(Notă Blog.) - În cele ce urmează voi expune atât textul cât şi imaginile în original din cartea Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
Cu mult timp înainte ca omul să se fi războit cu omul, zeii s-au luptat între ei. Ba chiar, Războaiele Oamenilor au început ca Războaie ale Zeilor.
Iar Războaiele Zeilor, pentru stăpânirea acestui Pământ, începuseră pe propria lor planetă.
Astfel, prima civilizaţie omenească a căzut victimă unui holocaust nuclear.
Aceasta nu e o ficţiune, ci pura realitate: totul a fost scris demult - în Cronicile Pământului.
RĂZBOAIELE OAMENILOR . Capitolul 1.
În primăvara anului 1947, un ciobănaş care-şi căuta o oaie pierdută pe colinele sterpe de lângă Marea Moartă a descoperit o grotă care conţinea suluri ebraice ascunse în ulcioare de lut. Acestea, împreună cu alte scrieri găsite în zonă în anii următori - denumite generic Manuscrisele de la Marea Moartă - stătuseră neatinse timp de aproape două mii de ani, fiind împachetate şi ascunse cu grijă în anii tulburi când Iudeea sfidase puterea Imperiului Roman.
Oare făceau parte din biblioteca oficială a Ierusalimului, pusă la adăpost înainte ca oraşul şi templul să cadă, în A.D. 70, sau aşa cum presupun majoritatea cercetătorilor aparţineau unei biblioteci a Esenienilor, o sectă de eremiţi cu preocupări mesianice? Opiniile sunt împărţite, căci în
bibliotecă se găseau atât texte biblice tradiţionale, cât şi scrieri tratând despre datinile, organizarea şi credinţele sectei.
Unul dintre cele mai lungi şi mai complete manuscrise, şi poate cel mai dramatic, descrie un război viitor, un fel de Război Final. Intitulat de savanţi „Războiul Fiilor Luminii contra Fiilor întunericului", manuscrisul imaginează răspândirea beligerantei lupte locale care aveau să-i implice
iniţial pe vecinii Iudeei, crescând în ferocitate şi anvergură până când cuprindeau întreaga lume antică: „Prima ciocnire a Fiilor Luminii cu Fiii întunericului, altfel spus cu armata lui Belial, va fi un atac asupra trupelor lui Edom, Moab, ale ammoniţilor şi din regiunea filistinilor; apoi, asupra celor
ale kittienilor din Asiria; şi asupra celor ce-au încălcat înţelegerea care le dădea ajutor (...)." Iar după aceste bătălii, „vor înainta asupra kittienilor din Egipt", şi „la tirnpul cuvenit (...) împotriva regilor de la miazănoapte". În acest Război al Oamenilor, profeţea manuscrisul, Dumnezeul lui Israel avea să preia un rol activ:
În ziua când kittienii vor fi căzut, va avea loc mare război şi măcel, în prezenţa Dumnezeului lui Israel.
Căci aceea este ziua pe care El a hotărât-o din vechime pentru lupta finală împotriva Fiilor întunericului.
Profetul Ezechil prezisese deja Ultima Bătălie „în zilele de apoi", între Gog şi Magog, în care Domnul însuşi avea „să sfărâme arcul din mânaţi stângă şi să facă săgeţile-ţi să cadă din mâna-ţi dreaptă". Dar manuscrisul de la Marea Moartă mergea mai departe, preconizând participarea efectivă
la luptă a multor zei, angajaţi în bătălie cot la cot cu muritorii:
În ziua aceea, Tovărăşia Divină şi Adunarea Muritorilor se vor însoţi în luptă şi măcel. Fiii Luminii se vor război cu Fiii întunericului, într-o arătare de puteri zeieşti, printre vuietele tunătoare şi strigătele războinice ale zeilor şi ale oamenilor.
Deşi cruciaţii, sarazinii şi nenumăraţi alţii, de-a lungul istoriei, au pornit războaie „în numele lui Dumnezeu", credinţa că într-un război viitor Domnul însuşi va fi prezent pe câmpul de luptă şi că oamenii şi zeii vor lupta unii lângă alţii pare o fantezie, pe care o putem trata în cel mai bun caz la
nivel alegoric. Şi totuşi, nu e o idee atât de extraordinară pe cât ar putea să pară, căci în cele mai vechi timpuri se credea într-adevăr că Războaiele Oamenilor nu erau numai decretate de zei, ci şi purtate cu participarea activă a zeilor.
Unul dintre cele mai romanţate războaie, când „dragostea avântase o mie de corăbii", a fost Războiul Troiei, între grecii ahei şi troieni. Ştim că lau declanşat grecii, pentru a-i sili pe troieni s-o înapoieze pe frumoasa Elena soţului ei legiuit. Totuşi, o poveste greacă, „Kypria", a reprezentat războiul ca fiind premeditat de marele Zeus:
A fost o vreme când mii şi mii de oameni se înghesuiau la sânul larg al Pământului. Şi făcându-i-se milă de ei, Zeus, în marea lui înţelepciune, s-a hotărât să uşureze povara Pământului.
Prin urmare, a pricinuit bătălia de la Ilion (Troia) în acest scop, ca prin moarte să poată face un gol în neamul omenesc.
Homer, povestitorul grec care a relatat evenimentele acestui război în „Iliada", a învinuit toanele zeilor de a fi provocat conflictul, înrâurindu-l şi îndreptându-l spre uriaşele sale proporţii din final. Acţionând direct şi indirect, uneori văzuţi, alteori nevăzuţi, diverşi zei i-au înghiontit pe actorii principali ai acestei drame omeneşti spre soarta lor. Iar deasupra tuturor stătea Jov (Jupiter/Zeus): „în vreme ce alţi zei şi luptătorii înarmaţi de pe câmpie dormeau adânc, Jov veghea, căci se gândea cum să-l cinstească pe Ahile şi să distrugă mulţi oameni la corăbiile aheilor."
Chiar înainte de a intra în luptă, zeul Apollo a început ostilităţile: „S-a aşezat dincolo de corăbii, cu un chip negru ca noaptea, iar arcul său de argint a sunat a moarte când şi-a azvârlit săgeata în mijlocul lor [al aheilor] (...). Preţ de nouă zile încheiate, a tras cu săgeţi în oameni (...). Şi cât era ziua de lungă, rugurile morţilor ardeau." Când părţile beligerante au convenit să amâne ostilităţile pentru ca problema să fie rezolvată printr-o luptă corp la corp între conducători, zeii, nemulţumiţi, au instruit-o pe zeiţa Minerva: „Du-te de îndată în oştirile troiană şi ahee şi ticluieşte ca troienii să-şi calce cei dintâi legământul şi să-i atace pe anei." Dornică să-şi îndeplinească misiunea, Minerva „s-a repezit pe cer ca un meteor strălucitor (...) cu o aprigă dâră de lumină în urma ei." Mai târziu, pentru ca luptele pustiitoare să nu înceteze pe timpul nopţii, Minerva a prefăcut noaptea în zi, luminând câmpul de luptă: a „ridicat vălul gros al întunericului de pe ochii lor şi multă lumină căzut-a asupră-le, atât de partea corăbiilor, cât şi acolo unde lupta făcea prăpăd iar aheii l-au văzut pe Hector cu toţi oamenii săi."
În timp ce bătăliile continuau, uneori aducând faţă în faţă erou cu erou, zeii priveau cu ochi atenţi spre războinicii individuali, aplecându-se să înhaţe câte un erou încolţit sau să îndrepte un car rămas fară vizitiu. Când însă zeii şi zeiţele, găsindu-se în tabere adverse, au început să se lovească între ei, Zeus i-a oprit, ordonându-le să nu se amestece în luptele dintre muritori.
Pauza nu a durat mult, căci un mare număr dintre combatanţii de frunte erau fii de zei şi de zeiţe (cu parteneri umani). Cel mai furios a fost Marte, când fiul său, Ascalaphus, a fost străpuns mortal cu lancea de un aheu. „Să nu-mi găsiţi vreo vină, voi zei ce-n cer sălăşluiţi, dacă mă duc la corăbiile aheilor să-mi răzbun fiul," i-a anunţat Marte pe ceilalţi nemuritori, „chiar dacă în cele din urmă voi fi lovit de fulgerul lui Jov şi voi zăcea în praf şi sânge printre leşuri."
„Atâta vreme cât zeii s-au ţinut departe de războinicii de neam omenesc," a scris Homer, „aheii au triumfat, căci Ahile, care mult timp refuzase să lupte, era acum cu dânşii." Dar, având în vedere furia crescândă a zeilor şi ajutorul pe care îl primeau acum aheii de la semizeul Ahile, Jov s-a răzgândit:
„Din partea mea, voi sta aici, pe Muntele Olimp, privind în pace.
Dar voi, ceilalţi, printre troieni şi ahei vă duceţi şi ajutaţi fiece tabără cum v-o fi voia. "
Astfel grăit-a Jov, poruncă dând de luptă;
La care zeii şi-au luat oştirile şi au plecat la bătălie.
Războiul Troian, ba chiar însăşi Troia au fost considerate multă vreme ca nefiind altceva decât elemente ale fascinantelor, dar neverosimilelor legende greceşti, pe care savanţii le-au numit în mod tolerant „mitologie". Troia şi evenimentele legate de ea continuau să fie socotite strict mitologice în 1822, când Charles McLaren a sugerat că un anumit munte din estul Turciei, numit Hissarlik, ar fi locul Troiei homerice. Abia în 1870, când un om de afaceri pe nume Heinrich Schliemann, riscându-şi propriii bani, a făcut o descoperire spectaculoasă, săpând în munte, oamenii de ştiinţă au început
să recunoască existenţa Troiei. În prezent, se acceptă că Războiul Troian a avut loc cu adevărat, în secolul al treisprezecelea înainte de Christos. În acea perioadă, conform surselor greceşti, zeii şi oamenii luptau alături; iar grecii nu erau singurii cu asemenea convingeri.
În vremurile acelea, deşi capătul Asiei Mici din dreptul Europei şi Marea Egee erau presărate cu aşezări în esenţă greceşti, Asia Mică propriuzisă era dominată de hittiţi. Cunoscuţi iniţial de cercetătorii moderni numai din referirile biblice, apoi din inscripţiile egiptene, hittiţii şi regatul lor - Hatti - s-au redeşteptat la via de asemenea în momentul ţă când arheologii cu început să le dezgroape oraşele antice.
Descifrarea scrierii hittite şi a limbii indo-europene pe care o vorbeau a făcut posibilă localizarea originii lor în mileniul al doilea î.Ch., când triburile ariene au început să migreze din regiunea caucaziană - unele spre sud-est, în India, altele spre sud-vest, în Asia Mică. Regatul hittit a înflorit în jurul anului 1750 î.Ch., intrând în declin peste cinci sute de ani. Atunci, hittiţii erau hărţuiţi de incursiunile întreprinse de pe celălalt mal al Mării Egee. Hittiţii îi numeau pe năvălitori „oamenii din Achiyawa"; mulţi cercetători presupun că erau aceiaşi pe care Homer îi numeşte Achioi - aheii, al căror atac asupra capătului apusean al Asiei Mici este imortalizat în „Iliada".
Cu secole înainte de Războiul Troian, hittiţii şi-au extins regatul până la proporţii imperiale, susţinând că o făceau la porunca zeului lor suprem, TESHUB („Furtunosul"). Titlul său mai vechi era: „Zeul Furtună A Cărui Putere Aduce Moartea", iar regii hittiţi susţineau uneori că zeul chiar pusese umărul în luptă: „Măreţul Zeu furtună, Doamne" [a scris regele Murshilis], „şi-a arătat puterea divină şi a aruncat un trăsnet" spre duşman, ajutând săl învingă. De asemenea, pe hittiţi i-a mai ajutat în luptă şi zeiţa ISHTAR, al cărei epitet era „Doamna câmpului de bătălie". Multe victorii se atribuie
„Puterii Divine" a lui Ishtar, care „s-a pogorât [din cer] ca să lovească ţările ostile."
Influenţa hittită, după cum indică multe referiri din Vechiul Testament, se extindea până în sud, în Cannan; acolo, însă, veniseră în chip de colonişti, nu de cuceritori. Dar, în vreme ce hittiţii tratau Canaanul ca pe o zonă neutră, fără a emite nici o pretenţie asupra sa, nu aceeaşi era şi atitudinea egiptenilor. În repetate rânduri, faraonii au încercat să-şi întindă domnia spre nord, până în Canaan şi Ţara Cedrilor (Liban); au reuşit s-o facă în jurul anului 1470 î.Ch., când au învins o coaliţie a regilor canaanieni, la Megiddo.
Vechiul Testament şi inscripţiile lăsate de duşmanii hittiţilor îi prezintă pe aceştia ca pe nişte maeştri ai războiului, care au perfecţionat folosirea carului în Orientul Apropiat antic. Dar inscripţiile hittite sugerează că ei plecau la război numai când le dădeau poruncă zeii, că inamicului i se oferea o şansă de a capitula paşnic, înainte de începerea ostilităţilor, şi că, o dată ce războiul era câştigat, hittiţii se mulţumeau cu tribut şi prizonieri; oraşele nu erau prădate; populaţia nu era masacrată.
Dar Tutmes al III-lea, faraonul care a învins în lupta de la Megiddo, a spus cu mândrie în inscripţiile lui: „Acum maiestatea sa a plecat spre miazănoapte, jefuind oraşele şi pustiind taberele." Despre un rege învins, faraonul a scris: „I-am prădat oraşele, am dat foc taberelor, am făcut din ele movile; nicicând nu vor mai putea fi colonizate din nou. Toţi oamenii pe care i-am capturat au devenit prizonierii mei; nenumăratele lor vite le-am luat, precum şi averile. Am înlăturat toate resursele pentru viaţă; le-am tăiat grânele şi le-am doborât toate dumbrăvile şi toţi pomii roditori. Am distrus totul complet." Şi toate acestea, a scris faraonul, s-au făcut la ordinul lui AMON-RA, zeul său.
Natura crudă a războiului egiptean şi distrugerile nemiloase pe care le pricinuiau egiptenii duşmanului înfrânt au făcut subiectul multor inscripţii lăudăroase. Faraonul Pepi I , de exemplu, şi-a comemorat victoria asupra „locuitorilor nisipurilor" asiatici într-un poem ce saluta armata care „a ciopârţit pământul locuitorilor nisipurilor (...) le-a tăiat smochinii şi viile (...), a dat foc tuturor sălaşurilor, ucigând oamenii cu zecile de mii". Inscripţiile comemorative erau însoţite de reprezentări grafice vii ale scenelor de luptă.
(Fig. 1).
Aderând la această tradiţie desfrânată, faraonul Pi-Ankhy, care a trimis trupe din Egiptul Superior să-i supună pe egiptenii din Regatul Inferior, a fost înfuriat de propunerea generalilor ca adversarii care supravieţuiau în luptă să fie cruţaţi. Jurând „nimicire veşnică", faraonul a anunţat că avea să vină în oraşul capturat pentru „a ruina ce a mai rămas". Pentru aceasta, a declarat el, „tatăl meu Amon mă slăveşte".
Zeul Amon, pe seama poruncilor căruia puneau egiptenii ferocitatea lor, şi-a găsit perechea în Dumnezeul lui Israel. Aşa reiese din cuvintele Profetului Ieremia, „Astfel zis-a Domnul Oştirilor, Dumnezeul lui Israel: «îl voi pedepsi pe Amon, zeul Tebei, şi pe cei ce se încred în el, şi voi aduce
răsplata peste Egipt şi zeii săi, peste Faraon şi regii săi.»" Aflăm din Biblie că era o confruntare de durată; cu aproape o mie de ani în urmă, pe vremea Exodului, Iahve, Dumnezeul lui Israel, lovise Egiptul cu o serie de molime menite nu numai să înmoaie inima conducătorului, ci şi de a fi nişte „judecăţi împotriva tuturor zeilor din Egipt".
Miraculoasa plecare a israeliţilor din sclavia egipteană spre Pământul Făgăduinţei a fost atribuită, în povestea biblică a Exodului (Ieşirea), intervenţiei directe a lui Iahve în acele monumentale evenimente:
Şi au călătorit de la Succoth şi şi-au făcut tabăra la Etham, pe marginea deşertului.
Iar Iahve a apărut înaintea lor, ziua ca un stâlp de nori, pentru a le arăta calea, şi noaptea ca un stâlp de foc pentru a le da lumină.
A urmat o bătălie pe malul mării, despre care faraonul a preferat să nu lase nici o inscripţie; ştim despre ea din Cartea Ieşirii:
Şi inima lui Faraon şi a slugilor lui s-a schimbat faţă de oameni (...).
Şi egiptenii i-au urmărit şi i-au prins în tabăra de lângă mare (...).
Şi Iahve a împins marea înapoi cu vânt puternic de la răsărit în toată noaptea aceea, şi a secat apele; şi apele s-au despărţit.
Şi Copiii lui Israel au intrat în mijlocul mării pe pământ uscat (...).
La crăpatul zorilor, când egiptenii şi-au dat seama ce se întâmplase, faraonul a ordonat carelor sale să pornească după israeliţi. Dar:
S-a întâmplat la vremea veghii de dimineaţă, că Iahve păzea tabăra egiptenilor din stâlpul de foc şi nori;
Şi a năucit tabăra egipteană
Și le-a slăbit roţile carelor, îngreuindu-le mersul.
Şi egiptenii au spus: „Să fugim de israeliţi, căci Iahve luptat-a pentru ei împotriva Egiptului. "
Dar conducătorul egiptean care-i urmărea pe israeliţi a ordonat
carelor să continue atacul. Rezultatul a fost catastrofal pentru egipteni:
Şi apele s-au întors şi au acoperit carele şi călăreţii şi toată oştirea lui Faraon care-i urma; nici unul dintre ei n-a mai rămas (...).
Iar Israel s-a minunat de marea putere pe care Iahve o prăvălise asupra egiptenilor.
Limbajul biblic este aproape identic cu cuvintele unui faraon ulterior, Ramses al II-lea, folosit pentru a descrie miraculoasa apariţie a lui Amon-Ra lângă el, în timpul unei lupte decisive purtate cu hittiţii, în anul 1286 î.Ch.
Având loc la fortăreaţa Kadesh din Liban, lupta a pus patru divizii ale faraonului Ramses al II-lea faţă în faţă cu forţele mobilizate de regele hittit Muwatallis din toate părţile imperiului său. Ea s-a sfârşit cu retragerea egiptenilor, fapt ce a oprit ofensiva egipteană spre nord, către Siria şi Mesopotamia. De asemenea, a secătuit resursele hittiţilor, lăsându-i pe aceştia slăbiţi şi vulnerabili.
Victoria hittită ar fi putut să fie mai hotărâtoare, căci aceştia fuseseră cât pe ce să-l captureze chiar pe faraon. Despre această bătălie nu s-au găsit decât inscripţii hittite parţiale; dar Ramses, la întoarcerea în Egipt, a găsit de cuviinţă să descrie amănunţit miracolul scăpării lui.
Inscripţiile sale de pe zidurile templului, însoţite de ilustraţii detaliate (Fig. 2), relatează cum ajunseseră armatele egiptene la Kadesh şi îşi făcuseră tabăra în sudul cetăţii, pregătindu-se pentru luptă.
Apoi, Ramses a ordonat ca două divizii să înainteze spre fortăreaţă. Atunci au apărut carele hittite, ca de nicăieri, atacând de la spate diviziile ce înaintau şi iscând debandadă în taberele altor două divizii.
În timp ce trupele egiptene începeau să fugă, cuprinse de panică, Ramses şi-a dat seama dintr-o dată că „Maiestatea Sa rămăsese singură, doar cu garda de corp"; iar, „când regele a privit în urma lui, a văzut că îi tăiau calea două mii cinci sute de care" - nu ale sale, ci ale hittiţilor. Părăsit de ofiţeri, de conducătorii de care şi de infanterişti, Ramses s-a întors spre zeul său, reamintindu-i că se afla în situaţia aceea numai fiindcă îi respectase ordinele:
Şi Maiestatea Sa a spus:
„Acum ce fac, Părinte Amon?
Şi-a uitat tatăl fiul?
Am făcut eu vreodată ceva fără tine?
Tot ce-am făcut sau n-am făcut nu a fost potrivit poruncilor tale? "
Aducându-i aminte zeului egiptean că inamicul slujea alţi zei, în continuare Ramses a întrebat: „Ce sunt aceşti asiatici pentru tine, o, Amon? Aceşti netrebnici care nu ştiu nimic de tine, o, Zeul meu?"
În timp ce Ramses continua să se roage la zeul său Amon să-l salveze, căci puterile zeului erau mai mari decât acelea ale mai multor „milioane de soldaţi pedeştri, sute de mii de soldaţi cu care de luptă", s-a întâmplat un miracol: zeul a apărut pe câmpul de luptă!
Amon a auzit când l-am chemat.
Mi-a întins mâna şi m-am bucurat.
A stat înapoia mea şi a strigat: „înainte! înainte!
Ramses, iubit de Amon, cu tine sunt! "
Urmând porunca zeului, Ramses s-a năpustit în trupele duşmane. Sub influenţa zeului, puterile hittiţilor au slăbit inexplicabil: „Mâinile le-au căzut pe lângă trup, n-au mai putut să tragă cu săgeţile, nici să ridice suliţele." Şi strigau unii la alţii: „Acesta dintre noi nu e un muritor de rând: este un zeu
puternic; faptele lui nu sunt ale unui om; are un zeu în mădulare." Şi astfel, fără împotrivire, ucigând duşmani în dreapta şi în stânga, Ramses a reuşit să scape.
După moartea lui Mutawallis, Egiptul şi regatul hittit au semnat un tratat de pace, iar faraonul de la domnie a luat o prinţesă hittită ca soţie principală . Pacea era necesară fiindcă nu numai hitti ci şi egiptenii erau tot mai des atacaţi de „popoarele mării" - invadatori din Creta şi alte insule greceşti. Aceştia şi-au fixat o poziţie pe coasta mediteraneană a Canaanului, urmând să devină filistinii din Biblie; dar atacurile lor asupra Egiptului au fost înfrânte de faraonul Ramses al III-lea, care a comemorat scenele de luptă pe pereţii templului (Fig. 3). Ramses al III-lea şi-a atribuit victoriile aderenţei stricte la „planurile Atot-Domnului, augustul meu tată divin, Domnul Zeilor." Zeului său Amon-Ra, a scris Ramses, îi revenea creditul victoriilor: căci „Amon-Ra i-a atacat, nimicindu-i."
Urma însângerată a războiului dus de om contra semenilor săi, în slujba zeilor, ne duce acum înapoi în Mesopotamia - Ţara Dintre Râuri (Eufratul şi Tigrul) - biblica ţară a lui Shin'ar. Acolo, după cum se relatează în Facerea, 11, au apărut primele oraşe ale tuturor timpurilor, cu clădiri construite din cărămizi şi turnuri înalte până la cer. Acolo a început istoria scrisă; acolo a început preistoria, o dată cu aşezămintele Zeilor Bătrâni.
Este o poveste de demult, pe care o vom depăna curând. Dar, deocamdată, să ne întoarcem în Egipt, cu o mie de ani înaintea vremurilor dramatice ale lui Ramses al II-lea. Pe-atunci, în îndepărtata Mesopotamie, tronul fusese ocupat de un tânăr ambiţios. Se numea Sharru-Kin - „Conducătorul cel Drept"; cărţile noastre numindu-l Sar-gon întâi. Acesta a construit o capitală nouă, numind-o Agade, şi a înfiinţat regatul Akkad. Limba akkadiană, scrisa cu caractere cuneiforme, a fost mama tuturor
limbilor semite, dintre care încă se mai folosesc ebraica şi araba.
Domnind aproape pe toată perioada secolului al XXIV-lea î.Ch., Sargon a atribuit lunga sa domnie (cincizeci şi patru de ani) poziţiei speciale pe care i-o acordaseră Marii Zei, care îl făcuseră „Străjer al lui Ishtar, Preot Uns al lui ANU, Păstor Mare şi Drept al lui ENLIL". Enlil, a scris Sargon, a fost cel „care nu lăsa pe nimeni să i se împotrivească lui Sargon" şi care i-a dat lui Sargon „regiunea de la Marea de Sud până la Marea de Jos" (de la Mediterana până la Golful Persic). Din aceste motive, Sargon aducea regii captivi la „poarta casei lui Enlil", cu zgarde de câini la gât, de care erau legate frânghii.
Într-una din campaniile sale întreprinse peste munţii Zagros, Sargon a cunoscut aceeaşi faptă zeiască la care asistaseră combatanţii de la Troia. În timp ce „intra în ţara lui Warahshi (...), când înainta în beznă (...), Ishtar a făcut o lumină să-i strălucească". Astfel, Sargon a putut „răzbi prin
întuneric", ducându-şi trupele prin trecătorile munţilor până în Luristanul de azi.
Dinastia akkadian întemeiat de Sargon a ă ă atins punctul culminant sub nepotul lui, Naram-Sin („Pe care zeul Sin îl iubeşte"). Cuceririle sale, a scris Naram-Sim pe monumente, au fost posibile fiindcă zeul îl înzestrase cu o armă unică, „Arma Zeului", şi pentru că zeii ceilalţi i-au acordat consimţământul lor explicit - sau chiar l-au invitat - să intre în regiunile lor.
Principala ofensivă a lui Naram-Sin s-a desfăşurat spre nord-vest, iar cuceririle sale au inclus oraşul-stat Ebla, a cărui arhivă de tăbliţe de lut, descoperită recent, a stârnit un mare interes ştiinţific: „Deşi de pe vremea despărţirii omenirii nici unul dintre regi nu distrusese vreodată Armanul şi Ibla, zeul Nergal i-a deschis calea viteazului Naram-Sin şi i-a dat lui Armanul şi Ibla. De asemenea i-a mai dăruit Amanusul, Muntele Cedrilor, până la Marea de Sus."
La fel cum Naram-Sin şi-a putut atribui campaniile victorioase respectării comenzilor zeilor, şi căderea sa a fost pusă pe seama plecării la război nesocotind cuvântul zeilor. Savanţii au reconstituit din fragmentele mai multor versiuni un text care a fost intitulat „Legenda lui Naram-Sin". Vorbind la persoana întâi, Naram-Sin explică în această poveste de jale că necazurile lui au început atunci când zeiţa Ishtar „şi-a schimbat planul", iar zeii au binecuvântat „şapte regi, fraţi, glorioşi şi nobili; trupele lor numărau trei sute şaizeci de mii de oameni". Venind din actualul Iran, aceştia au invadat ţinuturile muntoase din Gutium şi Elam, în estul Mesopotamiei, ameninţând însuşi Akkadul. Naram-Sin i-a întrebat pe zei ce să facă; i s-a spus să depună armele şi, în loc de a pleca la luptă, să se culce cu soţia lui (dar, din cine ştie ce motiv ascuns, să nu facă dragoste):
Zeii i-au răspuns:
„ O, Naram-Sin, iată cuvântul nostru:
Această armată împotriva ta (...)
Leagă-ţi armele, într-un colţ le pune!
Înfrânează-ţi cutezanţa, acasă stai!
Împreună cu nevasta, în pat te culcă dar nu care cumva cu dânsa să (...)
Afară din ţara ta, spre duşman, n-ai voie să te duci. "
Dar Naram-Sin, anunţând că avea să se bazeze pe propriile lui arme, s-a hotărât să atace inamicul, în ciuda sfatului zeilor. „Când a sosit primul an, am trimis o sută douăzeci de mii de ostaşi, dar nici unul nu s-a întors viu", a mărturisit Naram-Sin, în inscripţia sa. Alţi luptători au fost anihilaţi în anul al doilea şi al treilea, iar Akkad cădea pradă foametei şi morţii. La cea de-a patra aniversare a războiului neautorizat, Naram-Sin i-a cerut marelui zeu Ea să treacă peste voinţa lui Ishtar şi să aducă înaintea celorlalţi zei cazul său. Aceştia l-au sfătuit să se abţină de la continuarea luptelor, fagăduindu-i că „în zilele viitoare, Enlil va aduce pierzania asupra Fiilor Răului," Akkad găsindu-şi scăparea.
Epoca de pace promisă a durat cam trei secole, timp în care partea mai veche a Mesopotamiei, Sumerul, s-a impus din nou drept centru al domniei, iar cele mai vechi centre urbane ale lumii antice - Ur, Nippur, Lagash, Isin, Larsa - au început să înflorească din nou. Sumerul, sub regii din Ur, a fost centrul unui imperiu care cuprindea tot Orientul Apropiat antic. Dar, spre sfârşitul mileniului al treilea î.Ch. ţinutul a devenit arena unor concurenţe de loialitate şi conflicte între armate; după care, acea mare civilizaţie - prima civilizaţie umană cunoscută - a căzut victimă unei catastrofe majore, de proporţii fără precedent.
A fost un eveniment fatidic care, credem, se regăseşte în povestirile biblice. Un eveniment a cărui amintire a dăinuit mult timp, fiind comemorat şi deplâns în numeroase lamentaţii în versuri; acestea au oferit o descriere foarte pitorească a haosului şi a pustirii prăvălite peste marea vatră a civilizaţiei antice. A fost, declară textele mesopotamiene, o catastrofă care a lovit Sumerul în urma unei decizii a marilor zei aşezaţi la sfat.
Sudul Mesopotamiei a avut nevoie de aproape un secol pentru a fi recolonizat, şi de încă un secol ca să-şi revină pe deplin după anihilarea divină. Între timp, centrul puterii mesopotamiene se mutase spre nord, la Babilon. Acolo urma să se clădească un nou imperiu, proclamând un zeu ambiţios, MARDUK, ca divinitate supremă.
În jurul anului 1800 î.Ch., Hammurabi, rege renumit pentru codul său de legi, a urcat pe tronul Babilonului, începând să-i extindă hotarele. Conform inscripţiei sale, zeii nu numai că i-au spus dacă şi când să-şi lanseze campaniile militare, ci i-au şi condus literalmente armatele:
Prin puterea marilor zei regele, iubit de zeul Marduk, a restabilit temeliile Sumerului şi ale Akkadului.
La porunca lui Anu şi cu Enlil înaintând în fruntea oştirii, cu puternicele forţe pe care marii zei i le-au dăruit, nu se găsea potrivnic pentru armata din Emutbal şi regele său Rim-Sin (...).
Pentru a învinge şi alţi duşmani, Marduk i-a dat lui Hammurabi o „armă puternică", numită „Marea Putere a lui Marduk":
Cu Puternica Armă cu care Marduk şi-a proclamat victoriile, eroul Hammurabi a răpus în luptă
armatele din Eshnuna, Subartu şi Gutium (...).
Cu „Marea Putere a lui Marduk" a înfrânt oștile din Sutium, Turukku, Kamu (...).
Cu Măreaţa Putere pe care Anu şi Enlil i-o dăduseră şi-a învins toţi duşmanii tocmai până în ţara Subartu.
Dar, nu peste mult, Babilonul a trebuit să-şi împartă puterea cu un nou rival, apărut la nord - Asiria, unde nu era proclamat zeu suprem Marduk, ci bărbosul ASHUR („Atoate-Văzătorul"). În timp ce Babilonul se ocupa de pământurile din sud şi est, asirienii şi-au extins stăpânirea spre nord şi vest,
până în „ţara Libanului, pe ţărmurile întinsei Mări". Acelea erau ţinuturi din domeniile zeilor NINURTA şi ADAD, iar regii asirieni au observat că locuitorii îşi lansau campaniile la porunca explicită a acestor mari zei. Astfel, Tiglat-Pileser I şi-a comemorat războaiele, în secolul al XXII-lea î.Ch. cu următoarele cuvinte:
Tiglat-Pileser, regele legiuit, rege al lumii, rege al Asiriei, rege al tuturor celor patru regiuni ale Pământului;
Curajosul erou care e călăuzit de poruncile dătătoare de încredere ale lui Ashur şi Ninurta, marii zei, stăpânii lui, astfel răsturnându-şi duşmanii (...).
La porunca domnului meu Ashur, mâna mea a cucerit de dincolo de Râul Zab de jos până la Marea de Sud care se află la apus. De trei ori am mărşăluit împotriva ţărilor Nairi (...). Am pus să se plece la picioarele mele treizeci de regi din ţările Nairi. Am luat ostatici de la ei, am primit tribut cai
învăţaţi la jug (...).
La porunca lui Anu şi Adad, marii zei, stăpânii mei, m-am dus în munţii Libanului; am tăiat bârne de cedru pentru templele lui Anu şi Adad.
Preluând titlul de „rege al lumii, rege al tuturor celor patru regiuni ale Pământului", regii asirieni sfidau direct Babilonul, căci acesta cuprindea vechea regiune a Sumerului şi a Akkadului. Pentru a-şi justifica pretenţiile, a trebuit ca regii asirieni să preia comanda vechilor oraşe unde îşi avuseseră căminele pe vremuri Marii Zei; dar drumul spre aceste locuri era blocat de Babilon. Fapta s-a realizat în secolul al IX-lea î.Ch. de către Shalmaneser al III-lea; acesta a spus în inscripţiile lui următoarele:
Am pornit spre Akkad să răzbun (...) şi să aduc înfrângere (...) am intrat în Kutha, Babilon şi Borsippa.
Am adus jertfe zeilor din sacrele oraşe ale Akkadului. Am coborât în aval spre Chaldeea şi am primit tribut de la toţi regii chaldeeni (...).
În vremea aceea, Ashur, marele domn (...) mi-a dat sceptru, toiag (...) şi toate cele de trebuinţă pentru a cârmui poporul.
Tot ce făceam era potrivit poruncilor de încredere primite de la Ashur, marele domn, domnul meu care mă iubeşte.
Descriindu-şi feluritele campanii militare, Shalmaneser a afirmat că victoriile sale s-au realizat cu arme dăruite de doi zei: „Am luptat cu Puternica Forţă pe care Ashur, domnul meu, mi-o dăduse; şi cu puternicele arme pe care Nergal, conducătorul meu, mi le dăruise." Arma lui Ashur a fost descrisă ca având o „strălucire înspăimântătoare", într-un război cu Adini, inamicii au fugit văzând „înfiorătoarea Strălucire a lui Ashur; i-a copleşit."
Când Babilonul, după mai multe fapte sfidătoare, a fost prădat de regele asirian Sennacherib (în anul 689 î.Ch.), prăbuşirea sa a fost posibilă fiindcă propriul lui zeu, Marduk, s-a supărat pe rege şi pe popor, hotărând că „şaptezeci de ani va fi măsura pustiirii" - exact cum, ulterior, Dumnezeul lui Israel avea să decreteze pentru Ierusalim. O dată cu subjugarea întregii Mesopotamii, Sennacherib a putut prelua râvnitul titlu de „Rege al Sumerului şi al Akkadului".
În inscripţiile sale, Sennacherib a descris de asemenea campaniile militare de pe coastele Mediteranei, ducând la lupte cu egiptenii în poarta peninsulei Sinai. Lista oraşelor cucerite de el seamănă cu un capitol din Vechiul Testament - Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Ashdod, Ashkalon - „cetăţi
puternice", pe care Sennacherib le-a „covârşit" cu ajutorul „înfricoşătoarei Străluciri, arma lui Ashur, domnul meu". Basoreliefurile care ilustrează campaniile sale (ca acela ce prezintă asediul cetăţii Lachish, Fig. 4) îi arată pe atacanţi folosind împotriva duşmanilor proiectile asemănătoare unor rachete. În oraşele cucerite, Sennacherib a „ucis demnitarii şi patricienii (...) şi le-am spânzurat leşurile de stâlpi în jurul cetăţii; pe cetăţenii de rând i-am considerat prizonieri de război."
Un artefact cunoscut ca Prisma lui Sennacherib a conservat o inscripţie istorică în care se face referire la subjugarea Iudeei şi la atacul asupra Ierusalimului. Conflictul lui Sennacherib cu regele Iezechia a pornit de la faptul că acesta îl luase în captivitate pe Padi, regele oraşului filistin Ekron, „care era credincios jurământului său solemn făcut zeului Ashur".
„Cât despre Iezechia, iudeul," a scris Sennacherib, „care nu s-a supus jugului meu, am asediat patruzeci şi şase dintre cetăţile sale puternice, fortăreţele împrejmuite cu ziduri şi nenumărate sate din vecinătate (...) Pe Iezechia însuşi l-am capturat în Ierusalim, reşedinţa sa regală; ca pe o pasăre în colivie l-am înconjurat cu pământ (...). Oraşele lui, pe care le-am jefuit, le-am rupt de pământurile sale şi i le-am dat lui Mitinti, regele din Ashdod; lui Padi, regele din Ekron; şi lui Sillibel, regele din Gaza. Astfel i-am împuţinat ţara."
Asediul Ierusalimului prezintă mai multe aspecte interesante. El nu a avut nici o cauză directă, ci numai una indirectă: reţinerea forţată acolo a regelui loial din Ekron. „Înfricoşătoarea Strălucire, arma lui Ashur", care era folosită pentru „a răpune oraşele fortificate" din Fenicia şi Filistia, nu a fost
folosită contra Ierusalimului. Iar tradiţionala încheiere a inscripţiilor - „am luptat cu ei şi le-am adus înfrângerea" - lipseşte în cazul Ierusalimului; Sennacherib nu a făcut decât să reducă întinderea Iudeei, dând zonele sale mărginaşe regilor învecinaţi.
Mai mult, obişnuita afirmaţie că un ţinut sau un oraş a fost atacat la „poruncile de încredere" ale zeului Ashur este absentă şi ea în cazul Ierusalimului; ne întrebăm dacă nu cumva toate acestea înseamnă că atacul asupra oraşului a fost neautorizat - un capriciu al lui Sennacherib însuşi, dar nu cu voia zeului său?
Această incitantă posibilitate devine o probabilitate convingătoare când citim cealaltă variantă a povestirii - căci există şi o versiune complementară, în Vechiul Testament.
În timp ce Sennacherib ascundea sub o poleială înşelătoare eşecul său de a captura Ierusalimul, povestea din Cartea a Doua a Regilor, capitolele 18 şi 19 oferă relatarea completă. Din descrierea biblică, aflăm că „în anul al paisprezecelea al regelui Iezechia a pornit Sennacherib, regele Asiriei, împotriva tuturor cetăţilor întărite ale regatului Iudeea şi le-a cuprins". Apoi, a trimis doi generali cu o armată numeroasă la Ierusalim, capitala ţării. Dar, în loc de a lua cu asalt oraşul, generalul asirian Rab-Shakeh a început un schimb verbal cu liderii oraşului - un schimb pe care a insistat să-l facă în ebraică, pentru ca toată populaţia să-l înţeleagă.
Ce a avut de spus generalul asirian, care merita să fie ştiut de populaţie? După cum scrie clar în textul biblic, schimburile de cuvinte priveau chestiunea dacă invazia asiriană a Iudeei era autorizată de Domnul Iahve!
„Şi Rab-Shakeh le-a vorbit aşa: Spuneţi-i lui Iezechia: Aşa zice marele rege, regele Asiriei: Ce însemnează nădejdea aceasta pe care o ai? "
Şi dacă îmi spuneţi:
„În Domnul Dumnezeul nostru, Iahve, ne-am pus nădejdea" (...)
Şi crezi tu că m-am îndreptat eu spre locul acesta, ca să-l pustiesc, fără voia Domnului?
Nu! Ci Domnul Iahve mi-a poruncit:
„Porneşte împotriva acestei ţări şi o pustieşte!"
Cu cât insistau mai mult miniştrii regelui Iezechia, stând pe zidurile oraşului, ca Rab-Shakeh să înceteze rostirea acestor neadevăruri în ebraică şi să-şi transmită mesajul în limba diplomatică a epocii, arameica, cu atât se apropia mai mult Rab-Shakeh de ziduri, strigându-şi cuvintele în ebraică,
spre a le auzi toată lumea. Curând, a început să le adreseze emisarilor lui Iezechia expresii obscene: apoi, l-a înjosit pe rege însuşi. Dus de propria sa retorică, Rab-Shakeh a renunţat la pretenţiile că avea permisiunea lui Iahve de a ataca Ierusalimul şi a început să-l umilească până şi pe însuşi Dumnezeu.
Când lui Iezechia i s-a spus despre blasfemie, acesta „şi-a sfâşiat veşmintele, s-a înveşmântat în pânză de sac şi a intrat în Casa lui Iahve (...)." Şi i-a trimis vorbă Profetului Isaia, spunând: „Zi de strâmtorare şi de certare şi de ruşine este ziua de azi (...) Poate Domnul Dumnezeul tău a auzit toate vorbele lui Rab-Shakeh, pe care l-a trimis stăpânul lui, regele Asiriei, ca să-l defaime pe Dumnezeul cel Viu." Iar cuvântul Domnului Dumnezeu Iahve a sosit prin mijlocirea profetului Isaia: „Pentru aceasta aşa rosteşte Domnul către regele Asiriei (...). Pe drumul pe care a venit să se întoarcă şi să nu pătrundă în cetatea aceasta (...), căci eu voi ocroti cetatea aceasta şi o voi mântui (...)."
Şi a fost că chiar în noaptea aceea îngerul Domnului a ieşit şi a lovit în tabăra asirienilor o sută şi optzeci şi cinci de mii de inşi; iar, când s-au sculat dimineaţa, toţi erau leşuri fără viaţă.
Atunci Sennacherib, regele Asiriei, a plecat şi s-a întors şi a rămas în Ninive.
Conform Vechiului Testament, după ce Sennacherib s-a întors la Ninive, „pe când el se închina în templul zeului său Nisroch, fiii săi Adrammelech şi Sharezzer l-au ucis cu sabia, apoi au fugit în ţinutul Ararat. Iar în locul său a ajuns rege Esarhaddon, fiul lui." Documentele asiriene confirmă afirmaţia biblică: Sennacherib a fost într-adevăr asasinat astfel, iar fiul său mai mic, Esarhaddon, a urcat pe tron după el.
O inscripţie a lui Esarhaddon, cunoscută ca Prisma B, descrie mai complet împrejurările. La porunca marilor zei, Sennacherib îşi proclamase public fiul mai mic ca succesor. „I-a chemat laolaltă pe locuitorii din Asiria, tineri şi bătrâni, şi i-a făcut pe fraţii mei, progenitura de parte bărbătească a
tatălui meu, să depună un jurământ solemn în prezenţa zeilor Asiriei (...) în scopul de a-mi asigura succesiunea." Apoi, fraţii şi-au călcat jurământul, ucigându-l pe Sennacherib şi căutând să-l omoare şi pe Esarhaddon. Dar zeii l-au răpit „şi m-au pus să stau într-o ascunzătoare (...), ocrotindu-mă pentru
domnie."
După o perioadă de frământări, Esarhaddon a primit „o poruncă de încredere din partea zeilor: «Du-te, nu mai amâna! Te vom însoţi!»"
Zeitatea delegată să-l întovărăşească pe Esarhaddon a fost Ishtar. În timp ce forţele fraţilor săi ieşeau din Ninive, pentru a-i stăvili atacul asupra capitalei, „Ishtar, Doamna Bătăliilor, care dorea ca eu să-i fiu mare preot, mi-a stat alături. Le-a rupt arcurile, le-a împrăştiat armata ordonată." O dată ce trupele ninivite s-au dezorganizat, Ishtar li s-a adresat în numele lui Esarhaddon. „La măreaţa ei poruncă, au venit în masă la mine şi s-au rânduit în urma mea," a scris Esarhaddon, „şi m-au recunoscut ca rege al lor."
Atât Esarhaddon, cât şi fiul şi succesorul lui, Ashurbanipal, au încercat să înainteze spre Egipt şi amândoi au folosit în lupte Arme ale Strălucirii. „Înspăimântătoarea Strălucire a lui Ashur," a scris Ashurbanipal, „l-a orbit pe Faraon, astfel încât a înnebunit."
Alte inscripţii ale lui Ashurbanipal sugerează că această armă, care răspândea o lumină intensă, orbitoare, era purtată de zei la echipamentul capului. Într-un caz, inamicul „a fost orbit de strălucirea dinspre capul zeului", în altul, „Ishtar, care sălăşluieşte în Arbela, înveşmântată în Foc Divin şi purtând Coiful Radiant, a dezlănţuit ploaie de flăcări asupra Arabiei."
Vechiul Testament se referă şi el la o asemenea Armă a Strălucirii care putea orbi. Atunci când îngerii (în sens literal, emisarii) lui Dumnezeu au venit la Sodoma, înainte de distrugerea ei, populaţia a încercat să spargă uşa unei case în care se odihneau. Atunci, îngerii „au lovit oamenii de la intrarea casei cu orbire (...) şi ei n-au mai putut găsi uşa."
Pe măsură ce Asiria dobândea supremaţia, întinzându-şi stăpânirea chiar şi peste Egiptul Inferior, regii ei, cu cuvintele lui Dumnezeu rostite prin intermediul Profetului Isaia, au uitat că nu erau decât un instrument al Domnului: „Stai, Asirie, bici al mâniei mele! Furia mea este varga din mâinile lor; împotriva neamurilor necredincioase îi trimit; asupra oamenilor care mi-au încălcat voinţa îi asmut." Dar regii asirieni au trecut dincolo de simpla pedeapsă: „Mai degrabă, în inimă are dorinţa de a nimici şi de a şterge de pe lume nu puţine neamuri." Acest lucru depăşea dorinţa lui Dumnezeu; prin urmare, Domnul Iahve a anunţat: „îi voi cere să dea seamă regelui Asiriei, să dea seamă de roadele crescândei trufii din inima lui."
Profeţiile biblice care preziceau căderea Asiriei s-au adeverit: când cotropitorilor de la nord şi est li s-au alăturat babilonienii rebeli din sud, Ashur, capitala religioasă, a căzut în anul 614 î.Ch., iar Ninive, capitala regală, a fost capturată şi jefuită peste doi ani. Marea Asirie nu mai era.
Dezintegrarea imperiului asirian a fost folosită de regii vasali din Egipt şi Babilonia ca ocazie pentru a încerca restauraţia propriilor lor hegemonii. Pământurile dintre regatele lor au redevenit pradă de mare preţ, iar egiptenii, sub Faraonul Necho, s-au grăbit să le invadeze.
În Babilonia, Nabucodonosor al II-lea - după cum consemnează inscripţiile - a primit ordin de la zeul Marduk să pornească spre vest cu armata. Expediţia a fost posibilă fiindcă „alt zeu", cel care deţinuse iniţial suveranitatea asupra regiunii, „nu mai dorea ţara cedrilor"; iar acum „o stăpânea şi o jefuia un duşman străin".
La Ierusalim, cuvântul Domnului Iahve, transmis prin intermediul profetului său Ieremia, spunea să se alăture Babilonului, căci Iahve - numindu-l pe Nabucodonosor „servitorul meu" - hotărâse să-l facă pe regele babilonian instrumentul mâniei Lui contra zeilor egipteni:
Astfel grăit-a Iahve, Domnul Dumnezeu, Domnul lui Israel:
„Într-adevăr voi trimite şi-l voi aduce pe Nabucodonosor, servitorul meu (...).
Şi va lovi ţara Egiptului, şi va plăti cu moarte pentru moarte, şi cu captivitate pentru captivitate, şi cu spadă pentru spadă.
Şi voi aprinde un foc în casa zeilor Egiptului, şi-i va arde (...).
Iar el va dărâma obeliscurile din Heliopolis, cel care e în ţara Egiptului;
Casele zeilor din Egipt vor arde în flăcări. "
În decursul acestei campanii, Iahve a anunţat că şi Ierusalimul avea să fie pedepsit pentru păcatele locuitorilor săi, care începuseră s-o adore pe „Regina Cerului" şi pe zeii Egiptului: „A mea mânie şi furia mea se vor revărsa asupra acestui loc (...) şi va arde şi nu se va ostoi (...). În oraşul asupra căruia numele meu a fost chemat, osânda o voi începe." Aşa se face că, în anul 586 î.Ch., „Nebuzaraddan, căpetenia gărzii regelui din Babilon, a intrat în Ierusalim; şi a ars Casa lui Iahve, şi casa regelui, şi toate casele din Ierusalim (...) şi toate zidurile din jurul Ierusalimului au fost dărâmate de armata chaldeenilor." Acest prăpăd însă avea să dureze doar şaptezeci de ani, a făgăduit Iahve.
Regele care urma să îndeplinească promisiunea şi să facă posibilă reclădirea Templului din Ierusalim a fost Cyrus. Despre strămoşii lui, vorbitori ai unei limbi indo-europene, se crede că au migrat către sud, dinspre zona Mării Caspice în provincia Anshan, pe coasta răsăriteană a Golfului Persic. Acolo, Hakham-Anish („Omul înţelept"), conducătorul migratorilor, a pus bazele unei dinastii pe care o numim Achaemenid; urmaşii lui - Cyrus, Darius, Xerxes - au făcut istorie ca lideri ai viitorului Imperiu Persan.
Când Cyrus a urcat pe tronul din Anshan, în anul 549 î.Ch., ţara lui era o provincie îndepărtată a Elamului şi a Mediei. În Babilon, pe-atunci centrul puterii, domnia îi aparţinea lui Nabunaid, care a devenit rege în cele mai neobişnuite împrejurări: el nu a fost ales, ca de obicei, de zeul Marduk, ci ca
urmare a unui pact unic între o înaltă Preoteasă (mama lui Nabunaid) şi zeul Sin. O tăbliţă parţial deteriorată conţine condamnarea finală a lui Nabunaid; „A înălţat o statuie eretică pe un soclu (...) i-a dat numele «zeul Sin» (...) La vremea cuvenită a Sărbătorii de Anul Nou, a sfătuit să nu se ţină petreceri (...). A amestecat riturile şi a tulburat obiceiurile."
În timp ce Cyrus era ocupat să se lupte cu grecii din Asia Mică, Marduk - căutând să-şi restabilească poziţia de zeu naţional al Babilonului - „a cercetat şi a privit prin ţări, căutând un cârmuitor cinstit, doritor să fie condus. Şi a strigat numele lui Cyrus, Regele Anshanului, şi i-a pronunţat numele spre a fi conducător al tuturor pământurilor."
După ce primele fapte ale lui Cyrus s-au dovedit a fi în acord cu dorinţele zeului, Marduk „i-a ordonat să pornească împotriva propriului său oraş, Babilonul. L-a pus să meargă pe drumul spre Babilon, păşindu-i alături ca un adevărat prieten." Astfel, însoţit literalmente de zeul babilonian, Cyrus a putut cuceri Babilonul fără vărsare de sânge, într-o zi, echivalentă cu data de 20 martie a anului 538 î.Ch., Cyrus „a ţinut mâinile lui Bel [Domnul] Marduk" în împrejmuirea sacră din Babilon. De Anul Nou, fiul său, Cambyses, a oficiat festivalul restabilit, onorându-l pe Marduk.
Cyrus le-a lăsat urmaşilor săi un imperiu care cuprindea toate împărăţiile şi regatele anterioare, cu excepţia unuia singur. Sumer, Akkad, Babilon şi Asiria, în Mesopotamia; Elam şi Media, la est; ţinuturile din nord; regiunile hittite şi greceşti din Asia Mică; Fenicia, Canaanul şi Filistia - toate se aflau acum sub puterea unui singur rege suveran şi a unui singur zeu suprem, Ahura-Mazda, Zeul Adevărului şi al Luminii. În Persia antică, el era reprezentat (Fig. 5a) ca o divinitate cu barbă, zburând pe cer în interiorul unui Disc înaripat - foarte asemănător cu imaginea asirienilor despre zeul lor suprem, Ashur (Fig. 5b).
La moartea lui Cyrus, în anul 529 î.Ch., singura ţară ce rămăsese independentă, cu zeii săi independenţi, era Egiptul. Patru ani mai târziu, fiul şi succesorul lui, Cambyses, şi-a condus trupele pe coasta mediteraneană a peninsulei Sinai, învingându-i pe egipteni la Pelusium; peste câteva luni, el a intrat în Memphis, capitala regală a Egiptului, proclamându-se Faraon.
În pofida victoriei, Cambyses a avut grijă să se abţină de la a-şi folosi în inscripţiile egiptene obişnuita formulă introductivă „marele zeu, Ahura- Mazda, m-a ales".
Egiptul, a recunoscut el, nu intra în domeniile acestui zeu. Din respect pentru zeii independenţi ai Egiptului, Cambyses s-a prosternat în faţa statuilor lor, acceptându-le stăpânirea, în schimb, preoţii egipteni i-au legitimat domnia peste Egipt, acordându-i titlul de „Progenitură a lui Ra".
Lumea antică era acum unită sub un singur rege, ales de „marele zeu al adevărului şi al luminii" şi acceptat de zeii Egiptului. Nici oamenii şi nici zeii nu mai aveau motive să se războiască între ei. Pace pe Pământ!
Dar pacea nu a reuşit să dureze. Dincolo de Marea Mediterană, grecilor le creşteau bogăţiile, puterea şi ambiţiile. Asia Mică, Marea Egee şi Mediterană de Est cunoşteau ciocniri tot mai multe, atât locale, cât şi internaţionale, în anul 490 î.Ch., Darius I a încercat să invadeze Grecia şi a fost învins la Maraton; nouă ani mai târziu, Xerxes I a fost înfrânt la Salamina. Peste un secol şi jumătate,
Alexandru Macedon a traversat marea din Europa pentru a lansa o campanie de cucerire care a vărsat sânge omenesc pe toate pământurile străvechi, până în India.
Oare şi el îndeplinea o „poruncă de încredere" a zeilor? Dimpotrivă. Dând crezare unei legende care spunea că tatăl lui era un zeu egiptean, Alexandru a mers mai întâi în Egipt, pentru a auzi de la oracolul zeului confirmarea originilor sale semidivine. Dar oracolul i-a mai prezis şi moartea prematură, iar călătoriile şi cuceririle lui Alexandru au fost în continuare motivate de căutarea Apei Vii, pentru a o bea şi a-şi evita soarta. În pofida tuturor carnagiilor, el a murit tânăr şi în putere. Şi de-atunci, Războaiele Oamenilor au rămas numai ale oamenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu