CÂND PĂMÂNTUL ERA ÎMPĂRŢIT . Capitolul 7
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
„Şi fiii lui Noe care au ieşit din arcă erau Shem, Ham şi Japhet (...) aceştia erau cei trei fii ai lui Noe în faţa cărora se întindea tot Pământul."
Astfel, povestea biblică a Potopului, urmată de o recitare a „Izvodului Neamurilor" (Facerea, 10), este un document unic, iniţial pus la îndoială de savanţi, întrucât enumera state şi naţiuni necunoscute, apoi analizat critic şi în cele din urmă - după un secol şi jumătate de descoperiri arheologice - constatat a fi de o uluitoare precizie. Este un document care conţine o bogăţie de informaţii istorice, geografice şi politice de încredere, privind ridicarea resturilor omenirii din noroiul şi pustiul care au urmat Potopului, pe culmile civilizaţiei şi ale imperiilor.
Lăsând la sfârşit cea mai importantă linie genealogică, a lui Shem, „Izvodul Neamurilor" începe cu urmaşii lui Japhet („Cel Frumos"): „Şi fiii lui Japhet: Gomer şi Magog şi Madai, Javan şi Tubal şi Meshech şi Tiras; şi fiii lui Gomer: Ashkenaz şi Riphat şi Togarmah; şi fiii lui Javan: Elishah şi Tarshish, Kittim şi Dodanim. Din ei s-au coborât neamurile insulelor." Dacă generaţiile ulterioare s-au răspândit astfel în zonele de coastă şi pe insule, a trecut neobservat faptul că toate cele şapte naţiuni/fii dintâi corespundeau podişurilor Asiei Mici, din regiunile Mării Negre şi ale Mării Caspice - podişuri care au fost locuibile la scurt timp după Potop, spre deosebire de zonele litorale mai joase şi insulele care au putut fi locuite abia mult mai târziu.
Urmaşii lui Ham („Cel Ce E Fierbinte" şi, de asemenea, „Cel De Culoare închisă"), mai întâi „Cush şi Mizra'im şi Put şi Canaan", iar apoi o pleiadă de alte naţiuni-state, corespund populaţiilor africane din Nubia, Etiopia, Egipt şi Libia, ca nuclee ale repopulării Africii, începând iarăşi cu regiunile de la altitudini ridicate, pentru a se propaga apoi pe şesuri.
„Şi Shem, tatăl tuturor celor ce s-au coborât din Eber, a avut şi el odrasle; era fratele mai mare al lui Japhet." Primii fii-naţiuni ai lui Shem au fost „Elam şi Ashur, Arpakhshad şi Lud şi Aram," naţiuni-state care cuprindeau podişurile arcuite din Golful Persic până în sudul Mării Mediterane la nord-vest, mărginind marea „Ţară-Dintre-Râuri", care încă nu era locuibilă. Acelea erau pământurile care s-ar putea numi Zona Spaţioportului: Mesopotamia, unde se aflase spaţioportul antediluvian;
Muntele Cedrilor, unde rămăsese în funcţiune Locul de Aterizare; Ţara lui Shalem, unde urma să se înfiinţeze Centrul de Control al Misiunii postdiluvian; şi peninsula Sinai, învecinată, locul viitorului spaţioport. Numele strămoşului tuturor acestor naţiuni, Shem - însemnând „Camera Cerului" - era aşadar foarte potrivit.
Larga divizare a omenirii în trei ramuri, aşa cum o relatează Biblia, nu a urmat numai geografia şi topografia zonelor în care se răspândise omul, ci şi împărţirea Pământului între descendenţii lui Enlil şi cei ai lui Enki. Shem şi Japhet sunt prezentaţi în Biblie ca fraţi buni, câtă vreme atitudinea faţă de
spiţa lui Ham - şi mai ales cea a lui Canaan - constituie una dintre amintirile neplăcute. De aici se revendică povestiri pe care le vom spune mai târziu - relatări despre zei şi oameni şi despre războaiele lor.
Tradiţia împărţirii vechii lumi locuite în trei părţi corespunde, de asemenea şi cu ceea ce ştim despre ascensiunea civilizaţiilor.
Savanţii au recunoscut o bruscă schimbare a culturii omeneşti în jurul anului 11.000 î.Ch. perioada Potopului, conform descoperirilor noastre - şi au numit acea epocă a domesticirii Mezoliticul (Epoca Pietrei Mijlocii). Cam prin 7400 î.Ch. - după exact 3.600 de ani - se situează un alt progres neaşteptat. Oamenii de ştiinţă l-au numit Neoliticul (Epoca Pietrei Noi); dar principala sa trăsătură a fost trecerea de la piatră la argilă şi apariţia olăritului. Iar apoi, „în mod neaşteptat şi inexplicabil" - dar peste exact 3.600 de ani - pe câmpia dintre Eufrat şi Tigru a înflorit (în jurul anului 3800 î.Ch.) marea civilizaţie sumeriană. A fost urmată, cam prin 3100 î.Ch., de civilizaţia Râului Nil; iar pe la 2800 î.Ch. şi-a făcut apariţia a treia civilizaţie a antichităţii, cea de pe Râul Indus. Acestea au fost cele trei regiuni alocate omenirii; din ele au evoluat naţiunile Orientului Apropiat, ale Africii şi ale Indo-Europei, diviziune consemnată fidel în „Izvodul neamurilor" din Vechiul Testament.
Toate acestea, susţin cronicile sumeriene, au fost rezultatul unor decizii deliberate ale Anunnakilor:
Anunnakii care hotărăsc sorţii s-au aşezat la sfat în legătură cu Pământul. Cele patru regiuni le-au creat.
Cu aceste cuvinte simple, reproduse în mai multe texte sumeriene, sa hotărât destinul postdiluvian al Pământului şi al locuitorilor săi. Celor trei civilizaţii ale omenirii li s-au atribuit trei regiuni; a patra a fost reţinută Anunnaki pentru propria lor folosinţă. A primit numele TIL.MUN, „Ţara Rachetelor".
În The Stairway to Heaven am prezentat dovezile care identifică Tilmun cu peninsula Sinai.
Deşi, în privinţa locuirii omeneşti, descendenţii lui Shem - „Locuitorii Nisipurilor" din scripturile egiptene -au fost cei care puteau locui în zonele neinterzise ale peninsulei, când s-a pus problema alocării de teritorii alături de Anunnaki, s-au ivit disensiuni profunde. Controlul asupra locului pentru
spaţioportul postdiluvian era sinonim cu controlul legăturilor dintre Pământ şi Nibiru, după cum arătaseră atât de clar experienţele cu Kumarbi şi Zu. În rivalitatea redeşteptată dintre clanurile lui Enlil şi Enki, se cerea o autoritate neutră asupra Ţării Rachetelor.
Soluţia a fost ingenioasă. Sora lor, Sud, avea drepturi egale cu ei. Ca fiică a lui Anu, purta titlul de NIN.MAH („Mare Doamnă"). Făcea parte din primul grup al Marilor Anunnaki care veniseră ca pionieri pe Pământ şi din Panteonul celor Doisprezece. I-a făcut un fiu lui Enlil, o fiică lui Enki, şi era
numită cu drag Mammi („Mama Zeilor"). A ajutat la facerea Omului. Cu talentele ei medicale, a salvat multe vieţi şi era cunoscută de asemenea ca NIN.TI („Doamna Viaţă"). Dar nu a avut niciodată dominioane proprii. Nimeni nu s-a opus ideii ca Tilmun să devină domeniul ei.
Peninsula Sinai e aridă, ocupată cu piscuri înalte de granit în sud, un platou montan în centru şi o câmpie cu sol dur în treimea nordică, înconjurată cu lanţuri de coline şi munţi tociţi. Urmează o fâşie de dune, coborând spre coasta mediteraneană. Dar, în locurile unde se poate reţine apa, ca în cele câteva oaze sau în luncile râurilor care se umplu în timpul scurtelor ploi de iarnă şi menţin umezeala sub suprafaţă, cresc luxuriant curmali, legume şi fructe, iar turmele de oi şi capre pot să pască.
Regiunea trebuie să fi fost şi în urmă cu câteva milenii la fel de dificilă ca acum. Dar, deşi lui Sud i s-a făcut o locuinţă într-unul din şirurile reconstruite din Mesopotamia, ea s-a hotărât să intre personal în posesia regiunii montane. Cu toate atributele statutului şi ale cunoştinţelor ei, a jucat întotdeauna un rol secundar. Când a venit pe Pământ, fusese tânără şi frumoasă (Fig. 36a); acum era bătrână, poreclită pe la spate „Vaca" (Fig. 36b). Prin urmare, când i s-a dat propriul ei domeniu, s-a hotărât să se ducă acolo. A declarat cu mândrie: „Acum sunt Stăpână! Singură voi sta acolo, domnind veşnic!"
Incapabil să-i schimbe gândul, Ninurta şi-a folosit experienţa de zăgăzuire şi canalizare a apelor pentru a face locuibilă noua regiune muntoasă a mamei sale. Citim despre aceste lucruri în Tăbliţa a IX-a a „Faptelor şi izbânzilor lui Ninurta", în locul unde i se adresează mamei sale:
De vreme ce tu, nobilă doamnă, singură în Ţara Aterizării ai plecat,
De vreme ce în Ţara Coborârii
Fără teamă te-ai dus -
Un stăvilar îţi voi înălţa, pentru ca Ţara să poată avea stăpână.
Terminându-şi lucrările de irigaţii şi aducând oameni ca să facă muncile necesare, Ninurta şi-a asigurat mama că urma să aibă în locuinţa ei muntenească vegetaţie, produse forestiere şi minerale din abundenţă:
Văile sale vor fi înverzite de vegetaţie,
Pantele sale îţi vor produce miere şi vin,
Vor produce (...) pomi de zabalum şi cimişir; terasele sale vor fi decorate cu fructe ca o grădină;
Harsag-ul îţi va dărui mireasma zeilor, îţi va dărui filoane lucitoare;
Minele tale îţi vor da tribut de aramă şi cositor;
Munţii săi vor înmulţi cornutele mari şi mici;
Harsag-ul va da la iveală animale cu patru picioare.
Este într-adevăr o descriere adecvată a peninsulei Sinai: o ţară a minelor, o sursă importantă a antichităţii de cupru, turcoază şi alte minerale; o sursă de salcâm, care se folosea la lemnăria templelor; un loc înverzit, oriunde se găsea apă; o regiune cu păşuni unde puteau paşte turmele. Să fie oare o întâmplare că principalul râu hibernal al peninsulei se mai numeşte şi în zilele noastre Arish - „Soţul" - păstrând chiar porecla lui Ninurta (Urash)?
Făcându-i casă mamei sale în sudul cu piscuri înalte de granit al peninsulei Sinai, Ninurta a gratificat-o cu un nou titlu: NIN.HAR.SAG („Doamna Muntelui Cap"); cu acest titlu avea să fie numită Sud în continuare.
Termenul „munte cap" arată că era cel mai înalt vârf din zonă. Este vorba de culmea cunoscută în prezent ca Sfânta Ecaterina, un munte venerat încă din antichitate, cu milenii întregi înainte de a se fi construit mânăstirea din apropiere. În vecinătate se înalţă piscul puţin mai scund numit de călugări Muntele Moise, sugerând că ar fi Muntele Sinai din Cartea Ieşirii. Deşi asupra acestui lucru planează îndoiala, rămâne cert faptul că vârfurile gemene au fost declarate sacre din antichitate. Credem că s-a
întâmplat astfel fiindcă au jucat un rol central în planificarea spaţioportului postdiluvian şi a Culoarului de Aterizare care ducea la el.
Aceste noi planuri au adoptat vechi principii; şi, pentru a înţelege marele proiect postdiluvian, trebuie să revedem mai întâi stilul în care s-au elaborat spaţioportul antediluvian şi culoarul său de aterizare. Pe atunci, Anunnakii au ales mai întâi ca punct focal Muntele Ararat cu cele două piscuri gemene ale sale, cel mai înalt vârf din Asia de Vest şi, astfel, semnul natural de reper cel mai vizibil din spaţiu. Următoarele trăsături topografice din punct de vedere al vizibilităţii erau Eufratul şi Golful Persic. Trasând o linie imaginară nord-sud de la Ararat, Anunnakii au determinat că spaţioportul avea să se afle în punctul de intersecţie dintre linie şi râu. Apoi, în diagonală faţă de el din direcţia Golfului Persic - sub un unghi precis de patruzeci şi cinci de grade -, au trasat Calea de Aterizare. În continuare, şiau înfiinţat primele aşezări, pentru a marca un Culoar de Aterizare de o parte şi de alta ale Căii de Aterizare. În mijloc, la Nippur, s-a stabilit Centrul de Control al Misiunii, faţă de care toate celelalte localităţi erau echidistante.
Instalaţiile spaţiale postdiluviene au fost planificate după aceleaşi principii. Cele două piscuri ale Muntelui Ararat serveau drept focar principal; o linie în unghi de patruzeci şi cinci de grade însemna Calea de Aterizare, iar o combinaţie de repere naturale şi artificiale conturau un Culoar de Aterizare în formă de săgeată. Diferenţa, însă, era că, de astă-dată, Anunnakii aveau la dispoziţie Platforma deja existentă de pe Muntele Cedrilor (Baalbek) şi au încorporat-o în noua Grilă de Aterizare.
La fel ca înainte de Potop, muntele cu două vârfuri Ararat urma să servească din nou ca punct de reper nordic, ancorând Culoarul de Aterizare şi Calea de Aterizare în centrul Culoarului (Fig. 37). Limita sudică a Culoarului de Aterizare consta într-o linie care lega Araratul de cel mai înalt pisc al peninsulei Sinai, Harsag (Muntele Sf. Ecaterina) şi geamănul său, Muntele Moise, puţin mai scund.
Limita de nord a Culoarului de Aterizare era o linie ce se întindea de la Ararat, prin Platforma de Aterizare de la Baalbek, continuându-şi drumul până în Egipt. Acolo, terenul e prea plat pentru a oferi semne de reper naturale, şi astfel, nu ne îndoim, Anunnakii au început să construiască piscurile gemene artificiale ale celor două mari piramide de la Gizeh.
Dar unde avea să se înalţe această ancoră?
Acum intră în joc o linie est-vest imaginară, concepută arbitrar de Anunnaki în cadrul ştiinţelor lor spaţiale. Aceştia au împărţit arbitrar cerul din jurul Pământului în trei fâşii sau „căi". Cea nordică era „Calea lui Enlil", cea sudică se numea „Calea lui Enki", iar cea centrală, „Calea lui Anu". Le
despărţeau liniile pe care le numim paralela 30 latitudine nordică şi paralela 30 latitudine sudică.
Paralela 30 nordică pare să fi avut o semnificaţie aparte - „sacră". Oraşele sfinte din antichitate încoace, din Egipt şi până în Tibet, au fost amplasate pe parcursul ei. A fost aleasă pentru a fi linia pe care (la intersecţia cu linia Ararat-Baalbek) urmau să se construiască marile piramide; şi, de asemenea, linia care să indice, pe câmpia centrală a peninsulei Sinai, locul Spaţioportului (SP). O linie situată exact pe mijlocul Culoarului de Aterizare, Calea de Aterizare, avea să ducă la locul exact al Spaţioportului pe paralela 30.
Presupunem că astfel a fost calculată Grila de Aterizare, astfel s-a marcat locul Spaţioportului şi au luat fiinţă marile piramide de la Gizeh. Evident, sugerând că marile piramide de la Gizeh nu au fost clădite de faraoni, ci de Anunnaki, cu câteva milenii mai devreme, contrazicem teoriile de durată cu privire la piramide.
Teoria egiptologilor din secolul al XIX-lea, şi anume că piramidele egiptene, inclusiv cele trei de la Gizeh, au fost înălţate de o succesiune de faraoni ca morminte graţioase pentru ei înşişi, a fost infirmată de mult: în nici una dintre ele nu s-au găsit rămăşiţele pământeşti ale faraonului care a fost constructorul lor cunoscut sau presupus. În conformitate cu acestea, Marea Piramidă din Gizeh ar fi fost construită de Khufu (Cheops), geamăna ei de un succesor numit Chefra (Chephren), iar cea de-a treia, mai mică, de un al treilea succesor, Menkara (Mycerinus) - toţi regi din dinastia a şasea. Sfinxul, presupun aceiaşi egiptologi, trebuie să fi fost construit de Chephren, fiindcă era situat lângă un drum care ducea la a doua piramidă.
Un timp, s-a crezut că în cea mai mică dintre cele trei piramide de la Gizeh au fost găsite dovezi cu privire la identitatea faraonului care a clădito. Creditul acestei descoperiri şi l-au revendicat un anume colonel Howard Vyse şi cei doi asistenţi ai săi, care susţin că au descoperit în piramidă sarcofagul şi resturile mumificate ale Faraonului Menkara. De fapt, însă - lucru cunoscut cercetătorilor de o bună bucată de vreme, dar, din anumite motive, încă nedat publicităţii -, nici sarcofagul de lemn şi nici rămăşiţele scheletice nu sunt autentice. Cineva - fără îndoială, colonelul Vyse şi oamenii lui - a adus în piramidă un sarcofag de dată cu circa două mii de ani mai recentă decât epoca lui Menkara şi oase din vremuri creştine mult mai târzii, combinându-le, spre a realiza o neruşinată fraudă arheologică.
Actualele teorii cu privire la constructorii piramidelor se ancorează în şi mai mare măsură de descoperirea numelui Khufu înscris hieroglific într-un compartiment mult timp sigilat din Marea Piramidă, astfel stabilind aparent identitatea constructorului. A trecut neobservat faptul că descoperitorii inscripţiei erau acelaşi colonel Vyse şi asistenţii săi (anul 1837). În „Scara spre Cer", am reunit probe substanţiale care arată că inscripţia era un fals comis de „descoperitori". La sfârşitul anului 1983, s-a prezentat un cititor al cărţii pentru a ne oferi documente de familie care dovedesc că străbunicul lui, un meşter zidar numit Humphries Brewer, care fusese angajat de Vyse ca să ajute la folosirea prafului de puşcă pentru spargerea intrării în piramidă, a fost martor ocular al falsificării şi, având de făcut obiecţii, a fost alungat de la locul faptei şi expulzat complet din Egipt!
În Stairway to Heaven am arătat că Khufu nu putea să fi fost constructorul Marii Piramide, fiindcă se referise la existenţa ei încă din timpurile lui, într-o stelă pe care o înălţase lângă piramide; în inscripţie este menţionat chiar şi Sfinxul, presupus a fi fost clădit de al doilea succesor al lui Khufu.
Constatăm că probele grafice de pe vremea faraonilor din chiar prima dinastie - cu mult timp înaintea lui Khufu şi a urmaşilor lui - arată concludent că aceşti regi timpurii văzuseră deja cu ochii lor minunile de la Gizeh. Vedem clar Sfinxul, atât în descrierile călătoriilor regelui în Viaţa de Apoi
(Fig 38a), cât şi într-o scenă a învestirii sale de către „Cei Bătrâni", care sosesc în Egipt cu barca (Fig. 38b). De asemenea, supunem atenţiei bine cunoscuta tăbliţă a victoriei primului faraon, Menes, care descrie unificarea forţată de către el a Egiptului.
Pe o latură, el este înfăţişat purtând coroana albă a Egiptului Superior, învingându-i căpeteniile şi cucerind cetăţile. Pe cealaltă parte, tableta îl prezintă (Fig. 39a) cu coroana roşie a Egiptului Inferior, defilând prin districte şi decapitând comandanţii, în dreapta capului său, desenatorul a scris epitetul "Nar-Mer " dobândit de rege; în stânga, tăbliţa arată cea mai importantă construcţie din districtele anexate - piramida (Fig. 39b).
Toți oamenii de ştiință sunt de acord că tăbliţa înfăţişează realist locurile, fortificaţiile şi inamicii întâlniţi de Menes în campania sa pentru a unifica Egiptul Superior şi pe cel Inferior; totuşi, simbolul piramidei este singurul care pare să fi trecut neobservat de interpretări, altminteri atente.
Afirmăm că acest simbol, la fel ca toate celelalte de pe tăbliţă, a fost desenat şi inclus atât de proeminent pe faţa cu Egiptul Inferior fiindcă respectiva construcţie exista efectiv acolo.
Prin urmare, întregul complex de la Gizeh - piramidele şi Sfinxul - exista deja când a început domnia regilor în Egipt; constructorii săi nu erau şi nu puteau să fie faraonii din dinastia a şasea.
Celelalte piramide din Egipt - comparativ mai mici şi mai primitive, unele dărâmate încă dinaintea încheierii, toate degradate - au fost întradevăr clădite de diverşi faraoni; nu ca morminte, nici ca cenotafuri (monumente funerare simbolice), ci în emulaţia zeilor. Căci în antichitate se susţinea şi se credea că piramidele de la Gizeh şi Sfinxul alăturat lor arătau drumul către Scara spre Cer - Spaţioport - din Peninsula Sinai. Construind piramidele astfel încât să poată călători în Viaţa de Apoi, faraonii le-au împodobit cu simboluri adecvate, cu ilustraţii ale călătoriei şi, în câteva situaţii, au acoperit pereţii cu citate din „Cartea morţilor". Cele trei piramide de la Gizeh, unice prin elementele lor de construcţie externe şi interne, prin mărime şi prin incredibila durabilitate, se disting şi prin faptul că în interior nu au absolut nici un fel de inscripţii sau decoraţiuni. Nu sunt decât nişte
construcţii golaşe şi funcţionale, ridicându-se de pe câmpie ca două faruri gemene pentru a juca un rol nu în slujba oamenilor, ci într-a celor „Care din Cer pe Pământ au Venit".
Cele trei piramide de la Gizeh, tragem concluzia, au fost clădite începând cu construirea celei de-a treia piramide, mai mici, ca model redus la scară. Apoi, respectând în continuare preferinţa pentru punctele focale cu două vârfuri, s-au înălţat cele două piramide mari. Deşi A Doua Piramidă este mai mică decât Marea Piramidă, pare să aibă aceeaşi înălţime, din cauză că e clădită pe un teren relativ mai ridicat, astfel că, pentru a se ajunge la aceeaşi altitudine, nu a fost necesar să fie la fel de înaltă ca prima.
Cu excepţia incomparabilelor sale dimensiuni, Marea Piramidă mai e unică şi prin faptul că, pe lângă pasajul descendent care se găseşte în toate celelalte piramide, are un Pasaj Ascendent singular, un Coridor orizontal, două Camere Superioare şi o serie de compartimente înguste (Fig. 40). Camera cea mai de sus este accesibilă printr-o Mare Galerie incredibil de complexă şi o Anticameră care se putea închide etanş dintr-o tragere de cordon. Camera superioară conţinea - şi încă mai conţine - un neobişnuit bloc de piatră gol la mijloc, a cărui fasonare a cerut o tehnologie uimitoare şi care răsuna ca un clopot; deasupra camerei se află seria strâmtă de spaţii joase şi cu pereţi aspri, generând o extremă rezonanţă.
Ce scop au avut toate astea?
Am găsit multe asemănări între acestei trăsături unice ale Marii Piramide şi antediluvianul E.KUR 9 („Casa Care E Ca Un Munte") al lui Enlil, zigguratul său din Nippur. La fel ca Marea Piramidă, acesta era foarte înalt, dominând câmpiile înconjurătoare. În vremurile antediluviene, Ekurul din Nippur conţinea DUR.AN.KI - „Legătura Cer-Pământ" - şi servea drept Centru de Control al Misiunii, fiind echipat cu Tăbliţele Destinelor (panourile cu date orbitale). De asemenea, conţinea DIR.GA, o misterioasă „Cameră întunecată" a cărei „radiaţie" ghida naveta spre a ateriza la Sippar.
Dar toate acestea - numeroasele mistere şi funcţii ale Ekurului, descrise în povestea lui Zu - au fost înainte de Potop. Când Mesopotamia a fost repopulată şi s-a reînfiinţat oraşul Nippur, locuinţa lui Enlil şi Ninlil se afla într-un mare templu înconjurat de curţi, cu porţi prin care puteau intra adoratorii. Nu mai era un teritoriu interzis; funcţiile legate de spaţiu, precum şi Spaţioportul propriu-zis fuseseră mutate în altă parte.
Noul Ekur, un loc misterios şi impresionant, este descris de textele sumeriene ca fiind o „Casă Care E Ca Un Munte", aflată undeva departe, sub egida lui Ninharsag, nu a lui Enlil. Astfel, epopeea unui vechi rege sumerian dinaintea Potopului numit Etana, care a fost dus în Sălaşul Celest al Anunnakilor, declară că ascensiunea lui a început nu departe de noul Ekur, la „Locul Vulturilor" - adică nu departe de Spaţioport. O „Carte a lui Iov" akkadiană, intitulată Ludlul Bel Nimeqi („îl Slăvesc pe Domnul Adâncimii"), se referă la „demonul de neînvins care a ieşit din Ekur" într-o ţară „de dincolo de zare, în Lumea de Jos [Africa]".
Nerecunoscând imensa vechime a piramidelor din Gizeh, nici identitatea adevăraţilor lor constructori, savanţii au fost derutaţi şi de această aparentă referire la un Ekur aflat departe de Sumer. Într-adevăr, dacă e să urmărim interpretările acceptate ale textelor mesopotamiene, nimeni din Mesopotamia nu ştia despre existenţa piramidelor egiptene. Nici un rege mesopotamian care a invadat Egiptul, nimeni dintre neguţătorii care făceau comerţ cu ţara respectivă, nici unul din emisarii care o vizitaseră nu observase aceste monumente colosale... Era posibil aşa ceva?
Sugerăm că monumentele de la Gizeh erau cunoscute în Sumer şi Akkad. Sugerăm că Marea Piramidă era Ekurul postdiluvian, despre care textele mesopotamiene vorbesc pe larg (după cum vom demonstra în curând). Şi mai sugerăm că străvechile desene mesopotamiene au reprezentat piramidele în timpul construcţiei şi după încheierea acesteia!
Am vorbit deja despre felul cum arătau „piramidele" zigguraturile sau turnurile etajate mesopotamiene (Fig. 24). Pe unele dintre cele mai arhaice imagini sumeriene, găsim structuri complet diferite. În unele (Fig. 41), vedem construirea unei clădiri cu bază pătrată şi feţe triunghiulare - o piramidă cu suprafeţe laterale netede. Alte desene prezintă o piramidă terminată (Fig. 42 a, b), cu simbolul şarpelui localizând-o clar într-un teritoriu al lui Enki. Iar un altul (Fig. 43) înzestrează piramida încheiată cu aripi, pentru a-i indica funcţia asociată cu spaţiul.
Această imagine, din care s-au găsit mai multe exemplare, prezintă piramida împreună cu alte elemente uluitor de exacte: un Sfinx ghemuit cu faţa spre Locul Trestiilor; alt Sfinx, de cealaltă parte a Lacului Trestiilor, confirmând sugestia din textele egiptene că mai exista unul, cu faţa spre Sfinxul din peninsula Sinai. Atât piramida, cât şi Sfinxul de lângă ea sunt amplasate lângă un râu, iar complexul de la Gizeh se găseşte într-adevăr lângă Nil.
Iar dincolo de toate acestea se află întinderea de apă pe care navighează zeii cu coarne, cum spuseseră egiptenii că veniseră zeii lor din sud, pe Marea Roşie.
Frapanta similitudine dintre această reprezentare sumeriană arhaică şi cea egipteană (Fig. 38a) oferă probe convingătoare despre faptul că, în Egipt, ca şi în Sumer, toată lumea ştia despre piramide şi Sfinx. Într-adevăr, chiar şi în privinţa unui detaliu minor, cum ar fi înclinaţia exactă a Marii Piramide - 52° -, documentul sumerian pare să fie exact.
Prin urmare, se ajunge la concluzia inevitabilă că Marea Piramidă era cunoscută în Mesopotamia, dacă nu din alt motiv, atunci măcar fiindcă era construită de aceiaşi Anunnaki care clădiseră Ekurul iniţial la Nippur; şi, în mod asemănător şi perfect logic, şi pe ea o numeau E.KUR „Casa Care E Ca
Un Munte". Asemenea predecesoarei sale, Marea Piramidă de la Gizeh a fost construită cu misterioase camere obscure şi echipate cu instrumente pentru ghidarea navetelor spaţiale spre Spaţioportul postdiluvian din Sinai. Şi, pentru a-i asigura neutralitatea, Piramida a fost pusă sub patronajul lui Ninharsag.
Soluţia noastră dă sens unui poem altminteri enigmatic, care o exaltă pe Ninharsag ca stăpână a „Casei Cu Vârf Ascuţit" - o piramidă:
Casă luminoasă şi întunecoasă a Cerului şi a Pământului, pentru rachete să fie construite;
E.KUR, Casa Zeilor cu vârf ascuţit;
Pentru Cer-Pământ e bine înzestrată.
Casa ce pe dinăuntru luceşte cu o roşiatică Lumină a Cerului, pulsând o rază care ajunge departe în lung şi-n lat;
Măreţia ei atinge carnea.
Măreţ ziggurat, falnic munte al munţilor
Mare şi jalnică e facerea ta, oamenii nu o pot înţelege.
Astfel, funcţia acestei „Case a Zeilor Cu Vârf Ascuţit" este explicată clar: era o „Casă a Echipamentelor" , cu funcţia de a „coborî la odihnă" astronauţii „care văd şi orbitează", un „mare semn de reper pentru coborârea Shemurilor[a «camerelor cerului»] de sus":
Casă a Echipamentelor, înaltă Casă a Veşniciei:
Temelia ei e de piatră [care ajunge] până la apă;
Marea sa circumferinţă e fixată în lut.
Casă ale cărei părţi sunt meşteşugit împletite;
Casă, al cărei urlet prin potrivirea lui pe Cei-Mari-Care-Văd-şi-Orbitează îi coboară la odihnă (...).
Casă care e marele punct de reper al falnicelor Shem;
Munte pe lângă care urcă Utu.
[Casă] al cărei interior adânc oamenii nu-l pot pătrunde (...). Anu a mărit-o.
În continuare, textul descrie diversele părţi ale construcţiei: fundaţia, „care e turnată în uimire"; intrarea, care se deschide şi se închide ca o gură, „răspândind o lumină verde difuză"; pragul („ca botul unui uriaş dragon deschis în aşteptare"); uşorii uşilor („ca două tăişuri de cuţit ce ţin duşmanii
departe"). Camera interioară e „ca o vulvă" păzită de „cuţite care se repede din zori şi până-n asfinţit"; „scurgerea" - emisia - „e ca leul pe care nimeni nu cutează să-l atace".
În continuare, e descrisă o galerie ascendentă: „Bolta ei este ca un curcubeu, acolo se sfârşeşte întunericul; în măreţie e învăluită; încheieturilei sunt ca un vultur cu ghearele gata să înşface". Acolo, în capătul de sus al galeriei, se află „intrarea în vârful Muntelui"; „duşmanului nu i se deschide; numai Celor Ce Trăiesc, pentru ei este deschisă." Trei încuietori - „broasca, zăvorul şi drugul (...) lunecând într-un loc ce dă fiori" - barează drumul spre camera superioară, de unde Ekurul „veghează Cerul şi Pământul, o plasă întinzând".
Precizia acestor detalii surprinde cu atât mai mult atunci când ele sunt citite în asociere cu cunoştinţele noastre despre interiorul Marii Piramide. Se intra printr-o deschizătură din latura de nord, ascunsă de o piatră pivotantă, care, într-adevăr, se deschidea şi se închidea „ca o gură". Păşind pe o platformă, vizitatorul avea în faţă deschiderea unui pasaj descendent, „ca botul unui uriaş dragon deschis în aşteptare" (Fig. 44a). Intrarea căscată era protejată de greutatea piramidei de deasupra, cu două perechi de blocuri masive din piatră, dispuse în diagonală, „ca două tăişuri (...) ce ţin duşmanii
departe", dezvăluind o enigmatică piatră cioplită, în mijlocul intrării (Fig. 44b).
La mică distanţă, pe pasajul descendent, începea un pasaj ascendent. Acesta ducea la un pasaj orizontal, prin care se putea ajunge în centrul piramidei, o Cameră a Emisiilor interioară, „ca o vulvă". Pasajul ascendent ducea de asemenea la o maiestuoasă galerie ascendentă, ai cărei pereţi se
apropiau între ei gradat, pe măsură ce urcau, dându-i vizitatorului senzaţia că aceste încheieturi ale pereţilor „sunt ca un vultur cu ghearele gata să înşface" (Fig. 45). Galeria ducea la camera superioară, de unde o „plasă" - un câmp de forţă - „veghea Cerul şi Pământul". Drumul până acolo trecea printr-o anticameră, construită extrem de complex (Fig. 46), unde erau instalate într-adevăr trei încuietori, gata să „lunece" şi „duşmanului să nu i se deschidă".
După ce a descris astfel interiorul şi exteriorul Ekurului, textul laudativ oferă informaţii privind funcţiile şi locul structurii;
În această zi,
Stăpâna însăşi adevăr grăieşte;
Zeiţa Rachetelor, Pura Doamnă Mare, se proslăveşte pe sine:
„Eu sunt Stăpâna; Anu mi-a hotărât destinul; fiica lui Anu sunt eu.
Enlil mi-a adăugat un destin mare; sora-prinţesă sunt eu.
Zeii au dat pe mâna mea instrumentele de pilotare şi ghidare a Cer-Pământului;
Mama camerelor-cerului sunt eu.
Ereshkigal mi-a alocat locul-deschiderii instrumentelor de pilotare şi ghidare;
Marele punct de reper muntele lângă care se înalţă Utu, mi l-am stabilit ca piedestal."
Dacă, aşa cum am conchis, Ninharsag era Stăpâna neutră a Piramidei de la Gizeh, reiese că ar fi trebuit să fie cunoscută şi venerată ca zeiţă şi în Egipt. Într-adevăr, aşa stau lucrurile; cu excepţia faptului că egiptenilor le era cunoscută şi ca Hat-Hor. Manualele ştiinţifice ne spun că acest nume înseamnă „Casa lui Horus"; dar afirmaţia e corectă doar la un nivel
superficial. Concluzia reiese din scrierea hieroglifică a numelui reprezentând o casă şi un şoim, şoimul fiind simbolul lui Horus, întrucât acesta se putea înălţa în zbor ca un şoim. Ceea ce însemna că, literalmente, numele zeiţei era „Zeiţa A Cărei Casă Este Acolo Unde Sunt «Şoimii»", unde îşi stabilesc căminul astronauţii: Spaţioportul.Acest spaţioport, am constatat, se afla în epoca post-diluviană în peninsula Sinai; prin urmare, titlul Hat-Hor, „Casa Şoimilor", cerea ca zeiţa care-l purta să fie Stăpâna peninsulei Sinai. Într-adevăr, aşa era; egiptenii considerau peninsula Sinai ca fiind domeniul lui Hathor. Toate templele şi stelele înălţate în peninsulă de faraonii egipteni erau închinate exclusiv acestei zeiţe. Şi, la fel ca Ninharsag la bătrâneţe, şi Hathor era poreclită „Vaca" şi reprezentată cu coarne de vacă.
Dar era Hathor - aşa cum am afirmat în cazul lui Ninharsag - şi Stăpâna Marii Piramide? În mod uimitor, dar nu surprinzător, era.
Dovada apare sub forma unei inscripţii a Faraonului Khufu (circa 2600 î.Ch.), pe o stelă comemorativă înălţată de acesta la Gizeh, într-un templu închinat lui Isis. Cunoscut ca Stela-Inventar, monumentul şi inscripţia sa confirmă clar că Marea Piramidă (şi Sfinxul) existau încă dinainte de
începutul domniei lui Khufu (Cheops). El nu a afirmat altceva decât că a construit templul lui Isis de lângă Piramida şi Sfinxul deja existente:
Trăiască Horus Mezdau.
Regelui din Egiptul Superior şi Inferior, Khufu,
Viaţa-i e dată!
A întemeiat Casa lui Isis,
Stăpâna Piramidei, lângă Casa Sfinxului.
Prin urmare, în vremea lui, Isis (soţia lui Osiris şi mama lui Horus) era considerată a fi fost "Stăpâna Piramidei" . Dar, după cum spune clar continuarea inscripţiei, ea nu a fost prima stăpână a Piramidei:
Trăiască Horus Mezdau.
Regelui din Egiptul Superior şi Inferior, Khufu,
Viaţa-i e dată!
Pentru divina lui mamă, Isis,
Stăpâna "Muntelui Apusean Hathor ", a făcut [această] scriere pe o stelă.
Aşadar, Piramida nu era numai un „Munte al lui Hathor" - paralela exactă cu „Casa Care E Ca Un Munte" sumeriană -, ci era şi muntele ei apusean, cu implicaţia că avea şi unul răsăritean. Ştim din sursele sumeriene că acela era Har-Sag, cel mai înalt vârf din peninsula Sinai.
***
În ciuda rivalităţii şi a suspiciunii dintre cele două dinastii divine, nu încape nici o îndoială că munca propriu-zisă la construcţia Spaţioportului şi la instalaţiile de control şi ghidaj a căzut în sarcina lui Enki şi a descendenţilor săi. Ninurta s-a dovedit capabil de îndiguiri şi irigaţii; Utu/Shamash ştia cum să comande şi să acţioneze unităţile de aterizare şi decolare; dar numai Enki, principalul inginer şi savant care mai trecuse o dată prin toate acestea, avea experienţa şi cunoştinţele necesare pentru a
planifica masivele lucrări de construcţie şi a le supraveghea execuţia.
În textele sumeriene care descriu realizările lui Ninurta şi Utu nu există nici măcar o aluzie că vreunul dintre ei ar fi planificat ori s-ar fi angajat în activităţile de construcţii spaţiale. Când Ninurta, în ultima perioadă, a apelat la un rege sumerian să-i clădească un ziggurat cu o incintă specială pentru Pasărea lui Divină, un alt zeu, însoţindu-l pe Ninurta, a fost cel care i-a dat regelui planurile arhitecturale şi instrucţiunile de lucru. Pe de altă parte, câteva texte raportează că Enki îi predase fiului său Marduk cunoştinţele ştiinţifice pe care le avea. Textele descriu o conversaţie între tată şi fiu, după ce Marduk i-a adresat lui Enki o întrebare dificilă:
Enki i-a răspuns fiului său Marduk:
„Fiul meu, ce nu ştii?
Ce ţi-aş putea da mai mult?
Marduk, ce anume nu ştii? în plus ce ţi-aş putea da?
Tot ce ştiu eu, ştii şi tu! "
Întrucât asemănările dintre Ptah şi Enki, ca tată, şi Marduk şi Ra, ca fiu, sunt atât de mari, n-ar trebui să fim deloc surprinşi de constatarea că textele egiptene îl asociau într-adevăr pe Ra cu instalaţiile spaţiale şi lucrările de construcţie aferente. În această activitate, a fost asistat de Shu şi Tefnut, de Geb şi Nut, precum şi de Thoth, zeul vrăjilor. Sfinxul, „călăuza divină" care arăta drumul spre răsărit exact pe paralela 30, avea trăsăturile lui Hor-Akti („Şoimul Zării") - epitetul lui Ra.
O stelă înălţată lângă Sfinx în perioada faraonică purta o inscripţie care îl nominaliza direct pe Ra ca inginer („întinzător al Coardei") care construise „Locul Apărat" în „Deşertul Sacru", de unde se putea „înălţa frumos" pentru a „traversa cerurile".
Întins-ai coarda pentru plan, pământurilor formă le-ai dat (...).
Făcut-ai secretă Lumea de Jos (...).
Clădit-ai pentru tine un loc apărat în sacrul deşert, cu nume ascuns, înălţatu-te-ai ziua în faţa lor (...).
Frumos te înalţi (...).
Ceru-l străbaţi cu vânt bun (...).
Ceru-l traversezi cu celesta luntre (...).
Cerul jubilează,
Pământul de bucurie strigă.
Echipajul lui Ra aduce slavă zi de zi;
Triumfal se înfăţişează.
Textele egiptene afirmau că Shu şi Tefnut erau implicaţi în extinsele lucrări spaţiale ale lui Ra „stăpânind cerurile deasupra Pământului". Fiul lor, Geb, purta un nume derivat din rădăcina gbb - „a îngrămădi, a aduna" -, atestând, după cum au convenit oamenii de ştiinţă, faptul că se angajase în
lucrări de taluzare; o sugestie fermă a participării sale la construirea propriu-zisă a piramidelor.
O poveste egipteană despre Faraonul Khufu şi cei trei fii ai săi dezvăluie faptul că, pe vremea lor, planurile secrete ale Marii Piramide se aflau în custodia zeului pe care egiptenii îl numeau Thoth, zeul astronomiei, al matematicii, geometriei şi topografiei. Ne amintim că o trăsătură unică a Marii Piramide constă în camerele ei superioare şi pasajele acestora. Totuşi, întrucât aceste galerii au fost închise - vom vedea cum, când şi de ce - exact în locul unde se ramificau din pasajul descendent, toţi faraonii care au încercat să emuleze piramidele de la Gizeh au construit numai camerele inferioare, neavând posibilitatea de a imita camerele superioare, în lipsa cunoştinţelor arhitecturale exacte sau (după un timp), pur şi simplu pentru că nu ştiau de existenţa lor. Dar Khufu, se pare, cunoştea existenţa acestor două camere secrete din Marea Piramidă şi, la un moment dat, a fost pe
punctul să le descopere planurile de construcţie, căci i s-a spus unde le ascunsese zeul Thoth.
Scrisă pe aşa-numitul Papirus Westcar şi intitulată „Poveşti cu vrăjitori", legenda relatează că „într-o zi, când regele Khufu domnea peste toată ţara," acesta şi-a chemat cei trei fii şi le-a cerut să-i spună povestiri despre „faptele magicienilor" de pe vremuri. Primul a vorbit „fiul regal Khafra", care a povestit „o istorie din vremea strămoşului tău [al lui Khufu] Nebka (...) despre ceea ce s-a petrecut când a intrat în templul lui Ptah". Povestea spunea cum un vrăjitor a readus la viaţă un crocodil mort. Apoi, fiul regal Bau-ef-Ra a vorbit despre un miracol de pe vremea strămoşului anterior al lui Khufu, când un magician a despărţit apele unui lac, pentru ca de pe fundul acestuia să se poată recupera un giuvaer; „şi atunci vrăjitorul grăi şi-şi întrebuinţa vorbirea magică şi aduse apele întregului lac înapoi la locul lor".
Cu un oarecare cinism, al treilea fiu, Hod-De-Def, s-a ridicat să ia şi el cuvântul, spunând: „Am auzit despre vrăjitorii din trecut şi faptele lor, al căror adevăr nu-l putem verifica. Eu, însă, ştiu despre lucruri făcute în vremea noastră." Faraonul Khufu l-a întrebat care erau acelea; iar Hor-De- Def a răspuns că auzise despre un om numit Dedi, care ştia cum să pună la loc un cap retezat, să îmblânzească un leu şi, de asemenea, cunoştea „numerele Pdut din camerele lui Thoth".
Auzind, Khufu a devenit extrem de curios, căci căutase să afle „secretul Camerelor lui Thoth" din Marea Piramidă (în vremea lui, deja blocate şi ascunse!). Prin urmare, a ordonat ca înţeleptul Dedi să fie găsit şi adus din locuinţa lui, o insulă de lângă capătul peninsulei Sinai.
Când Dedi a apărut în faţa faraonului, Khufu i-a pus mai întâi la încercare puterile magice, ca învierea unei gâşte, a unei păsări şi a unui bou, cărora li se tăiaseră capetele. Apoi, Khufu l-a întrebat: „Este adevărat ce se spune, că ai ştiinţă despre numerele Pdut pentru Iput-urile lui Thoth?" Iar Dedi a răspuns; „Numerele nu le cunosc, o, rege, dar ştiu locul unde se află Pdut"
Aproape toţi egiptologii sunt de acord că Iput însemna „camerele secrete ale sanctuarului primordial", iar Pdut, „desene, planuri cu numere".
Răspunzându-i lui Khufu, magicianul (căruia i se atribuie vârsta de o sută zece ani) a spus: „Nu cunosc informaţiile din desene, o, rege, dar ştiu unde a ascuns Thoth planurile-cu-numere." La următoarele întrebări, a răspuns: „Există o cutie de gresie în încăperea sfântă numită Camera Hărţilor din Heliopolis; sunt în acea cutie."
Surescitat, Khufu i-a poruncit lui Dedi să meargă şi să-i aducă lui cutia. Dar Dedi a răspuns că n-o puteau obţine nici el, nici Khufu; destinul ei era acela de a o găsi un viitor descendent al lui Khufu. Aşa hotărâse Ra, a spus el. Plecându-se în faţa voinţei zeului, Khufu, după cum am văzut, a sfârşit
prin a construi doar un templu închinat Stăpânei Piramidei, lângă Sfinx.
Astfel, ciclul dovezilor se închide. Textele sumeriene şi egiptene se confirmă reciproc, precum şi concluzia noastră: aceeaşi zeiţă neutră era stăpâna celui mai înalt pisc din Sinai şi a muntelui artificial înălţat în Egipt, ambele menite să servească drept ancore ale Culoarului de Aterizare.
Dar dorinţa Anunnakilor de a păstra peninsula Sinai şi instalaţiile sale în neutralitate nu a avut câştig de cauză multă vreme. Rivalitatea şi dragostea s-au combinat în mod tragic spre a perturba starea de fapt; iar Pământul împărţit a fost atras curând în Războaiele Piramidelor.
Va urma în capitolul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu