RACHETELE LUI ZEUS ȘI ALE LUI INDRA

RACHETELE LUI ZEUS ȘI ALE LUI INDRA . Capitolul 3.
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      După ce a vizitat Egiptul, în secolul al V-lea î.Ch., Herodot a fost convins că de la egipteni obţinuseră grecii concepţiile şi credinţele lor teiste; scriind pentru compatrioţii lui, Herodot a folosit numele zeilor greci pentru a descrie divinităţile egiptene corespunzătoare.
      Convingerea sa asupra originii egiptene a teologiei greceşti nu izvora numai din atributele şi sensurile comparabile ale numelor zeilor, ci şi (mai ales) din similitudinile povestirilor despre ei. Dintre acestea, o paralelă şocantă trebuie să-l fi frapat cu siguranţă ca fiind mai mult decât o simplă
coincidenţă: era povestea castrării unui zeu de către altul, în lupta pentru supremaţie.
      Sursele greceşti din care s-a putut inspira Herodot sunt, din fericire, încă disponibile: diverse opere literare, ca „Iliada" lui Homer; „Odele" lui Pindar din Teba, scrise şi cunoscute chiar înaintea perioadei lui Herodot; şi, în primul rând, „Teogonia" („Genealogia divină") a lui Hesiod, un scriitor
originar din Askara, în Grecia centrală, care a creat această operă, precum şi „Lucrări şi zile", în secolul al VIII-lea î.Ch.
      Poetul Hesiod a preferat să atribuie scrierea „Teogoniei" muzelor, zeiţele muzicii, literaturii şi ale celorlalte arte, despre care scria că l-au încurajat să „celebrez în cântec" istoriile „veneratului neam de zei, de la începuturi (...) şi apoi să cânt despre neamul oamenilor şi al giganţilor puternici; şi astfel să bucur inima lui Zeus în Olimp". Toate acestea s-au întâmplat într-o zi când Hesiod îşi păstorea mieii lângă Muntele Sfânt, care era sălaşul lor.
      În pofida acestei introduceri pastorale, povestea zeilor dezvăluită lui Hesiod conţinea mai mult pasiune, revoltă, viclenie şi mutilări; şi, de asemenea, lupte şi războaie globale. Cu toată glorificarea în imnuri a lui Zeus, nu există nici o încercare de a escamota suita de violenţe sângeroase care au dus la supremația sa. Tot ceea ce cântau muzele, Hesiod scria; şi „aceste lucruri le-au cântat muzele, cele nouă fiice ale lui Zeus":

      Adevărat, la început Haosul a luat fiinţă, iar apoi, Geea cea cu piept larg (...).
      Şi tenebrosul Tartar, 'n-adâncurile Terrei cu căi bătute, şi Eros, cel mai frumos dintre nemuritorii zei (...).
      Din Haos s-au ivit Erebus şi neagra Nyx; iar din Nyx născutu-s-au Aether şi Hemera.

      Primul grup de zei celeşti s-a desăvârşit când Geea („Pământul") l-a născut pe Uranus („Cerul înstelat"), după care l-a luat de soţ pe propriul ei dintâi născut, pentru a putea fi inclus în Prima Dinastie a zeilor. Pe lângă Uranus, la scurt timp după moartea lui, Geea a mai născut-o şi pe graţioasa lui soră Ureea, şi pe „Pontus, sterpul Abis cu furtunile lui pustiitoare".
      Apoi, s-a născut generaţia următoare de zei - progeniturile împerecherii dintre Geea şi Uranus:

      După aceea s-a culcat cu Uranus, şi a născut pe Okeanos, cel cu volburi adânci;
      Pe Coeus şi Crius şi Hyperion şi Iapetus;
      Pe Theea şi Rhea, Themis şi Mnemosyne;
      Şi pe Phoebe cea încoronată cu aur, şi pe frumoasa Thetys.
      În urma lor s-a născut Cronos, răul, cel mai mic şi mai cumplit dintre copiii ei.

      În ciuda faptului că aceste douăsprezece odrasle proveneau din împerecherea unui fiu cu propria lui mamă, copiii - şase băieţi, şase fete - erau vrednici de originile lor divine. Dar Uranus devenind tot mai pătimaş, progeniturile care au urmat - deşi de o forţă fizică formidabilă - au prezentat diverse diformităţi. Primii dintre „monştrii" născuţi au fost cei trei ciclopi, Brontes („Tunătorul"), Steropes („Făuritorul Fulgerului") şi Arges („Cel Ce Face Razele"); „în toate celelalte erau asemenea zeilor, dar numai un singur ochi aveau în mijlocul frunţii; şi se numeau «Glob-de-ochi» (ciclopi), fiindcă numai un singur glob ocular le stătea în frunte".
      „Şi iarăşi, alţi trei fii s-au născut din Geea şi Uranus, mari şi viteji fără seamăn: Cottus şi Briareos şi Gyes, cutezători copii." De proporţii gigantice, cei trei au fost numiţi Hekatoncheires („Cei Cu O Sută De Braţe"): „Din umeri le creşteau câte o sută de braţe, de nu te puteai apropia, şi fiecare avea câte cincizeci de capete pe umeri."
      „Iar Cronos îşi ura pofticiosul părinte," scrie Hesiod; dar „Uranus se bucura de relele lui fapte."
      Atunci, Geea „a dat formă unei mari seceri şi le-a destăinuit planul dragilor ei fii," ca „păcătosul tată" să fie pedepsit pentru „murdarele-i mârşăvii": să-i taie lui Uranus organele genitale, punând capăt pornirilor lui sexuale. Dar „frica i-a cuprins pe toţi"; şi numai „marele Cronos, cel rău, a avut curaj".
      Şi astfel, Geea i-a dat lui Cronos secera pe care o făcuse din cremene cenuşie şi l-a ascuns în odăile ei, care se aflau lângă Marea Mediterană, punându-l să „stea la pândă".

      Iar Uranus a venit la ceas de noapte, râvnind la dragoste; şi s-a culcat lângă Geea, întinzându-se peste ea.
      Atunci, fiul, din ascunzătoare a întins mâna stângă să apuce ; iar în dreapta ţinea secera mare şi lungă cu dinţi tăioşi.
      Cu iuţeală, a tăiat părţile bărbăţiei tatălui său şi le-a aruncat, în spatele-i să cadă (...) în valurile mării.

      Fapta era consumată, dar castrarea lui Uranus nu i-a întrerupt complet linia urmaşilor. În timp ce îi şiroia sângele, o parte dintre stropi au impregnat-o pe Geea, care a rămas grea şi le-a născut „pe puternicile Erinii" (Furiile femeieşti ale răzbunării) „şi pe marii Giganţi cu armuri lucitoare! ţinând în mâini suliţe lungi; şi pe Nimfele care Meliae se numesc [«Nimfele copacului de cenuşă»]." Din organele genitale castrate, purtate de curenţii marini, lăsând în urmă o dâră de spumă, până în insula Cipru, „s-a ivit o groaznică şi fermecătoare zeiţă (...) zeii şi oamenii o numesc Afrodita [«Cea Din Spuma Mării»]."
      Mutilat, Uranus i-a chemat pe zeii-monştri să-l răzbune. Propriii lui copii, a strigat el, deveniseră Titani, Trădători care au „trădat şi făcut cu îngâmfare infama faptă"; acum, trebuia ca zeii ceilalţi să se asigure „că răzbunarea avea să urmeze". Speriat, Cronos i-a închis pe ciclopi şi pe ceilalţi giganţi monstruoşi într-o temniţă îndepărtată, pentru ca nici unul să nu răspundă chemării lui Uranus.
      În tot acest timp, pe când Uranus era ocupat să-şi aducă pe lume propriile progenituri, ceilalţi zei proliferau şi ei; copiii lor purtau nume indicându-le atributele - în genere, binevoitoare. Acum, după fapta cea rea, zeiţa Nyx a răspuns la apel, născând zeităţile răului: „A făcut Destinele şi nemiloasele Soarte răzbunătoare: Clotho [«Depănătoarea»] şi Lachesis [«Aruncătoarea sorţilor»] şi Atropos [«Inevitabilul»] (...). A odrăslit Osânda şi Soarta Neagră şi Moartea (...) şi Vina şi Dureroasa Jale (...) Foametea şi Tristeţile." Şi a mai adus pe lume „înşelăciunea şi Sărăcia (...), precum şi Lupta, Bătăliile, Omorurile, Uciderile, Certurile, Vorbele Mincinoase, Disputele, Nelegiuirea şi Ruina." La sfârşit de tot, Nyx a născut-o pe Nemesis („Răzbunarea"). Chemarea lui Uranus primise răspuns: luptele, bătăliile şi războaiele începuseră să circule printre zei.
      În această lume primejdioasă, Titanii aduceau la lumină cea de-a treia generaţie de zei. Temându-se de pedeapsă, se ţineau strâns uniţi, cinci sau şase fraţi căsătorindu-se cu cinci-şase dintre propriile lor surori. Dintre aceste cupluri divine frate-soră, cel mai important era Cronos-Rhea, căci Cronos, din cauza faptei sale îndrăzneţe, preluase conducerea printre zei. Din uniunea lor, Rhea a dat naştere la trei fiice şi trei fii: Hestia, Demeter şi Hera; şi Hades, Poseidon şi Zeus.
      Nici nu se năştea bine câte un copil, că „marele Cronos îl înghiţea pe fiecare (...), hotărât ca nici un altul dintre mândrii Fii ai Cerului să nu primească rang regesc printre zeii nemuritori". Motivul de a-şi elimina propriile progenituri, înghiţindu-le, ţinea de o profeţie pe care o auzise, şi anume că „oricât ar fi fost de puternic, îi era sortit să fie învins de propriul lui fiu": Soarta urma să repete cu Cronos ceea ce-i făcuse el tatălui său.
      Dar Soarta nu putea fi ocolită. Ştiind despre şiretlicurile lui Cronos, Rhea l-a ascuns pe ultimul născut, Zeus, pe insula Creta. Lui Cronos i-a dat în locul copilului „o piatră mare înfăşată în scutece". Neobservând înşelăciunea, Cronos a înghiţit piatra, crezând că era micul Zeus. Nu peste mult, a început să vomite, regurgitându-i unul câte unul pe toţi copiii înghiţiţi înainte.
      „Cu trecerea anilor, puterea şi voinicele membre ale prinţului [Zeus] creşteau repede." Un timp, ca vrednic nepot al pătimaşului Uranus, Zeus s-a ţinut după zeiţe frumoase, adesea având necazuri cu partenerii lor zei. Apoi însă şi-a îndreptat atenţia spre problemele de stat. De zece ani, avea loc un război între Titanii bătrâni, „domneştii Titani de pe înaltul Munte Othyres" (care era sălaşul lor), şi zeii mai tineri, „pe care Rhea cea cu păr bogat i-a născut din uniunea cu Cronos" şi care s-au instalat vis-à-vis, pe Muntele Olimp. „Cu amarnică mânie au luptat continuu între ei, vreme de zece ani în
cap, iar aspra bătălie nu se apropia de sfârşit din nici o parte, motivul războiului rămânând în echilibru."
      Oare această luptă nu era decât punctul culminant al deteriorării relaţiilor între coloniile zeieşti învecinate, o izbucnire de rivalitate între zeiţe şi zei consangvinizaţi şi infideli (mamele culcându-se cu fiii lor şi unchii fecundându-şi nepoatele) sau era prima manifestare a eternei rebeliuni a tineretului contra vechiului regim? „Teogonia" nu oferă un răspuns clar, dar legendele şi piesele de teatru greceşti ulterioare sugerează că toate motivele de mai sus se combinaseră spre a provoca un „război îndărătnic" şi prelungit între zeii tineri şi cei bătrâni.
      Zeus a găsit în acest război interminabil şansa de a acapara domnia asupra zeilor şi, prin urmare - cu sau fară bună ştiinţă -, a împlini destinul rezervat tatălui său, Cronos, înlăturându-l de la putere.
      Ca primă măsură, Zeus „i-a eliberat din ucigătoarele lor cătuşe pe fraţii tatălui său, fiii lui Uranus, pe care tatăl lui, în nesocotinţa sa, îl legase". Recunoscători, cei trei ciclopi i-au dat armele divine pe care Geea le ascunsese de Uranus: „Tunetul, Trăsnetul cu Raze şi Fulgerul". De asemenea, i-au dat lui Hades un coif vrăjit, care îl făcea invizibil pe cel care-l purta pe cap; iar Poseidon a primit un trident magic, cu care putea face să se cutremure pământul şi marea.
      Pentru a-i ospăta şi a-i revigora pe Hekatoncheires după îndelungata lor captivitate, Zeus le-a oferit celor trei „nectar şi ambrozie, aceleaşi pe care le mănâncă zeii"; apoi, li s-a adresat cu cuvintele:

      Ascultaţi-mă,
      O, luminoşi copii ai lui Uranus şi ai Geei, să vă pot spune ce mă leagă inima din mine.
      De multă vreme, noi cei ce ne-am născut din Cronos, şi zeii Titani, luptăm unii cu alţii în fiecare zi spre a învinge şi a triumfa.
      Vreţi a vă arăta acum uriaşa forţă şi putere şi pe Titani să-i înfruntaţi în cruntă încleştare?

      Iar Cottus, unul dintre Cei Cu O Sută De Braţe, i-a răspuns: „Divinule, spui lucruri pe care le cunoaştem bine (...) prin fapta ta, venit-am înapoi din bezna neagră şi din nemiloasele cătuşe. Aşadar, azi, cu un scop limpede şi sfaturi cugetate, îţi vom sluji puterea în groaznicul război şi vom lupta contra Titanilor în bătălie grea."
      Astfel, „toţi cei născuţi din Cronos, împreună cu cei puternici şi temuţi, de o copleşitoare forţă, pe care Zeus i-a scos la lumină (...) cu toţii, bărbaţi şi femei, au aţâţat în acea zi ura bătăliei." Rânduiţi contra acestor Olimpieni erau Titanii bătrâni, care şi ei „s-au grăbit să le îngroaşe forţele".

      Izbucnind bătălia, ea s-a întins pe tot Pământul şi în ceruri:
      Nemărginita mare mugea cumplit în jur, pământul se ciocnea cu zgomot;
      Cerul cel larg se zguduia, gemea, iar marele Olimp se clătina din temelie sub şarja zeilor nemuritori.
      De la adâncul sunet al paşilor, de la temuta lovitură a armelor lor tari, cutremuratul greu ajunse până-n Tartar.

      Într-un vers care aminteşte de textul Manuscriselor de la Marea Moartă, „Teogonia" aminteşte strigătele de luptă ale zeilor în război:

      Astfel, atunci, îşi aruncau amarnicele trăsnete unul spre altul;
      Şi strigătul armatelor amândurora când răcneau a răzbătut până în înstelatul cer cum se ciocneau cu ţipete de bătălie.

      Zeus însuşi lupta din răsputeri, folosindu-şi Armele Divine la puterea maximă. „Din ceruri, în faţa Muntelui Olimp, se repezea-nainte, azvârlindu-şi trăsnetul. Fulgerele zburau groase şi repezi din puternica lui mână, Tunet şi Trăsnet laolaltă, învârtejindu-se ca o flacără zdrobitoare. Pământul mănos se răscolea arzând, iar codrul întins trosnea de flăcări peste tot. Toată ţara clocotea, precum şi râurile cu apă dulce şi marea cea sărată."
      Apoi, Zeus a aruncat o Piatră-a-Tunetului (Fig. 13) spre Muntele Othyres; într-adevăr, nu s-a deosebit cu nimic de o explozie atomică:

      Aburi încinşi fierbeau în jurul Titanilor din Geea născuţi;
      Flăcări de nedescris se înălţau strălucitoare în tării.
      Văpaia de fulger a Pietrei-Tunetului, lumina ei, le orbea ochii - atât de puternică era.
      Căldură uluitoare cuprinse Haosul (...).
      Părea cum că Pământul şi largul Cer de sus se îmbinaseră;
      Un bubuit năprasnic, de parcă Terra se prăbuşea-n ruine.

      „Atât de mare era zarva când zeii se ciocneau în luptă".
Pe lângă sunetul asurzitor, lumina orbitoare şi căldura ce pârjolea totul, aruncarea Pietrei-Tunetului a provocat şi un imens vânt de furtună:

      Asemenea vânturi suflau vuind, cutremur şi uragan de praf, tunet şi fulger.

      Toate acestea au fost produse de Piatra-Tunetului a lui Zeus. Iar când cele două tabere beligerante au auzit şi au văzut ce se întâmplase, „un oribil huiet de luptă cumplită s-a înălţat; fapte măreţe s-au arătat; şi cumpăna bătăliei s-a înclinat". Luptele slăbeau; zeii îi învingeau pe Titani.
      „Nesătui de război", cei trei ciclopi s-au năpustit asupra Titanilor, copleşindu-i cu arme ţinute în mână. „I-au legat în lanţuri amarnice" şi i-au azvârlit în captivitate, în îndepărtatul Tartar. „Acolo, la sfatul lui Zeus care se preumblă pe nori, zeii Titani sunt ascunşi sub o ceaţă întunecoasă, într-un loc umed din capătul uriaşului Pământ." Cei trei ciclopi au rămas şi ei acolo, ca „temniceri de nădejde ai lui Zeus", pentru a-i păzi pe Titanii întemniţaţi.
      Când Zeus se pregătea să-şi revendice „egida", suzeranitatea asupra tuturor zeilor, în scenă a apărut un concurent neaşteptat. Căci, „când Zeus îi izgonise pe Titani din cer, marea Geea l-a născut pe cel mai mic copil al ei, Typhoeus, din dragoste de Tartar, cu ajutorul auriei Afrodita." Typhoeus
(„Typhon" - Taifun) era un adevărat monstru: „Puterea era cu mâinile lui, în tot ce făcea, iar picioarele puternicului zeu erau neobosite. De pe umeri îi creşteau o sută de capete ale unui şarpe, un înfiorător dragon, cu limbi negre, săgetătoare. De sub sprâncene, în miraculoasele sale capete, fulgerau flăcări; iar focul îi ardea din capete când se încrunta. Şi în toate capetele lui groaznice erau voci, ce scoteau sunete de necrezut": sunetul unui om când vorbeşte, şi sunetul unui taur, şi acela al unui leu, şi al unui căţelandru. (Conform lui Pindar şi Eschil, Typhon avea o statură gigantică, „iar capul său ajungea la stele.")
      „În ziua aceea, s-ar fi putut întâmpla într-adevăr un lucru cu neputinţă de oprit," i-au dezvăluit muzele lui Hesiod; era aproape inevitabil ca Typhoeus „să ajungă la domnie peste muritori şi nemuritori". Dar Zeus a observat pe loc pericolul şi, fără să piardă vremea, l-a şi atacat.
      Seria de lupte care au urmat n-au fost cu nimic mai puţin înfricoşătoare decât războaiele dintre zei şi Titani, căci Zeul-Şarpe Typhon era înzestrat cu aripi şi putea zbura la fel ca Zeus (Fig. 14). „Zeus tuna din răsputeri şi cu forţă, iar pământul în jur răsuna cumplit, precum şi cerul larg de deasupra şi marea şi cursurile de apă, chiar şi părţile de dedesubt ale Pământului." Armele Divine s-au folosit din nou - de către ambii combatanţi:

      Prin amândoi, prin tunet şi fulger, căldura înghiţea mările albastre;
      Şi prin focul Monstrului, şi vânturile arzătoare şi orbitorul Trăsnet, întreg Pământul clocotea, şi cer şi mare.
      Mari valuri pustiau pe ţărmuri (...). Şi s-a iscat un cutremur necontenit.

      În Lumea de Jos, „Hades tremura unde domnea"; tremurau şi Titanii închişi la capătul Pământului. Urmărindu-se unul pe altul pe cer şi pe pământ, Zeus a reuşit să dea cel dintâi o lovitură cu „năprasnicul Trăsnet". Fulgerul „a ars toate capetele miraculoase ale monstrului, tot ce era în jurul lui"; iar Typhoeus s-a prăbuşit pe pământ, cu nemaivăzuta sa alcătuire:

      Când Zeus l-a răpus şi l-a biciuit cu lovituri, Typhoeus a fost zvârlit jos, zdreanţă schiloadă.
      Enormul Pământ a gemut.
      O flacără ţâşnit-a din domnul lovit în valea-ntunecoasă, stăncoasă şi pustie a Muntelui, când l-a trăsnit.
      O mare parte din Pământul uriaş fu pârjolită de aburii cumpliţi, topindu-se cum se topeşte tabla încins de meşteşugul ă omului (...).
      În văpaia unui foc nimicitor Pământul s-a topit.

      În ciuda prăbuşirii şi a cutremurătorului impact al vehiculului lui Typhon, zeul a rămas în viaţă. Conform „Teogoniei", Zeus l-a aruncat şi pe el „în largul Tartar". O dată cu această victorie, domnia lui era asigurată; ca atare, el s-a îndreptat spre problemele importante ale procreării, aducând pe lume odrasle de la soţii şi concubine deopotrivă.
      Deşi „Teogonia" descrie numai o singură bătălie între Zeus şi Typhon, celelalte scrieri greceşti afirmă că aceasta a fost doar lupta finală, ea fiind precedată de altele, în care Zeus fusese lovit cel dintâi. Iniţial, Zeus a luptat cu Typhon de aproape, folosind secera specială pe care i-o dăduse mama lui pentru „fapta rea", căci urmărea să-l castreze şi pe Typhon. Dar Typhon l-a prins pe Zeus în plasa lui, i-a smuls secera din mână şi i-a tăiat cu ea tendoanele de la mâini şi de la picioare. După aceea, l-a lăsat pe Zeus neputincios, cu tendoanele şi armele, într-o peşteră.
      Însă zeii Aegipan şi Hermes au găsit caverna, l-au întremat pe Zeus, refacându-i tendoanele, şi i-au înapoiat armele. Apoi, Zeus a fugit şi a zburat „cu un Car înaripat" înapoi pe Olimp, unde a primit o nouă provizie de trăsnete de la Tunătorul lui. Cu acestea, Zeus a reluat atacul asupra lui Typhon, împingându-l spre Muntele Nyssa, unde Soartele l-au amăgit să mănânce din hrana muritorilor, care l-a slăbit, în loc să-l întărească. Luptele au reînceput pe cer, deasupra Muntelui Haemus, din Tracia, au continuat peste Muntele Etna, din Sicilia, şi s-au sfârşit deasupra Muntelui Casius, de pe coasta asiatică a Mediteranei de Est. Acolo, Zeus, folosindu-şi Trăsnetul, l-a doborât pe Typhon din cer.
      Asemănările dintre lupte, dintre armele folosite, dintre locuri, precum şi castrările, mutilările şi reînvierile - toate pe parcursul unei lupte pentru succesiune - l-au convins pe Herodot (şi pe alţi istorici clasici greci) că grecii îşi împrumutaseră teogonia de la egipteni. Aegipan îl reprezenta pe Zeul Berbec African al Egiptului, iar Hermes era omologul zeului Thoth. Hesiod însuşi a scris că, atunci când Zeus a întâlnit-o pe frumoasa muritoare Alcmena, pentru a i-l naşte pe eroicul Heracles, s-a furişat noaptea de pe Muntele Olimp, ducându-se în ţara lui Typhaonion, unde s-a oprit în vârful
Phikion-ului (Muntele Sfinx). „Ucigătorul Sfinx, care-i distrusese pe Cadmeeni" („Cei Străvechi"), prezent în faptele Herei, soţia oficială a lui Zeus, avea legătură în aceste legende şi cu Typhon şi domeniul lui. Iar Apollodorus a relatat că, atunci când s-a născut Typhon, crescând până la o mărime incredibilă, zeii au alergat în Egipt să-i arunce o privire înfricoşătorului monstru.
      Majoritatea savanţilor susţin că Muntele Casius, locul luptei decisive dintre Zeus şi Typhon, se află lângă gura râului Orontes, din Siria zilelor noastre. Dar, după cum a arătat Otto Eissfeldt în importantul său studiu Baal Zaphon, Zeus Kasios und der Durchgang der Israeliten durches Meer, în antichitate mai exista încă un munte cu acest nume - un promontoriu al Lagunei Serbonice care iese din peninsula Sinai, în Marea Mediterană. Eissfeldt a sugerat că acesta era muntele menţionat în legende.
      Încă o dată, nu avem altă soluţie decât să ne încredem în informaţiile pe care le-a primit Herodot în Egipt. Descriind drumul pe uscat din Fenicia în Egipt, prin Filistia („Istoria", Cartea a III-a, 5), Herodot a scris că ţinuturile asiatice „se întind până la Lacul Serbonis, lângă locul unde Muntele Casius se repede în mare. Egiptul începe la Lacul Serbonis, unde povestea spune că s-a ascuns Typhon".
      Încă o dată, poveştile egiptene şi greceşti converg, cu punctul culminant în peninsula Sinai.
      Ţinând seama de numeroasele analogii găsite de grecii antici între teogonia lor şi cea egipteană, savanţii europeni din secolul al XIX-lea au găsit paralele şi mai uluitoare mult mai departe - în India.
      La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când sanscrita, limba Indiei antice, abia începuse să fie stăpânită, Europa a fost fascinată de traducerile unor scrieri până atunci necunoscute. Dominat iniţial de britanici, studiul literaturii, filosofiei şi mitologiei sanscrite devenise pe la jumătatea secolului al XIX-lea favoritul cărturarilor, poeţilor şi intelectualilor germani, căci sanscrita a reieşit a fi limba-mamă a tuturor limbilor indo-europene (cărora le aparţine şi germana), iar în India o aduseseră migratorii de pe malurile Mării Caspice - „arienii", despre care germanii credeau că fuseseră şi strămoşii lor.
      Un loc central în această literatură îl ocupă Vedele, sfinte scripturi pe care tradiţia hindusă le crede a fi „nu de origine umană", ci compuse de zei înşişi, într-o epocă anterioară. Acestea au fost aduse pe subcontinentul indian de către emigranţii arieni, cândva în mileniul II î.Ch., sub formă de tradiţie orală. Dar, cu timpul, s-au pierdut tot mai multe dintre cele zece mii de versete iniţiale; astfel, în jurul anului 200 î.Ch., un înţelept a scris versurile rămase, împărţindu-le în patru părţi: Rig-Veda („Veda în versuri" alcătuită din zece cărţi; Sama-Veda („Vedele cântate"); Yajur-Veda (în majoritate, rugăciuni de sacrificiu); şi Atharva-Veda (farmece şi incantaţii).
      În timp, diversele componente ale Vedelor şi literatura auxiliară pe care au generat-o (Mantrele, Brahmanele, Aranyakele, Upanishadele) s-au îmbogăţit cu Puranele non-vedice („Scrierile străvechi"). Împreună cu marile epopei Mahabharata şi Ramayana, toate acestea alcătuiesc sursele poveştilor ariene şi hinduse despre Cer şi Pământ, zei şi eroi.
      Din cauza îndelungatului interval oral, a dimensiunilor şi abundenţei textelor scrise în sfârşit după mai multe secole, numeroasele nume, termenii generici şi epitetele folosite interşanjabil pentru zeităţi - precum şi faptul că multe dintre aceste nume şi termeni originali nu erau, în fond, deloc ariene -, consistenţa şi precizia nu reprezintă trăsături definitorii ale acestei literaturi sanscrite. Totuşi unele fapte şi evenimente apar ca elemente fundamentale ale moştenirii ariano-hinduse.
      La început, relatează sursele, au existat numai corpurile cereşti, „Cei primordiali care zburau". În ceruri a avut loc o frământare şi „Dragonul" a fost rupt în două de „Curgerea dintâi a furtunilor". Atribuindu-le celor două părţi nume de origine non-ariană, poveştile afirmă că Rehu, partea superioară a planetei distruse, străbate neîncetat cerurile în căutarea răzbunării; partea inferioară, Ketu („Cel retezat"), s-a alăturat „Primordialilor" pe „curgerile" (orbitele) lor. De-atunci, au trecut multe epoci şi şi-a făcut apariţia o dinastie de Zei ai Cerului şi ai Pământului. Cerescul Mar-Ishi, care îi conducea, avea şapte (sau zece) copii, de la consoarta sa Prit-Hivi („Cea largă"), care personifica Pământul. Unul dintre aceştia, Kas- Yapa („Cel de pe tron") s-a autointitulat şef al Devilor („Strălucitorii"), acaparând titlul de Dyaus-Pitar („Tată ceresc") - neîndoielnica sursă a numelui-titlu grecesc Zeus („Dyaus") şi al omologului său roman Jupiter („Dyauspiter").
      Fiind foarte prolific, Kasyapa a procreat mulţi zei, giganţi şi progenituri monstruoase, cu diverse soţii şi concubine. Cei mai proeminenţi, veneraţi şi cunoscuţi individual din timpurile vedice au fost Aditya-ii - unii născuţi de consoarta lui Kasyapa, Aditi, („Nemărginita"). Numărând şapte la început,
au fost Vishnu, Varuna, Mitra, Rudra, Pushan, Tvashtri şi Indra. Apoi, Adiţilor li s-a alăturat Agni, un fiu al lui Kasyapa, făcut fie de către soţia sa Aditi, fie (cum sugerează unele texte) de propria lui mamă, Prithivi. La fel ca în cercul olimpian din Grecia, numărul Adiţilor a crescut în cele din urmă la
doisprezece. Printre ei se afla Bhaga, despre care savanţii cred că a devenit zeul slav suprem Bogh. Ultimul născut dintre Adiţi - deşi nu se ştie sigur dacă tatăl lui era Kasyapa - a fost Surya.
      Tvashtri („Modelatorul"), în rolul său de „Atoate-împlinitor", artizanul zeilor, le-a oferit care aeriene şi arme magice. Dintr-un metal celest arzător a făurit un disc pentru Vishnu, un trident pentru Rudra, o „armă de foc" pentru Agni, un „Tunător aruncător de trăsnete" pentru Indra şi o „măciucă
zburătoare" pentru Surya. În vechile reprezentări hinduse, toate aceste arme apar sub forma unor proiectile de diverse forme, ţinute în mână (Fig.15). În plus, zeii au dobândit şi alte arme de la ajutoarele lui Tvashtri; Indra, de exemplu, a primit o „plasă aeriană" cu care îşi putea prinde duşmanii în timpul luptelor cereşti.

      Carele celeste, sau „aeriene", erau descrise invariabil ca fiind luminoase şi strălucitoare, făcute sau placate cu aur. Vimana (carul aerian) al lui Indra avea lumini aprinse pe margini şi se mişca „mai repede ca gândul", traversând rapid mari distanţe. Caii săi nevăzuţi aveau „ochi-desoare", răspândind o nuanţă roşiatică, dar şi schimbându-şi culoarea. În alte situaţii, carele aeriene ale zeilor erau descrise ca supraetajate; uneori, puteau nu numai să zboare prin aer, ci şi să se deplaseze pe sub apă. În epopeea Mahabharata, sosirea zeilor la un ospăţ de nuntă cu o flotă de care aeriene este descrisă după cum urmează (după traducerea lui R. Dutt, în Mahabharata, The Epic of Ancient India):

      Zeii, în care purtate pe nori, au venit să vadă frumoasa scenă:
      Adiţii luminoşi în splendoarea lor, Maruţii în văzduhul mişcător; Suparnaii înaripaţi, Nagaii solzoşi, Rishii Deva puri şi înalţi, Vestiţi cu muzica lor, Gandharvaii; (şi) frumoşii Apsaraşi ai cerului (...).
      Luminoase care celeste în şir pluteau pe cerul fără nori.

      Textele vorbesc şi despre Ashvin-i („Vizitii"), zei specializaţi în pilotarea carelor aeriene. „Iuţi ca şoimii tineri", aceştia erau „cei mai buni căruţaşi care ajung în cer", pilotându-şi mereu carele câte doi, însoţiţi de un navigator. Vehiculele lor, care uneori apăreau în grupuri, erau aurii, „luminoase şi strălucitoare (...) cu locuri comode şi legănat blând". Erau construite pe principiu triplu, având trei niveluri, trei fotolii, trei stâlpi de susţinere şi trei roţi care se învârteau. „Acest car al vostru", spune Imnul 22 din Cartea a VIII-a din Rig-Veda, proslăvindu-i pe Ashvini, „avea un loc triplu şi hăţuri de aur - faimosul car ce traversează Cerul şi Pământul". Roţile, reiese din text, serveau mai multor funcţii: una pentru a ridica nava, cealaltă pentru a o direcţiona, iar a treia pentru acceleraţie: „Una dintre roţile carului vostru se învârteşte cu repeziciune de jur împrejur; una se roteşte înainte, ca să vă ducă pe drum."
      La fel ca în legendele greceşti, zeii din Vede manifestă foarte puţină moralitate sau reţinere în problemele sexuale - uneori scăpând cu bine, alteori nu, ca atunci când Adiţii indignaţi l-au ales pe Rudra („Cel cu trei ochi") ca să-l ucidă pe tatăl lor, Dyaus, pentru că le violase sora, Ushas. (Dyaus, rănit, şi-a salvat viaţa fugind pe un corp ceresc îndepărtat.) Tot ca în poveştile greceşti, zeii din folclorul hindus se amestecă, mai târziu, în iubirile şi războaiele regilor şi eroilor muritori. În aceste situaţii, vehiculele aeriene ale zeilor jucau roluri mai importante decât armele. Astfel, când un erou s-a înecat, Ashvinii au apărut cu o flotă de trei care aeriene, „corăbii în care apa nu pătrunde, care străbat văzduhul prin propria lor putere", s-au scufundat în ocean, l-au scos pe erou din adâncuri şi „l-au dus pe uscat, dincolo de oceanul lichid". Mai este apoi şi povestea lui Yayati, un rege care s-a însurat cu fiica unui zeu. Când cei doi au avut copii, fericitul bunic i-a dăruit regelui „un car celest auriu, foarte strălucitor, care putea merge oriunde nefacând popas". Fără a pierde vremea, „Yayati a urcat în car şi, neînvins în luptă, în răstimp de şase nopţi a cucerit întregul Pământ."
      Asemenea „Iliadei", tradiţiile hinduse ne vorbesc despre războaie ale oamenilor şi ale zeilor pentru eroine frumoase. Cea mai cunoscută dintre aceste povestiri este „Ramayana", lunga epopee a lui Rama, prinţul a cărui frumoasă soţie a fost răpită de regele din Lanka (insula Ceylon, din apropierea Indiei). Printre zeii care au venit să-l ajute pe Rama era şi Hanuman, zeul cu faţă de maimuţă, care a purtat lupte aeriene cu înaripatul Garuda (Fig. 16), unul dintre urmaşii monstruoşi ai lui Kasyapa. Într-un alt exemplu, Sukra, un zeu „întinat de imoralitate", a răpit-o pe Tara, frumoasa
soţie a căruţaşului lui Indra. „Ilustrul Rudra" şi alţi zei au sărit atunci în ajutorul soţului întristat.
      A urmat „o bătălie cumplită, distrugând zei şi demoni, pentru Tara". În pofida înfricoşătoarelor lor arme, zeii au fost învinşi şi a trebuit să se refugieze la „Prima Zeitate". Prin urmare, tatăl zeilor însuşi a coborât pe Pământ şi a pus capăt luptelor, înapoind-o pe Tara soţului ei. Apoi, Tara a născut un fiu „a cărui frumuseţe îi umbrea pe celeşti (...). Cuprinşi de bănuieli, zeii au cerut să ştie cine era adevăratul tată: soţul legiuit sau zeul răpitor". Tara a declarat că băiatul era fiul lui Soma, „Nemurirea cerească"; şi i-a pus numele Budah.

      Dar până la toate acestea mai era destul timp; pe vremuri, zeii s-au luptat între ei din cauze mai importante: supremaţia şi domnia peste Pământ şi peste resursele lui. Cu atât de multe odrasle ale lui Kasyapa de la diferite soţii şi concubine, precum şi cu descendenţi ai altor zei bătrâni, conflictul a devenit curând inevitabil. Dominaţia Adiţilor era duşmănită îndeosebi de Asuraşi, zeii vârstnici, ale căror mame îi născuseră lui Kasyapa înaintea Adiţilor. Purtând un nume non-arian, de origine orientalapropiată clară (înrudit cu numele zeilor supremi ai Asiriei, Babilonului şi Egiptului - Ashur, Asar, Osiris), în cele din urmă ei au preluat în tradiţiile hinduse rolul de zei răi, „demoni".
      Invidiile, rivalităţile şi alte motive de fricţiuni au dus în cele din urmă la război, atunci când Pământul, „care la început a produs hrană fără a avea culturi", a căzut victimă unei foamete globale. Zeii, dezvăluie textele, îşi întreţineau nemurirea bând Soma, un ambroziac care era adus pe Pământ
din Sălaşul Celest de către un vultur şi se bea în amestec cu laptele. „Kinele" (vitele) zeilor ofereau de asemenea „sacrificiile" de carne friptă preferate de aceştia. Dar a sosit o vreme când toate aceste produse de strictă necesitate au devenit tot mai rare. Satapatha Brahmana descrie evenimentele care au urmat:

      Zeii şi Asurii, descendenţi, şi unii şi alţii, ai Tatălui Zeilor şi ai Oamenilor, concurau pentru superioritate. Zeii i-au învins pe Asuri; totuşi, în continuare, aceştia din urmă i-au hărţuit încă o dată (...).
      Zeii şi Asurii, descendenţi, şi unii şi alţii, ai Tatălui Zeilor şi ai Oamenilor, au început să concureze [din nou] pentru superioritate. De astă dată, zeii au fost înfrânţi. Iar Asurii şi-au spus: „Numai nouă ne aparţine această lume! "
      La care, au zis: „Ei bine, atunci haideţi să împărţim lumea aceasta între noi; şi, după ce o împărţim, să ne hrănim din ea." Prin urmare, s-au apucat s-o împartă de la apus la răsărit.

      Auzind acestea, Adiţii învinşi s-au înfăţişat să ceară o parte din resursele Pământului:

      Când au aflat, zeii au spus: „Asurii împart într-adevăr acest Pământ!
      Haideţi, să mergem acolo unde îl împart Asurii; căci ce se va alege din noi dacă nu primim o parte din Pământ? "
      Punându-l pe Vishnu în frunte, s-au dus la Asuri.

      Trufaşi, Asurii le-au oferit Adiţilor doar atâta pământ cât îi ajungea lui Vishnu să se culce... Dar zeii au folosit un subterfugiu şi l-au aşezat pe Vishnu într-o „îngrăditură" care putea „merge în trei direcţii", astfel câştigând trei dintre cele patru regiuni ale Pământului.
      Păcăliţi, Asurii au atacat atunci dinspre sud; iar zeii l-au întrebat pe Agni „cum i-ar putea învinge pe Asuri pentru totdeauna". Agni a propus o manevră tip cleşte: în timp ce zeii atacau dinspre regiunile lor, „eu voi ocoli până în partea de la miazănoapte, iar voi îi veţi împresura de aici; şi, împresurându-i, îi vom răpune." Înfrângându-i astfel pe Asuri, consemnează Satapatha Brahmana, „zeii erau dornici să vadă cum îşi puteau îndestula jertfele"; prin urmare, multe dintre fragmentele de luptă ale vechilor scrieri hinduse vorbesc despre recapturarea kinelor şi reaprovizionarea cu băutură Soma.
      Aceste războaie s-au purtat pe pământ, în aer şi sub mări. Asurii, după cum scrie în „Mahabharata", şi-au făcut trei fortăreţe de metal în cer, de unde au atacat cele trei regiuni ale Pământului. Aliaţii lor din războiul cu zeii puteau deveni nevăzuţi, folosind arme invizibile; iar alţii luptau dintr-un oraş de sub mare, pe care îl capturaseră de la zei.
      Unul dintre cei care au excelat în aceste bătălii a fost Indra („Furtună"). Pe uscat, el a nimicit nouăzeci şi nouă de fortăreţe ale Asurilor, ucigând un mare număr din discipolii lor înarmaţi. În cer, lupta din carul său aerian, contra Asurilor ascunşi în „fortăreaţa lor din nori". Imnurile din Rig-Veda enumera grupuri de zei, precum şi zeităţi individuale învinse de Indra (după traducerea lui R.T. Griffith, „Imnurile din Rig-Veda"):

      Ucisu-i-ai cu trăsnetu-ţi pe Sasyii (...) Departe de podeaua Cerului, în toate părţile, cei de demult şi fără rituri fugeau spre nimicire (...) Pe Dasyii arsu-i-ai din ceruri.
      Au întâlnit în luptă armata celor fără de prihană, şi-atunci Navagvaii dezlănţuitu-şi-au puterea.
      Precum jugani la-ntrecere cu taurii fugiră pe căi abrupte dinspre Indra s-au risipit.
      Sfarmat-a Indra tarile castele-ale lui Ilibsa şi în bucăţi pe Sushna cu cornu-i l-a tăiat (...).
      Ucisu-ţi-ai duşmanul luptător cu Tunetu-ţi (...) Aprig căzu arma lui Indra peste duşmani, cu iutele-i Trăsnet cel ascuţit le spulberă oraşele-n fărâme.
      Şi înainte-ai mers din luptă să lupţi cutezător, castel după castel cu forţa-ţi nimicind.
      Tu, Indra, cu-al tău prieten care duşmanu-l face să se plece, cel mai încet din depărtări neînfricatul Namuchi.
      În moarte doborât-ai pe Karanja, pe Parnaya (...) Oraşele o sută-ale lui Vangrida le-ai zdrobit.
      Făcut-ai să se cutremure streaşină 'naltului cer când, îndrăzneţ, prin tine însuţi ai lovit Sambara.

      Învingându-i pe inamicii zeilor în grupuri ca şi în ciocniri individuale şi făcându-i să „fugă spre nimicire", Indra şi-a îndreptat eforturile spre a da drumul kinelor.
      Demonii" le-au ascuns într-un munte, păzit de Vala („încercuitorul"); Indra, ajutat de Angiraşi, zei tineri care puteau emite flăcări divine, a năvălit în ascunzătoarea fortificată şi a eliberat kinele. (Unii cercetători, ca J. Herbert, în Hindu Mythology, susţin că ceea ce a eliberat sau recuperat Indra nu erau vaci, ci o Rază Divină, căci cuvântul sanscrit go are ambele înţelesuri.)
      Când au început aceste războaie ale zeilor, Adiţii l-au numit pe Agni („Agilul") în funcţia de Hotri, „Şef de funcţie". Pe măsură ce războaiele continuau - unele texte sugerează că au durat mult peste o sută de ani - a fost făcut şef Vishnu („Activul"). Dar când luptele au luat sfârşit, Indra, care contribuise atât de mult la victorie, a revendicat supremaţia. La fel ca în „Teogonia" greacă, una dintre primele fapte săvârşite pentru a-şi impune cererea a fost asasinarea propriului său tată. Rig-Veda (Cartea a IV-a: 18, 12) îl întreabă retoric pe Indra: „Indra, cin' ţi-a lăsat mama văduvă?" Răspunsul urmează tot sub formă de întrebare: „Care zeu a fost prezent în vâltoare, când tu ucisu-ţi-ai tatăl, prinzându-l de picior?"
      Pentru această crimă, Indra a fost exclus de zei de la băutul Somei, astfel periclitându-i-se continuarea nemuririi. Aceştia au „urcat la Cer", lăsându-l pe Indra cu kinele pe care le luase înapoi. El însă „s-a dus după ei, cu Arma-Tunet ridicată", înălţându-se din locul de la nord al zeilor. Temându-se de arma lui, zeii au strigat: „Nu azvârli!" şi au acceptat să-l lase din nou pe Indra să se înfrupte din alimentele divine.
      Însă acapararea puterii zeilor de către Indra nu a rămas necontestată. Provocarea i-a aparţinut lui Tvashtri, la care, în Imnuri, se fac referiri ambigue ca fiind „întâiul născut" - fapt care ar putea explica propriile lui pretenţii la succesiune. Indra l-a lovit rapid cu Arma-Tunet, una şi aceeaşi cu cea pe care i-o făurise Tvashtri. Apoi însă lupta a fost preluată de Vritra („Opritorul"), pe care câteva texte îl declară primul născut al lui Tvashtri, dar unii cercetători îl interpretează ca fiind un monstru artificial, întrucât a crescut rapid până la proporţii imense. La început, Indra a fost în inferioritate şi a fugit într-un colţ îndepărtat al Pământului. Când l-au abandonat toţi zeii, nu i-au mai rămas alături decât douăzeci şi unu de Maruţi. Aceştia făceau parte dintr-un grup de zei care conduceau cele mai
repezi care aeriene, cu „puternic vuiet ca al vânturilor ce clatină şi răstoarnă munţii" când „se înălţau la cer":

      Aceste neasemuite miracole, roşii la culoare, 
      Goneau pe drumul lor cu mare muget peste streşinile cerului (...) 
      Şi se aşterneau cu raze de lumină (...) 
      Strălucitoare, celeste, cu fulgerul în mâini şi pe capete cu coifuri de aur.

      Cu ajutorul Maruţilor, Indra a revenit să se lupte cu Vritra. Imnurile care descriu bătălia în termeni spectaculari au fost traduse de J. Muir (Original Sanskrit Texts) în versuri ritmate poetic:

      Carul îşi urcă zeul nenfricat,
      De apriga-i iuţeală e purtat,
      Pe cer zboară eroul în neştire
      Escorta de Maruţi îi e oştire,
      Cutezătoare duhuri de furtună.
      Aleargă carele ce fulgeră şi tună,
      Şi strălucesc de aprigă mândrie (...).
      Răget de leu e glasul lor de-osândă;
      Ca fierul tari, ai lor dinţi se împlântă.
      Colinele, pământul îl cutremur;
      Toate făpturile i-aud şi tremur.

      În timp ce pământul se cutremura şi toate fiinţele vii fugeau să se adăpostească, numai Vritra, duşmanul, le privea calm apropierea:

      Pe-abruptă culme aeriană, stând măreaţă,
Viu strălucea-a lui Vritra fortăreaţă.
      Pe zid, în strai marţial, cutezător,
Gigantul demon sta, încrezător în artele magiei, şi-narmat cu sute de săgeţi, neînfricat.

      „Fără frică, sfidând puterea braţului lui Indra," netemător de „spaimele zborului de moarte" ce se repezea spre el, Vritra stătea în aşteptare.

      Şi-atunci, cumplit spectacol s-a ivit
      Demon şi zeu în luptă s-au ciocnit.
      Vritra săgeţile şi-a aruncat,
      Trăsnet şi fulger fără număr au zburat, fierbinţi ca focul, dese cum e ploaia.
      Dar furiei lui, zeu-i sfida văpaia;
      Armele boante-n lături îi căzură spre Indra aruncate-n van cu ură.

      Când Vritra şi-a consumat toate proiectilele, Indra a putut trece la ofensivă:

      Fulgere-au început să strălucească,
      Trăsnet cumplit purces-a să zdrobească, de Indra
      Cu mândrie azvârlite.
      Şi ca făpturi de-uimire amuţite
      Stau zeii înşişi; groaza potopea lumea universală (...).

      Trăsnetele aruncate de Indra, „făurite de măiastra mână a lui Tvashtri" din fier divin, erau rachete complexe, arzătoare:

      Cine-ar fi putut să steie-n cale ploii de săgeţi,
      Ce vărsa din roşia-i mână dreaptă Indra cel măreţ
      Trăsnete având pe ele-ncheieturi sute şi sute,
      Lăncile de fier cu vârfuri mii şi mii neîntrecute,
      Arzătoare, şuierănde, iute prin văzduh zburând,
      Fără greş lovindu-şi ţinta, cu viteză ca de gând,
      Ce duşmanul cel mai mândru într-o clipă îl doboară,
      Scurt şi zdrobitor lovindu-l încă de întâia oară,
      Şi al căror însuşi sunet îi alungă negreşit
      Pe nebunii ce mânia Tunetului au stârnit.
      Rachetele ghidate îşi nimereau inevitabil ţinta:
      Şi gongul osândei lui Vritra, curând,
      Cu dangăt şi tunet puternic sunând din ploaia de fier a lui Indra-a vestit;
      C-un urlet oribil, străpuns şi zdrobit,
      Din turnul în nouri clădit se văzu
      Cum demonu-n ghearele morţii căzu.

      Vritra zăcea prăbuşit la pământ, „ca un trunchi de copac doborât de secure"; însă, chiar rămas „fără mâini şi picioare, încă îl mai desfidea pe Indra". Atunci, Indra i-a aplicat lovitura de graţie, „izbindu-l cu trăsnetul între umeri".
      Triumful lui Indra era total; dar Soarta voia ca roadele victoriei să nu fie numai ale lui. În timp ce revendica tronul tatălui său, Kasyapa, au ieşit la suprafaţă vechi îndoieli referitoare la adevărata sa paternitate.
      Se ştia sigur că la naştere, mama lui îl ascunsese de mânia lui Kasyapa. De ce? Exista un sâmbure de adevăr în zvonurile că adevăratul său tată era propriul lui frate mai mare, Tvashtri?
      Vedele nu înlătură decât parţial vălul misterului. Ele spun totuşi că Indra, mare zeu cum era, nu a domnit singur; a trebuit să împartă puterea cu Agni şi Surya, fraţii lui - la fel cum şi Zeus a fost nevoit să împartă domeniile cu fraţii săi, Hades şi Poseidon.






Va urma în capitolul următor!