Seth. După ce eforturile pacifiste ale altor zei au dat greş, Seth şi Horus s-au angajat în luptă personal, pe peninsula Sinai şi deasupra acesteia. În decursul luptei, Seth s-a ascuns în „tunelurile secrete", undeva
în peninsulă; într-o altă bătălie, şi-a pierdut testiculele. Prin urmare, Sfatul Zeilor i-a dat întregul Egipt „moştenire (...) lui Horus".
      Dar ce s-a întâmplat cu Seth, unul dintre cei opt zei descendenţi ai lui Ptah?
      A fost izgonit din Egipt şi s-a refugiat în ţinuturile asiatice de la răsărit, inclusiv un loc care îi dădea posibilitatea de a „vorbi din cer". Era oare zeul numit Enshag din povestea sumeriană a lui Enki şi Ninharsag, cel căruia îi fusese repartizat Tilmunul (peninsula Sinai) de căre cei doi amanţi? Dacă da, înseamnă că el a fost zeul egiptean (hamitic) care îşi întinsese domeniul peste ţara lui Shem, cunoscută mai târziu cu numele de Canaan.
      În acest deznodământ al Primului Război al Piramidelor se găseşte o descifrare a legendelor biblice. Tot aici aflăm şi cauzele celui de-Al Doilea Război al Piramidelor.
      Pe lângă Spaţioport şi instalaţiile de ghidare, după Potop a fost necesar şi un nou Centru de Control al Misiunii, în locul celui care existase înainte în Nippur. Am arătat (în „Scara spre Cer") că nevoia echidistanţei între acest centru şi celelalte unităţi spaţiale i-a dictat amplasarea pe Muntele Moriah („Muntele îndrumării"), locul viitorului oraş Ierusalim.
      Acel loc, atât conform relatărilor mesopotamiene, cât şi celor biblice, se afla în ţara lui Shem - un dominion al enliliţilor. Totuşi, el a sfârşit prin a fi ocupat ilegal de către spiţa lui Enki, zeii hamitici, şi de către descendenţii Canaanului hamitic.
      Vechiul Testament numeşte Canaan ţara căreia în timp avea să-i devină capitală Ierusalimul, după al patrulea şi cel mai mic fiu al lui Ham. De asemenea, a însemnat Canaanul pentru represalii deosebite şi i-a condamnat urmaşii să fie subordonaţi descendenţilor lui Shem. Improbabilul pretext al acestui tratament a fost faptul că Ham - nu fiul lui, Canaan - văzuse involuntar organele genitale ale tatălui său, Noe; prin urmare, Domnul îl blestemase pe Canaan: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor săi! (...) Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Shem, şi Canaan să fie robul lui!"
      Povestea din Cartea Facerii lasă nelămurite multe aspecte. De ce a fost condamnat Canaan, dacă autorul nelegiuirii accidentale fusese tatăl lui? De ce pedeapsa a constat în a-i fi sclav lui Shem şi zeului lui Shem? Cum sau implicat zeii în crimă şi pedeapsă? Citind informaţiile suplimentare din
„Cartea Jubileurilor" ex-biblică, devine clar că adevărata ofensă a fost ocuparea ilegală a teritoriului lui Shem.
      „Cartea Jubileurilor" relatează că, după ce omenirea s-a dispersat şi diversele ei clanuri şi-au primit pământurile, „Ham şi fiii lui s-au dus pe pământul pe care urmau să-l ocupe, [teritoriul] pe care l-a dobândit ca parte a lui din ţara de la miazăzi." Dar, călătorind din locul unde se salvase Noe spre ţinutul alocat lui din Africa, „Canaan a văzut ţara Libanului [până jos] spre râul din Egipt, că era foarte bună." Şi s-a răzgândit: „Nu a mai mers în ţara moştenită la apus de mare [în vestul Mării Roşii]; s-a instalat [în schimb] în ţara Libanului, la răsărit şi la apus de Iordan."
      Tatăl şi fraţii săi au încercat să prevină această faptă ilegală a lui Shem: „Şi Ham, tatăl lui, şi Cush şi Mizra'im, fraţii lui, i-au spus: «Te-ai aşezat pe un pământ care nu e al tău şi pe care sorţii nu ni l-au hotărât; n-o face; căci dacă faci asta, tu şi fiii tăi veţi fi doborâţi la pământ şi osândiţi pentru trădare; căci prin trădare v-aţi aşezat, şi trădarea o vor plăti copiii tăi, şi veţi fi dezrădăcinaţi pe veci. Nu sălăşluiţi în sălaşul lui Shem; căci lui Shem şi fiilor lui le-a căzut la tragerea sorţilor.»"
      Dacă urma să ocupe ilegal teritoriul atribuit lui Shem, i-au atras ei atenţia, „blestemat eşti şi blestemat vei fi dincolo de fiii lui Noe, cu blestemul prin care ne legăm sub jurământ în numele Sfântului Judecător şi în faţa lui Noe, tatăl nostru (...).
      Dar Canaan nu le-a dat ascultare şi s-a aşezat în ţara Libanului, de la Hamath până la intrarea în Egipt, el şi fiii lui, până în zilele noastre. Din acest motiv se numeşte ţara aceea Canaan."
      Dincolo de povestea biblică şi pseudoepigrafică a unei uzurpări teritoriale de către un descendent al lui Ham, trebuie să se afle povestea unei uzurpări similare din partea unui urmaş al Zeului Egiptean. Trebuie să reţinem că, în perioada aceea, ţările şi teritoriile nu se alocau între oameni, ci între zei; zeii, nu oamenii, erau stăpânii pământurilor. Un popor se putea instala numai pe un teritoriu atribuit zeului său şi putea ocupa teritoriul altuia doar dacă propriul lui zeu îşi extindea stăpânirea asupra acelui teritoriu, prin bună înţelegere sau prin forţă. Capturarea ilegală a zonei dintre Spaţioportul din Sinai şi Locul de Aterizare de la Baalbek de către un descendent al lui Ham nu se putea produce decât dacă regiunea fusese uzurpată de un urmaş al zeităţilor hamitice, un zeu mai tânăr din Egipt.
      Şi, aşa cum am arătat, acesta a fost într-adevăr rezultatul Primul Război al Piramidelor.
      Intrarea ilegală a lui Seth în Canaan însemna că toate locurile cu semnificaţii spaţiale - Gizeh, peninsula Sinai, Ierusalimul - ajungeau sub controlul zeilor lui Enki.
      Era o evoluţie pe care enliliţii n-o puteau accepta. Şi astfel, nu peste mult - trei sute de ani mai târziu, presupunem - au dezlănţuit deliberat un război pentru a-i disloca pe ocupanţi din apropierea vitalelor instalaţii spaţiale. Acest Al Doilea Război al Piramidelor este descris în mai multe texte, unele găsite în limba sumeriană originală, altele în traduceri akkadiene şi asiriene. Oamenii de ştiinţă le numesc „Miturile lui Kur" - „mituri" ale Ţării Munţilor; de fapt, sunt cronici poetizate ale războiului pentru stăpânirea piscurilor legate de activităţile spaţiale - Muntele Moria, Harsagul (Muntele Sfânta Ecaterina) din Sinai şi muntele artificial Ekur (Marea Piramidă) din Egipt.
      Din texte reiese clar că forţele enlilite au fost conduse şi comandate de Ninurta, „cel mai de seamă războinic al lui Enlil" şi că primele ciocniri au avut loc în peninsula Sinai. Acolo, zeii hamitici au fost învinşi, dar s-au retras să continue războiul din ţinuturile montane ale Africii. Ninurta a acceptat provocarea şi, în a doua fază a războiului, a dus lupta până la fortăreţele inamicilor săi; această etapă s-a caracterizat prin bătălii feroce şi sălbatice. Apoi, în faza finală, războiul s-a purtat la Marea Piramidă, ultima şi cel mai greu de cucerit fortificaţie a adversarilor lui Ninurta; acolo, zeii hamitici au fost asediaţi până li s-au terminat alimentele şi apa.
      Acest război, pe care îl numim Al Doilea Război al Piramidelor, a fost comentat pe larg în documentele sumeriene - atât cronici scrise, cât şi reprezentări grafice.
      Imnurile lui Ninurta conţin numeroase referiri la faptele şi isprăvile lui eroice din război; o mare parte a psalmului „Ca Anu Eşti Făurit" se dedică unei relatări a luptei şi a victoriei finale. Dar principala şi cea mai directă cronică a războiului este epopeea Lugal-e Ud Melam-bi, cel mai bine
reconstituită şi redactată de Samuel Geller în Altorientalische texte und Untersuchungen. Asemenea tuturor textelor mesopotamiene, este intitulată astfel după fraza introductivă:

      Rege, domnească e gloria zilei tale;
      Ninurta, întăiule, posesor al Puterilor Divine, care în chinurile Ţărilor Muntoase înaintat-ai.
       Ca potop ce nu poate fi oprit,
      Ţara Duşmană precum în cingătoare strâns ai legat-o. întăiule, care în luptă neînfricat intri;
      Erou ce-n ţara lui Divina Armă Strălucitoare o poartă;
      Doamne: Ţara Muntoasă ai supus-o ca pe a ta făptură.
      Ninurta, fiu regal, al cărui dată putere datu-i-a;
      Eroule: de frica ta, cetatea s-a predat (...).
      O, viteazule
      Marele Şarpe, eroicul zeu, l-ai smuls din toţi munţii.

      Astfel, slăvindu-l pe Ninurta, faptele sale şi Strălucitoarea lui Armă, poemul descrie şi locul conflictului („Ţările Muntoase") şi pe principalul inamic: „Marele Şarpe", conducătorul zeităţilor egiptene. Poezia sumeriană îl identifică pe acest adversar de mai multe ori ca fiind Azag şi, o dată, îl
numeşte Ashar, ambele fiind epitete bine cunoscute ale lui Marduk, ceea ce îi stabileşte pe cei doi fii principali ai lui Enlil şi Enki - Ninurta şi Marduk - drept lideri ai taberelor adverse din Al Doilea Război al Piramidelor.
      A doua tăbliţă (una dintre cele treisprezece pe care a fost scris lungul poem) descrie prima luptă. Avantajul lui Ninurta este atribuit atât armelor sale zeieşti, cât şi unei noi aeronave pe care şi-a construit-o după ce nava iniţială fusese distrusă într-un accident. Se numea IM.DU.GUD, formulă
tradusă de obicei prin „Pasărea Furtunii Divine", dar însemnând literalmente „Cea Care Ca Furtuna Eroică Aleargă"; ştim din felurite texte că avea o anvergură a aripilor de circa douăzeci şi cinci de metri.
      Desenele arhaice o reprezintă ca pe o „pasăre" cu construcţie mecanică, având două suprafeţe de aripi susţinute pe tije încrucişate (Fig. 47a); partea inferioară a aripilor are o serie de deschizături rotunde, poate guri de aer pentru motoarele cu reacţie. Această aeronavă, de acum câteva milenii, seamănă frapant nu numai cu primele biplane din epoca aviaţiei moderne, ci şi, în mod incredibil, cu schiţa realizată în 1497 de Leonardo da Vinci, reprezentând conceptul lui de maşină zburătoare cu propulsie umană (Fig. 47b).

      Imdugudul a inspirat emblema lui Ninurta - o pasăre cu cap de leu şi atitudine eroică, rezemată pe doi lei (Fig. 48) sau, uneori, pe doi tauri. În această „navă meşteşugită" - vehicul fabricat - „cea care în război nimiceşte sălaşurile princiare", s-a înălţat pe cer Ninurta, în timpul bătăliilor din Al Doilea Război al Piramidelor. A zburat atât de sus încât camarazii săi nu l-au mai văzut. Apoi, relatează textul, „în Pasărea-i înaripată, contra sălaşului zidit", a coborât în picaj. „Când Pasărea s-a apropiat de pământ, vârful [fortăreţei inamice] l-a zdrobit."

      Alungat din fortificaţii, inamicul a bătut în retragere, în timp ce Ninurta continua atacul frontal, Adad bântuia zona rurală din spatele liniilor inamice, distrugând rezervele de hrană ale adversarilor: „în Abzu, Adad a făcut ca apele să ducă peştii (...) vitele le-a împrăştiat." Când duşmanul a continuat
să se retragă spre munţi, cei doi zei „ca potop ce prăpădeşte munţii i-au pustiit".
      Pe măsură ce luptele se extindeau în timp şi amploare, cei doi zei din frunte i-au chemat pe alţii să li se alăture - „Doamne, la lupta ce nu se mai sfârşeşte, de ce nu te duci?" l-au întrebat pe un zeu al cărui nume lipseşte din versul descompletat. Aceeaşi întrebare i-a fost adresată în mod neîndoielnic şi lui Ishtar, ea fiind menţionată nominal: „În ciocnirea armelor, în faptele eroice, Ishtar braţul înarmat nu şi l-a ţinut pe loc." Văzând-o, cei doi zei i-au strigat încurajator: „înaintează încoace fără oprire! Pune-ţi apăsat piciorul pe Pământ! În munţi, te aşteptăm!"
      „Arma ce are domnească strălucire, zeiţa a scos-o (...) un corn [pentru a o dirija] i-a făcut." În timp ce o folosea asupra inamicului, într-o acţiune „care până în zilele de departe" va fi ţinută minte, „cerurile s-au făcut de culoarea lânii înroşite". Raza explozivă „l-a sfâşiat [pe inamic], facându-l săşi
încleşteze mâna pe inimă".
      Continuarea povestirii, pe tăbliţele V-VIII, e prea deteriorată pentru a se putea citi bine. Versurile parţiale sugerează că, după atacul intensificat cu ajutorul lui Ishtar, s-a ridicat un mare strigăt şi vaiet de lamentare în Ţara Duşmană. „Frica de Strălucirea lui Ninurta a cuprins ţara," iar locuitorii ei au fost nevoiţi să folosească înlocuitori de grâu şi orz, „pentru a-i măcina ca făina".
      Sub acest asalt, forţele inamice au continuat să se retragă spre sud. Atunci, războiul şi-a reluat caracterul feroce şi sălbatic, când Ninurta i-a condus pe zeii enliliţi într-un atac asupra vetrei domeniului african al lui Nergal şi a oraşului său templu, Meslam. Au pârjolit pământul şi au înroşit
râurile de sângele spectatorilor nevinovaţi - bărbaţi, femei şi copii din Azu.
      Versurile care descriu acest aspect al războiului sunt degradate pe tăbliţele cu textul principal; detaliile sale, însă, se pot găsi pe diverse alte tăbliţe fragmentate, care vorbesc despre „covârşirea ţării" de către Ninurta, faptă pentru care a primit titlul de „învingător al Meslamului". În aceste bătălii, Ninurta a atacat oraşul cu o ploaie de proiectile otrăvite, pe care „lea catapultat în el; otrava, ea singură, a nimicit oraşul".
      Supravieţuitorii atacului au fugit în munţii din jur. Dar Ninurta „cu Arma Care Zdrobeşte a aruncat foc asupra munţilor; zeiasca Armă a Zeilor, căreia amarnic îi e Dintele, a strivit oamenii".
      Şi aici apar indicaţii ale unui gen de război chimic:

      Arma Care Sfârtecă a răpit simţurile;
      Dintele i-a jupuit.
      Sfârtecarea a întins-o peste ţară;
      Canalele le-a umplut cu sânge, în Ţara Duşmană câinii ca laptele să-l lingă.

      Copleşit de asaltul necruţător, Azag le-a cerut discipolilor săi să nu opună rezistenţă: „Duşmanul răsculat soţiei şi copilului strigatu-le-a; contra domnului Ninurta n-a ridicat braţul. Armele din Kur cu ţărână fost-au acoperite" (citeşte: au fost ascunse); „Azag nu le-a ridicat".
      Ninurta a luat lipsa rezistenţei ca un semn de victorie. Un text relatat de F. Hrozny (Mythen von dem Gotte Ninib) arată cum, după ce Ninurta i-a omorât pe adversarii care ocupau ţara lui Harsag (Sinai) şi a plecat mai departe „ca o Pasăre" să-i atace pe zeii care „după zidurile lor s-au retras" în Kur, i-a înfrânt în munţi. Apoi, a izbucnit cu un cântec victorios:

      Înfricoşătoarea-mi Strălucire ca a lui Anu e de vitează:
      Contra ei, cine se poate ridica?
      Sunt domnul munţilor înalţi, al munţilor ce spre zare piscurile îşi ridică.
      În munţi, eu sunt stăpânul.

      Dar declaraţia de victorie era prematură. Prin tacticile sale de nonrezistenţă, Azag evitase înfrângerea. Capitala era într-adevăr distrusă, dar nu şi liderii forţelor inamice. Sobru, textul Lugal-e observă: „Pe scorpionul din Kur Ninurta nu l-a anihilat." În schimb, zeii duşmani s-au retras în Marea
Piramidă, unde „Meşteşugari înţelepţi" - Enki? Thoth? - au ridicat un zid protector „pe care Strălucirea nu-l putea străpunge", un scut pe care razele morţii nu puteau să-l penetreze.
      Cunoştinţele noastre despre această ultimă fază, cea mai dramatică, din Al Doilea Război al Piramidelor sunt suplimentate de texte din „cealaltă parte". La fel cum discipolii lui Ninurta i-au compus imnuri, acelaşi lucru l-au făcut şi cei ai lui Nergal. Unele dintre acestea, descoperite de arheologi, au fost reunite în Gebete und Hymnen an Nergal, de J. Bollenrücher.
      Rememorând faptele eroice ale lui Nergal în război, textele povestesc cum, în timp ce ceilalţi zei erau împrejmuiţi în complexul de la Gizeh, Nergal - „Falnicul Dragul Iubit de Ekur" - „noaptea s-a furişat afară" şi, purtând arme cutremurătoare, însoţit de aghiotanţii săi, a spart împresurarea pentru
a ajunge la Marea Piramidă (Ekur). La adăpostul întunericului, a intrat prin „uşile încuiate care se pot deschide de la sine". Intrând, l-a întâmpinat un muget de bucurie:

      Divinul Nergal,
      Domn care noaptea s-a strecurat, venit-a la luptă!
      Pocneşte din bici, armele-i zăngăne (...). .
      El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;
      Ca un vis în pragul uşii s-a ivit.
      Divinule Nergal, tu Cel Ce Eşti Binevenit:
      Alungă duşmanul de la Ekur, prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!

      Dar marile speranţe ale zeilor asediaţi s-au spulberat curând. Aflăm mai multe despre ultimele etape ale acestui Război al Piramidelor dintr-un alt text, compilat iniţial de George A. Barton (Miscelanneous Babylonian texts), după fragmentele unui cilindru de argilă cu inscripţii găsit în ruinele templului lui Enlil din Nippur.
      Când s-a alăturat apărătorilor Marii Piramide („Formidabila Casă Care E Ridicată Ca O Movilă"), Nergal i-a întărit mijloacele defensive cu diverse cristale emiţătoare de raze („pietre" minerale), poziţionate în interiorul piramidei:

      Piatra-Apei, Piatra-Bolţii,
      Piatra-(...), şi (...)
      (...) domnul Nergal i-a mărit puterea.
      Uşa pentru apărare a (...).
      Spre cer Ochiul şi-a înălţat,
      Adânc săpat care dă viaţă (...)
      (...) în Casă le-a dat de mâncare.

      Mijloacele de apărare ale piramidei fiind astfel îmbunătăţite, Ninurta a recurs la o altă tactică. L-a chemat pe Utu/Shamash să taie aprovizionarea cu apă a piramidei, intervenind asupra „cursului de apă" din apropierea fundaţiei. Textul e prea mutilat pentru a se putea citi detaliile; dar se pare că tactica şi-a atins scopul.
      Blocaţi în ultimul lor bastion, fără alimente şi apă, zeii asediaţi s-au străduit să-i respingă pe atacatori. Până atunci, în pofida ferocităţii luptelor, nu căzuse victimă nici un zeu important. Acum, însă, unul dintre zeii mai tineri - Horus presupunem - încercând să se strecoare afară din Marea Piramidă deghizat în berbec, a fost lovit de Arma Strălucitoare a lui Ninurta şi şi-a pierdut vederea. Atunci, un Zeu Bătrân i-a strigat lui Ninharsag - vestită pentru minunile ei medicale - să salveze viaţa tânărului zeu:

      În acea vreme,
      Strălucirea Ucigătoare veni;
      Platforma Casei pe domn îl sprijini.
      Spre Ninharsag un strigăt răsună:
      „ (...) arma (...) odrasla mea la moarte e osândită (...) "

      Alte texte sumeriene îl numesc pe acest tânăr zeu „progenitura care nu-şi cunoştea tatăl", un epitet potrivit pentru Horus, care se născuse după moartea tatălui său. În folclorul egiptean, „Legenda Berbecului" descrie vătămările ochilor lui Horus când un zeu „a suflat foc" spre el.
      Atunci, răspunzând „strigătului", Ninharsag s-a hotărât să intervină pentru a opri luptele.
      A noua tăbliţă a textului Lugal-e începe cu declaraţia lui Ninharsag, cuvintele ei către comandantul enliliţilor, propriul său fiu, Ninurta, „fiul lui Enlil (...) Moştenitorul Legal pe care sora lui soţie îl adusese pe lume". În versuri grăitoare, Ninharsag şi-a anunţat decizia de a traversa liniile
frontului şi a pune capăt ostilităţilor:

      La Casa Unde Măsurarea-cu-Coarda începe,
      Unde Asar ochii spre Anu şi-a înălţat,
      Mă voi duce.
      Coarda o voi tăia,
      Spre binele zeilor ce se războiesc.

      Destinaţia ei era „Casa Unde Măsurarea-cu-Coarda începe," Marea Piramidă!
      În primul moment, Ninurta a fost uimit de hotărârea ei de „a intra singură în Ţara Duşmană"; dar, întrucât era decisă, i-a dat „haine care s-o facă netemătoare" (de radiaţia rămasă în urma razelor?). Apropiindu-se de piramidă, Ninharsag i s-a adresat lui Enki: „Strigă la el (...) îl implora." Schimbul de replici s-a pierdut din tăbliţa degradată; dar Enki a acceptat să-i predea piramida:

      Casa care e ca o movilă, cea pe care ca pe un morman am înălţat-o - stăpâna ei poţi fi.

      A pus, însă, o condiţie: capitularea să fie supusă unei rezoluţii finale asupra conflictului, până la sosirea „timpului care determină destinul". Promiţând să respecte condiţiile lui Enki, Ninharsag s-a întors să discute cu Enlil.
      Evenimentele care au urmat sunt înregistrate parţial în epopeea Lugal-e şi în alte texte fragmentare. Cel mai dramatic, însă, sunt descrise într-un text intitulat „Cânt Cântarea Mamei Zeilor". Supravieţuind în mare măsură fiindcă a fost copiat şi recopiat prin tot Orientul Apropiat antic, textul a fost menţionat pentru prima oară de către P. Dhorme în studiul său La Souveraine des Dieux. Este un text poetic, întru slava lui Ninmah („Marea Doamnă") şi a rolului ei de Mammi („Mamă a Zeilor") de ambele laturi ale liniei frontului.
      Începând cu un apel la „tovarăşii de arme şi combatanţi" să asculte, poemul descrie pe scurt războiul şi participanţii, precum şi proporţiile lui aproape globale. De o parte se aflau „primii născuţi ai lui Ninmah" (Ninurta) şi Adad, cărora li s-a alăturat curând Sin şi, mai târziu, Inanna/Ishtar. De
cealaltă parte sunt enumeraţi Nergal, un zeu numit „Cel Viteaz şi Falnic" - Ra/Marduk - şi „Zeul celor două Case Mari" (cele două mari piramide de la Gizeh), care încercase să fugă deghizat în piele de berbec: Horus.
      Afirmând că acţiona cu aprobarea lui Anu, Ninharsag i-a dus lui Enlil propunerea de capitulare a lui Enki. L-a întâlnit, de faţă fiind şi Adad (în timp ce Ninurta rămăsese pe câmpul de luptă). „O, ascultaţi-mi rugile!" i-a implorat ea pe cei doi zei, în timp ce le explica ideile sale. La început, Adad a fost neînduplecat:

      Înfăţişându-se acolo, în faţa mamei,
      Adad astfel grăit-a:
      „Aşteptăm victoria.
      Forţele duşmane sunt învinse.
      Cutremurării pământului nu i-au rezistat. "

      Dacă doreşte să determine o încetare a ostilităţilor, a spus Adad, să discutăm pornind de la ideea că enliliţii sunt pe cale să învingă:

      „Ridică-te şi du-te - vorbeşte cu duşmanul.
      Cheamă-l la sfat pentru ca atacul să fie oprit. "
      Enlil, în limbajul său mai puţin categoric, a susţinut ideea:
      Enlil deschise gura; în adunarea zeilor spuse:
      „Dacă Anu la munte zeii i-a adunat, războiul să-l descurajeze, pacea s-o aducă, şi a trimis-o pe Mama Zeilor să se consulte cu mine
      Fie ca Mama Zeilor să fie mesager. "
      Întorcându-se spre sora lui, a continuat, în spirit conciliator:
      „ Du-te, linişteşte-mi fratele!
      Ridică asupra lui o mână întru Viaţă;
      Din uşa lui zăvorâtă, să iasă! "

      Făcând aşa cum i se propusese, Ninharsag „a plecat pe fratele lui să-l aducă, şi-a spus rugile în faţa zeului". L-a informat că siguranţa lui, ca şi aceea a fiilor săi, era garantată: „După stele a dat semn".
      Cum Enki ezita, Ninharsag i-a spus cu tandreţe: ,Vino, să te conduc." Iar Enki, supunându-se, i-a dat mâna...
      Ninharsag i-a condus, pe el şi pe ceilalţi apărători ai Marii Piramide, la Harsag, locuinţa ei. Ninurta şi războinicii lui i-au privit pe enkiiţi plecând.
      Iar uriaşa şi nepătrunsa construcţie stătea tăcută, neocupată.
      În zilele noastre, vizitatorul Marii Piramide îi găseşte galeriile şi camerele goale, pustii, cu complexele structuri interioare aparent lipsite de scop, cu toate nişele şi coridoarele fără nici un sens.
      Aşa a fost de când au intrat primii oameni în piramidă. Dar nu era la fel şi când a intrat Ninurta - în jurul anului 8670 î.Ch., conform calculelor noastre. „În locul care răspândeşte raze", predat de apărători, intrase Ninurta, relatează textul sumerian. Iar ceea ce a făcut după aceea a schimbat nu numai interiorul şi exteriorul Marii Piramide, ci şi evoluţia destinelor omeneşti.
      Când Ninurta a intrat pentru prima dată în „Casa Care E Ca Un Munte", trebuie să se fi întrebat ce avea să găsească înăuntru. Concepută de Enki/Ptah, planificată de Ra/Marduk, construită de Geb, echipată de Thoth, apărată de Nergal, ce mistere ale ghidării spaţiale, ce secrete ale apărării de nepătruns ascundea?
      Pe suprafaţa nordică, netedă şi aparent compactă, a piramidei, o piatră se putea roti în ax pentru a dezvălui intrarea, protejată de masivele blocuri în diagonală, aşa cum o descrisese textul de slăvire a lui Ninharsag. Un Pasaj Descendent drept ducea la camerele de serviciu inferioare, unde Ninurta a văzut un puţ săpat de apărători în căutarea apei subterane. Interesul său, însă, se concentra asupra culoarelor şi camerelor superioare; în acestea erau rânduite „pietrele" magice - minerale şi cristale, unele pământene, altele cereşti, câteva cum niciodată nu mai văzuse. De acolo erau emise undele pulsatorii pentru ghidarea astronauţilor şi radiaţiile pentru apărarea construcţiei.
      Însoţit de Mineralogul Şef, Ninurta a inspectat sistemul de „pietre" şi instrumente. Oprindu-se la fiecare, le-a determinat destinul - să fie sfărâmate şi nimicite, sau luate, pentru a fi expuse, ori instalate ca instrumente în alte locuri. Cunoaştem aceste „destine", precum şi ordinea în care s-a oprit Ninurta lângă pietre din textul înscris pe tăbliţele 10-13 ale poemului epic Lugal-e. Urmărirea şi interpretarea corectă a textului duce în sfârşit la înţelegerea scopului şi funcţiei misterioase a multor trăsături din structura interioară a piramidei.
      Urcând prin Pasajul Ascendent, Ninurta a ajuns la intersecţia cu impozanta Mare Galerie şi un Pasaj orizontal. Iniţial, a urmat Pasajul Orizontal, pentru a găsi o încăpere spaţioasă, cu tavanul aşezat pe console. Numită în poemul lui Ninharsag „vulva", această cameră avea axa dispusă exact pe linia centrală a piramidei. Emisia ei („o revărsare ce e ca un leu pe care nimeni nu cutează să-l atace") provenea dintr-o piatră fixată într-o nişă scobită în zidul de la răsărit (Fig. 49). Era Piatra SHAM („Destin"). Răspândind o radiaţie roşie pe care Ninurta „a văzut-o în întuneric", aceasta era inima pulsândă a piramidei. Pentru Ninurta, însă, echivala cu o anatemă, căci în timpul luptei, când el zbura, „marea putere" a acelei pietre fusese folosită „pentru a mă apuca şi ucide, cu o urmărire ce ucide să mă prindă". A ordonat să fie „smulsă (...) spartă în bucăţi (...) şi distrusă fără urmă".

      Revenind la intersec ia coridoarelor, Ninurta a privit ţ în jurul lui prin Marea Galerie (Fig. 45). Oricât de ingenioasă şi complexă era întreaga piramidă, înfăţişarea acestei galerii era atât de neobişnuită încât îţi tăia respiraţia. În comparaţie cu galeriile joase şi înguste, ea se înălţa (până la vreo nouă metri) în şapte trepte suprapuse, cu pereţii apropiindu-se tot mai mult. Plafonul era construit tot din secţiuni în pantă, fiecare încastrată în zidurile masive sub un unghi astfel calculat încât să nu exercite nici o presiune asupra segmentului inferior. Dacă în pasajele înguste numai „o lumină verde difuză ardea", Galeria scânteia în lumini multicolore - „cu bolta ca un curcubeu, acolo se sfârşea întunecimea". Strălucirile de nenumărate nuanţe erau emise din douăzeci şi şapte de perechi de cristale diverse, dispuse la distanţe egale pe toată lungimea ambelor laturi ale galeriei (Fig.
50a). Aceste pietre luminiscente erau plasate în cavităţi scobite cu precizie în rampele ce parcurgeau galeria pe toată lungimea, de ambele laturi ale pardoselii.

Ţinut fix în loc cu ajutorul unei nişe elaborate din  perete (Fig. 50b), fiecare cristal emitea câte o altă radiaţie, producând efectul de curcubeu. Pentru moment, Ninurta a trecut prin dreptul lor, urcând; în primul rând îl interesa Marea Cameră de sus şi piatra ei pulsatilă.
      În capătul Marii Galerii, Ninurta a ajuns la o treaptă înaltă care, pe sub o arcadă joasă, dădea într-o Anticameră cu model unic (Fig. 46). Acolo, trei lespezi-ghilotină -„broasca, încuietoarea şi zăvorul" din poemul sumerian - se potriveau în adânciturile de pe pereţi şi duşumea, închizând ermetic Marea Cameră superioară: „duşmanului nu i se deschide; numai Celor Ce Trăiesc, lor le e deschisă". Acum, însă, trăgând de nişte cordoane, lespezile s-au ridicat şi Ninurta a trecut pe sub ele.
      Ajunsese în cea mai secretă („sacră") cameră a piramidei, de unde se „întindea" „Plasa" (radarul?) de ghidare, pentru a „cuprinde Cerul şi Pământul". Delicatul mecanism era amplasat într-un cofraj de piatră; dispus cu precizie pe axa nord-sud a piramidei, el reacţiona la vibraţii cu rezonanţa sa de clopot. Nucleul unităiţi de ghidaj era Piatra GUG („Hotărâtoarea Direcţiei"); emisiunile ei, amplificate de cinci compartimente goale, construite deasupra camerei, radiau în sus prin două canale oblice, ducând spre feţele de nord şi sud ale piramidei. Ninurta a ordonat ca această piatră să fie distrusă: „Atunci, la porunca lui Ninurta, stăpânul sorţii, în ziua aceea piatra Gug a fost scoasă din scobitura ei şi sfărâmată."
      Pentru a se asigura că nimeni nu avea să încerce refacerea funcţiilor de „Hotărâre a Direcţiei" ale piramidei, Ninurta o ordonat şi înlăturarea celor trei lespezi-ghilotină. Primele urmau să fie atacate Piatra SU („Verticală") şi Piatra KA.SHUR.RA („Cutremurătoarea, Pura Care Se deschide").
      Apoi, „eroul a păşit spre Piatra SAG.KAL" („Piatra Solidă Care E în Faţă"). „Şi-a adunat toate puterile," a smuls-o din caneluri, a tăiat corzile care o ţineau şi „spre pământ a prăvălit-o".
      A venit apoi rândul mineralelor şi cristalelor poziţionate deasupra rampelor din Marea Galerie. În timp ce cobora, Ninurta s-a oprit în dreptul fiecăreia, pentru a-i declara soarta. Dacă tăbliţele de argilă pe care a fost scris textul n-ar fi fost sparte, am fi cunoscut numele tuturor celor douăzeci şi şapte; astfel stând lucrurile, sunt lizibile numai douăzeci şi două de nume. Ninurta a ordonat ca unele să fie sfărâmate sau pulverizate; altele, care se piteau folosi în noul Centru de Control al Misiunii, a ordonat să îi fie date lui Shamash; iar restul au fost transportate în Mesopotamia, pentru a fi expuse în templul lui Ninurta, la Nippur, şi prin alte locuri, ca dovezi permanente ale marii victorii enlilite asupra zeilor enkiiţi.
      Ninurta a anunţat că făcea toate aceste lucruri nu numai pentru el însuşi, ci şi spre binele generaţiilor viitoare: „Fie ca frica de tine" - Marea Piramidă - „să le fie înlăturată urmaşilor mei; fie ca lor să li se rânduiască pacea".
      În sfârşit, mai rămăsese Cheia de Boltă a Piramidei, Piatra UL („înaltă Precum Cerul"): „Fie ca odraslele mamei să n-o mai vadă," a poruncit el. Şi, în timp ce piatra era dărâmată, a strigat: „Toată lumea să se îndepărteze". „Pietrele", care pentru Ninurta erau „anatemă", nu mai existau.
      Faptul fiind consumat, tovarăşii lui Ninurta l-au îndemnat să plece de pe câmpul de luptă, înapoindu-se acasă. AN DIM DIM.MA, „Ca Anu Eşti Făcut", i-au spus ei cu veneraţie; „Casa Radiantă unde începe măsurarea coardelor, casa din ţara pe care ai ajuns s-o cunoşti - bucură-te că ai intrat în ea." Acum, întoarce-te acasă, unde soţia şi fiul te aşteaptă: „în oraşul ce-l iubeşti, în sălaşul din Nippur, odihnească-ţi-se inima (...) liniştească-ţi-se inima."
      Al Doilea Război al Piramidelor se terminase, dar ferocitatea şi faptele lui, precum şi victoria finală a lui Ninurta la piramidele de la Gizeh au fost rememorate multă vreme după aceea în versuri şi cântece - şi în remarcabilul desen de pe un sigiliu cilindric, reprezentând Pasărea Divină a lui Ninurta în interiorul unui voal al victoriei, înălţându-se triumfal deasupra celor două mari piramide (Fig. 51).

      Iar Marea Piramidă însăşi, golită, prădată şi fără piatra de boltă, a rămas ca un martor mut al înfrângerii apărătorilor ei.


Va urma în capitolul următor!