CONFLICTUL DINTRE HORUS ŞI SETH . Capitolul 2.
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
Să fi fost oare un trist comentariu asupra istoriei războaielor faptul că mesianicii essenieni au imaginat Războiul Final al Oamenilor ca pe o luptă în care Adunarea Celor Divini se alătura Congregaţiei Muritorilor, iar „strigătele de război ale zeilor şi ale oamenilor" se amestecau pe câmpul de luptă?
Câtuşi de puţin. Ceea ce a avut în vedere „Războiul Fiilor Luminii contra Fiilor întunericului" nu era decât că războaiele omeneşti aveau să se încheie la fel cum începuseră: cu zeii şi oamenii luptând alături.
Oricât ar părea de incredibil, există un document care descrie primul război în care zeii au implicat oameni muritori. Este o inscripţie de pe zidurile marelui templu de la Edfu, un vechi oraş sfânt egiptean, închinat zeului Horus. Acolo, susţine tradiţia egipteană, Horus a înfiinţat o topitorie
de „fier divin" unde, într-o îngrăditură specială, îşi ţinea uriaşul Disc înaripat care putea zbura pe cer. „Când uşile topitoriei se deschid", declara un text egiptean, „Discul se înalţă":
În anul 363, Maiestatea Sa, Ra, Cel Sfânt, Şoimul Orizontului, Nemuritorul Care Veşnic Trăieşte, se afla în ţara Khenn. Era însoţit de războinicii lui, căci duşmanii conspiraseră împotriva domnului lor în districtul care, din ziua aceea, a fost numit Ua-Ua.
Ra s-a dus acolo cu barca lui, împreună cu tovarăşii săi. A acostat în districtul Locului de Tron al lui Horus, în partea apuseană a acestuia, la răsărit de Casa lui Khen-nu, cel care a fost numit de-atunci încoace Regatul Khenu.
Horus, Măsurătorul înaripat, a venit la barca lui Ra. I-a spus înaintaşului său: „ O, Şoim al Orizontului, am văzut duşmanii conspirând contra Domniei tale, pentru a lua ei Coroana Luminoasă."
În câteva cuvinte, străvechiul scrib a reuşit să schiţeze fundalul şi să descrie decorul neobişnuitului război care urma să se desfăşoare. Înţelegem imediat că luptele au fost provocate de conspiraţia anumitor „duşmani" ai zeilor Ra şi Horus, pentru a pune mâna pe „Corona Luminoasă a Domniei". Acest lucru, evident, nu l-ar fi putut face decât alt zeu sau alţi zei. Pentru a preîntâmpina conspiraţia, Ra - „însoţit de războinicii lui" - a plecat cu barca într-un district unde Horus îşi instalase cartierul general.
„Barca" lui Ra, aşa cum e cunoscută din multe alte texte, era o Ambarcaţiune Celestă cu care Ra se putea înălţa până în cele mai îndepărtate ceruri. În această situaţie, Ra a folosit-o pentru a acosta departe de orice apă, „în partea apuseană" a districtului Ua-Ua. Acolo, s-a oprit la est de „Locul de Tron" al lui Horus. Iar Horus a ieşit să-şi primească înaintaşul şi l-a anunţat că „duşmanii" îşi adunau forţele.
Atunci Ra, Cel Sfânt, Şoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul înaripat: „Înaltă mlădiţă a lui Ra, urmaşul meu: du-te repede, doboară duşmanul pe care l-ai văzut. "
Instruit astfel, Horus a pornit cu Discul înaripat, ca să caute din cer inamicul:
Aşadar Horus, M sur torul înaripat, a zburat spre ă ă orizont cu Discul înaripat al lui Ra; de aceea, începând din acea zi, el a fost numit „Mare Zeu, Domn al Cerurilor. "
Din cer, zburând cu Discul înaripat, Horus a zărit forţele inamice şi a dezlănţuit asupra lor o „furtună" care nu se putea nici vedea, nici auzi, şi totuşi omora pe loc:
În tăria cerurilor, din Discul înaripat, a văzut duşmanii şi a venit spre ei din spate. Din partea anterioară a dat drumul peste ei unei Furtuni pe care nici cu ochii n-o vedeau, nici cu urechile nu o auzeau. Tuturor le-a adus moartea, într-o clipită; nici o făptură nu a mai scăpat cu viaţă.
După aceea, Horus a zburat înapoi la barca lui Ra, cu Discul înaripat „care strălucea în multe culori", şi şi-a auzit victoria anunţată oficial de Thoth, zeul meşteşugurilor vrăjitoreşti:
Apoi Horus, Măsurătorul înaripat, a reapărut cu Discul înaripat, care strălucea în multe culori; şi s-a întors la barca lui Ra, Şoimul Orizontului.
Iar Thoth a spus: „ O, Domn al zeilor! Măsurătorul înaripat s-a întors cu marele Disc înaripat, strălucind în multe culori (...). "
Prin urmare, din acea zi a fost numit „Măsurătorul înaripat". Şi după Horus, Măsurătorul înaripat, au numit oraşul lui Hut „Behutet", de atunci încoace.
În Egiptul Superior a avut loc prima luptă, descrisă mai sus, între Horus şi „duşmani". Heinrich Brugsch, cel care a publicat primul textul inscripţiei, în 1870 (Die Sage von der geßügten Sonnenscheibe), a sugerat că Ţara lui Khenn" era Nubia, iar Horus văzuse inamicii la Syene (astăzi Aswan). Studii mai recente, ca Egypt in Nubia de Walter B. Emery, confirmă că Ta-Khenn era Nubia, iar Ua-Ua era denumirea zonei sale nordice, regiunea dintre prima şi a doua cataractă a Nilului. (Partea de sud a Nubiei se numea Kush.) Aceste identificări par valabile, întrucât oraşul Behutet, care i-a fost acordat lui Horus ca premiu pentru prima victorie, era chiar localitatea Edfu, consacrată lui Horus de-atunci şi până în zilele noastre.
Tradiţiile afirmă că Edfu a fost locul unde Horus a înfiinţat o topitorie divină de metale, în care se făureau arme unice, din „fier divin". Tot acolo, Horus a instruit o armată de mesniu - „Oameni de Metal". Aceştia au fost reprezentaţi pe pereţii templului din Edfu ca având capetele rase, o tunică
scurtă cu guler jos şi arme în ambele mâini. O descriere a armei neidentificate, în formă de harpon,
Mesniu au fost, conform tradiţiilor egiptene, primii oameni înarmaţi vreodată de zei cu arme făcute din metal. De asemenea, după cum vom înţelege curând din desfăşurarea povestirii, ei au fost primii oameni înrolaţi de un zeu pentru a lupta în războaiele dintre zei.
Întrucât zona aflată între Aswan şi Edfu era acum asigurată cu străşnicie, iar oamenii-luptători înarmaţi şi instruiţi, zeii s-au declarat gata să pornească spre nord, către vatra Egiptului. Se pare că victoriile iniţiale au întărit de asemenea alianţa zeilor, căci ni se spune că grupului i se alăturase şi zeiţa asiatică Ishtar (pe care textul egiptean o pomeneşte cu numele ei canaaneian, Ashtoreth). Plutind pe cer, Horus i-a strigat lui Ra să cerceteze pământurile de jos:
Iar Horus a spus: „Înaintează, o, Ra!
Caută duşmanii care umblă pe jos, pe pământ! "
Atunci Ra, Cel Sfânt, a înaintat; iar Ashtoreth era cu el.
Şi s-au uitat după duşmani pe pământ; dar fiecare dintre aceştia era ascuns.
Întrucât duşmanii de la sol erau ascunşi vederii, lui Ra i-a venit o idee: „Şi Ra le-a spus zeilor ce-l însoţeau: «Haideţi să ne cârmim corabia spre apă, căci duşmanul se ascunde pe pământ.» Şi din acea zi încoace au numit apele «Apele Călătorite»." Dacă Ra putea folosi capacităţile amfibii ale vehiculului său, Horus avea nevoie de o corabie care să plutească pe apă. Prin urmare, i-au dat o barcă, „şi de-atunci şi până acum au numit-o Mak-A (Marele Protector)."
Imediat după aceea, a avut loc prima luptă în care au participat oameni muritori:
Dar şi duşmanii s-au dus pe apă, prefăcându-se în crocodili şi hipopotami, şi au lovit barca lui Ra, Şoimul Orizontului (...).
Atunci Horus, Măsurătorul înaripat, a venit cu ajutoarele sale, care slujeau de războinici, fiecare chemat pe nume, cu Fierul Divin şi un lanţ în mâini, şi i-au bătut pe crocodili şi pe hipopotami.
Şi au scos din apă şase sute cincizeci şi unu de duşmani în acel loc; iau ucis în preajma cetăţii.
Iar Ra, Şoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul înaripat: „Fie ca acest loc să fie cunoscut ca locul unde s-a consacrat a ta victorie în ţinuturile de sud. "
După biruirea duşmanilor din cer, de pe uscat şi de pe apă, victoria lui Horus părea completă; iar Thoth a chemat la sărbătorire:
Atunci spusu-le-a Thoth celorlalţi zei:
„ O, Zei din Ceruri, să se bucure inimile voastre!
O, Zei de pe Pământ, să se bucure inimile voastre!
Tânărul Horus a adus pacea, după ce a izbutit să facă fapte miraculoase în această campanie. "
Cu acea ocazie, Discul înaripat a fost adoptat ca emblemă a victoriosului Horus:
Din ziua aceea, există emblemele de metal ale lui Horus. Horus e cel care şi-a făcut emblemă din Discul înaripat, punându-l pe partea de dinainte a bărcii lui Ra. Pe zeiţa de la miazănoapte şi zeiţa de la miazăzi, înfăţişate ca doi şerpi, le-a aşezat alături.
Iar Horus stătea în spatele emblemei, la bordul bărcii lui Ra, cu Fierul Divin şi lanţul în mână.
În ciuda proclamării lui Horus de către Thoth ca aducător al păcii, pacea încă nu era aproape. În timp ce compania zeilor continua să avanseze spre nord, „au zărit două străluciri pe o câmpie, la sud-est de Teba. Iar Ra ia spus lui Thoth: «Aceia sunt duşmanii; Horus să-i măcelărească (...).» Şi Horus mare masacru a făcut în rândurile lor."
Încă-o dată, cu ajutorul armatei de oameni pe care-i instruise şi înarmase, Horus a învins; iar Thoth a continuat să denumească locurile după triumfurile în luptă.
Dacă prima bătălie aeriană a izbucnit peste liniile de apărare care despărţeau Egiptul de Nubia, la Syene (Aswan), luptele următoare de pe uscat şi apă au adus sub controlul lui Horus meandra Nilului, de la Teba până la Dendra. În vremurile viitoare, acolo aveau să prolifereze mari temple şi palate regale. Se deschisese drumul spre vatra Egiptului.
Timp de mai multe zile, zeii au înaintat spre nord - Horus stând de veghe în cer, cu Discul înaripat, Ra şi tovarăşii săi navigând pe Nil, iar Oamenii de Metal păzind flancurile, pe maluri. A urmat o serie de ciocniri scurte, dar aprige; denumirile de locuri - bine stabilite în vechea geografie egipteană - arată că zeii atacanţi au ajuns la regiunea lacurilor ce se întindeau în antichitate de la Marea Roşie până la Mediterană (dintre care unele mai există şi astăzi):
Atunci, duşmanii s-au îndepărtat de el, spre miazănoapte. S-au oprit în ţinutul lacurilor, cu faţa spre marea dosnică a Mediteranei; iar inimile le erau pierite de frica lui.
Dar Horus, Măsurătorul înaripat, i-a urmat îndeaproape, în barca lui Ra, cu Fierul Divin în mână.
Şi toate Ajutoarele lui, înarmate cu arme făurite din fier, s-au rânduit în jur.
Dar încercarea de a-i înconjura şi de a-i prinde în cursă pe inamici nu a reuşit: „Timp de patru zile şi patru nopţi, a cutreierat apele în urmărirea lor, fără a vedea măcar unul." Atunci, Ra l-a sfătuit să urce din nou cu Discul înaripat, iar de astă dată Horus i-a putut vedea pe duşmanii care fugeau; „şi-a azvârlit Lancea Divină după ei şi i-a ucis, şi mare prăpăd a făcut printre ei. Şi a mai adus o sută patruzeci şi doi de prizonieri duşmani în partea de la prova a bărcii lui Ra," unde au fost executaţi sumar.
Inscripţia din templul de la Edfu continuă pe un alt panou, căci şi în acel Război al Zeilor începe un nou capitol. Inamicii care reuşiseră să scape „s-au îndreptat pe lângă Lacul din Miazănoapte, mergând spre Mediterană, unde doreau să ajungă navigând prin ţinutul lacurilor. Dar zeul le-a lovit
inimile (cu frică) şi când au ajuns în mijlocul apelor, fugind, s-au abătut dinspre lacul de la apus spre apele care au legătură cu lacurile din regiunea Mer, în scopul de a se uni acolo cu duşmanii care erau în Ţara lui Seth."
Aceste versete nu oferă numai informaţii geografice; ele îi identifică, totodată, pentru prima oară, pe „duşmani". Conflictul se transferase spre salba de lacuri care, în antichitate, într-o mult mai mare măsură decât astăzi, despărţea Egiptul propriu-zis de peninsula Sinai. La est, dincolo de această barieră lichidă, se întindea domeniul lui Seth - adversarul de odinioară şi ucigaşul lui Osiris, tatăl lui Horus. Seth, aflăm acum, era inamicul împotriva căruia avansaseră forţele lui Horus dinspre sud.
Iar acum, Horus ajunsese la linia care despărţea Egiptul de Ţara lui Seth.
Un timp, luptele au cunoscut o pauză, în timpul căreia Horus şi-a adus în linia întâi Oamenii de Metal, iar Ra a ajuns la faţa locului cu barca. Inamicii s-au regrupat şi ei, după care au traversat înapoi apele, urmând o bătălie importantă. De astă dată, au fost capturaţi şi executaţi trei sute optzeci şi unu de inamici (textul nu prezintă cifra victimelor din tabăra lui Horus); iar Horus, alergând pe urmele lor, a traversat apele, pătrunzând pe teritoriul lui Seth.
Atunci, conform inscripţiei din marele templu de la Edfu, Seth s-a înfuriat atât de tare încât a ieşit în faţa lui Horus, antrenându-l într-o serie de lupte - la sol şi în aer - pentru a se confrunta ca de la zeu la zeu. Despre aceste ciocniri s-au găsit mai multe versiuni, după cum vom vedea. Interesant, în momentul de faţă, este faptul subliniat de E.A. Wallis Budge în The Gods of the Egyptians: şi anume, că în prima participare a oamenilor la Războaiele Zeilor, oştirea omenească înarmată cu Fierul Divin a fost ce care i-a adus victoria lui Horus: „E destul de clar că şi-a datorat succesele în
primul rând superiorităţii armelor cu care erau înzestraţi el şi oamenii lui, şi materialului din care erau făcute."
Astfel, conform scrierilor egiptene, omul a învăţat să ridice spada împotriva omului.
Când toate luptele s-au sfârşit, Ra şi-a exprimat satisfacţia faţă de realizările „acestor Oameni de Metal ai lui Horus" şi a hotărât ca, de-atunci începând, „să locuiască în sanctuare" şi să fie slujiţi cu libaţii şi ofrande „ca răsplată, căci i-au ucis pe duşmanii zeului Horus". Ei s-au aşezat la Edfu, capitala Egiptului Superior a lui Horus, şi la This (Tanis în greacă, biblicul Zo'an), capitala Egiptului Inferior a zeului. Cu timpul, şi-au depăşit rolul strict militar, ajungând la titlul de Samsu-Hor („Asistenţi ai lui Horus"), servind ca emisari şi ajutoare umane.
S-a stabilit că inscripţia de pe pereţii templului din Edfu era copia unui text cunoscut scribilor egipteni din surse mai vechi; când însă şi de cine a fost compus textul iniţial, nu ştie nimeni. Savanţii care au studiat inscripţia au tras concluzia că datele exacte geografice şi de altă natură din text indică (folosind cuvintele lui E.A. Wallis Budge) „că nu avem de-a face numai cu evenimente mitologice; este aproape sigur că înaintarea triumfală atribuită lui Hor-Behutet (Horas din Edfu) se bazează pe faptele unui invadator victorios care s-a stabilit la Edfu în cele mai vechi timpuri."
La fel ca în cazul tuturor textelor egiptene istorice, şi acesta începe cu o dată calendaristică: „În anul 363". Asemenea date indică întotdeauna anul din domnia faraonului la care se referă evenimentul: fiecare faraon avea primul său an, al doilea an şi aşa mai departe. Textul respectiv însă nu se ocupă de problemele regilor, ci de chestiuni divine - un război între zei. Prin urmare, textul relatează evenimente care au avut loc în „anul 363" din domnia anumitor zei şi ne duce înapoi, în vremurile de demult, când Egiptul era stăpânit de zei, nu de oameni.
Tradiţiile egiptene nu lasă nici o îndoială că au existat într-adevăr asemenea timpuri. Istoricul grec Herodot (secolul al V-lea î.Ch.), cu ocazia vizitei sale prelungite în Egipt, a aflat de la preoţi amănunte despre dinastiile şi domniile faraonice. „Preoţii," a scris el, „au spus că Men a fost primul rege al Egiptului şi că el a înălţat zăgazul care apără oraşul Memphis de revărsările Nilului," abătând albia râului şi în continuare construind Memphisul pe terenul astfel dobândit. „Pe lângă aceste lucrări, au mai spus preoţii, a clădit templul lui Vulcan, care se înalţă lângă oraş, o construcţie vastă, foarte vrednică de a fi pomenită.
În continuare, mi-au citit de pe un papirus numele a trei sute treizeci de monarhi care au fost urmaşii lui la tron. În acest număr de succesori se înscriau optsprezece regi etiopieni şi o regină băştinaşă; toţi ceilalţi au fost regi egipteni."
Apoi, preoţii i-au arătat lui Herodot şiruri de statui reprezentându-i pe faraonii succesivi şi i-au povestit diverse detalii despre unii dintre aceşti regi şi pretenţiile lor de ascendenţă divină. „Făpturile reprezentate de acele imagini erau într-adevăr foarte departe de a fi zei," a comentat Herodot; „totuşi", a continuat el:
În timpurile dinaintea lor, altfel au stat lucrurile: pe-atunci, Egiptul avea cârmuitori zei, care locuiau pe Pământ cu oamenii, unul dintre ei fiind întotdeauna suprem deasupra celorlalţi.
Ultimul dintre aceştia a fost Horus, fiul lui Osiris, pe care grecii îl numeau Apollo. El l-a detronat pe Typhon şi a domnit peste Egipt ca regezeu.
În cartea sa Împotriva lui Apion, istoricul evreu din secolul I Flavius Josephus a citat ca sursă despre istoria Egiptului scrierile unui preot egiptean numit Manetho. Aceste scrieri nu s-au găsit niciodată; dar orice îndoială privitoare la existenţa unui asemenea istoric s-a risipit când a ieşit la iveală faptul că lucrările lui formau baza mai multor opere ale istoricilor greci ulteriori. În prezent, se ştie cu certitudine că Manetho (numele său hieroglific însemna „Darul lui Thoth"), cu adevărat mare preot şi cărturar, a compilat istoria Egiptului în mai multe volume, la porunca regelui Ptolemeu Philadelphus, în jurul anului 270 î.Ch. Manuscrisul original a fost depus în marea bibliotecă din Alexandria, pentru a pieri acolo laolaltă cu nenumărate alte documente de o valoare inestimabilă, când clădirea şi conţinutul ei au fost incendiate de cuceritorii musulmani, în A.D. 642.
Manetho a fost primul istoric cunoscut care i-a împărţit pe conducătorii Egiptului în dinastii - sistem continuat până în zilele noastre. Lista Regilor întocmită de el - cu numele, perioadele de domnie, ordinea succesiunii şi alte informaţii pertinente - s-a conservat în primul rând prin intermediul scrierilor lui Iulius Africanul şi ale lui Eusebius din Caesarea (în secolele al III-lea şi al IV-lea d.Ch.). Acestea, precum şi alte versiuni, bazate pe Manetho, confirmă că el l-a înscris ca prim domnitor din prima dinastie a faraonilor pe regele Men (în greacă Menes) - unul şi acelaşi pe care l-a menţionat Herodot, pe baza propriilor sale cercetări în Egipt.
De atunci, acest fapt a fost confirmat de descoperirile moderne, ca Tăbliţa lui Abydos (Fig. 7), în care Faraonul Seti I, însoţit de fiul său, Ramses al II-lea, înşiră numele a şaptezeci şi cinci de predecesori ai săi. Primul nominalizat este Mena.
Dacă Herodot a avut dreptate în privinţa dinastiilor faraonilor egipteni, e posibil să fi spus adevărul şi referitor la un „timp anterior", când „Egiptul avea cârmuitori zei"?
Constatăm că Manetho a fost de aceeaşi părere cu Herodot şi în această problemă. Dinastiile faraonilor, a scris el, au fost precedate de alte patru dinastii - două de zei, una de semizei şi o dinastie tranzitorie. La început, a scris el, şapte mari zei au domnit peste Egipt, pe o perioadă totală de 12.300 de ani:
A doua dinastie a zeilor, a scris Manetho, a constat din doisprezece conducători divini, dintre care primul a fost zeul Thoth; aceştia au domnit 1.570 de ani. În total, a spus el, nouăsprezece zei au domnit timp de 13.870 ani. Apoi, a urmat o dinastie de treizeci de semizei, care au domnit 3.650 de ani; în total, au fost patruzeci şi nouă de conducători divini şi semidivini ai Egiptului, domnind în total 17.520 de ani. Apoi, vreme de 350 de ani, nu a existat nici un conducător al întregului Egipt; a fost o perioadă haotică, în care zece conducători umani au continuat domnia la This. Numai după aceea a înfiinţat Men prima dinastie umană a faraonilor şi a construit o nouă capitală, închinată zeului Ptah - „Vulcan" al lui Herodot.
Un secol şi jumătate de descoperiri arheologice şi descifrări ale scrierilor hieroglifice i-a convins pe savanţi că, probabil, dinastiile faraonice au început în Egipt în jurul anului 3.100 î.Ch.; ba mai mult, se confirmă că sub un conducător a cărui hieroglifa se citeşte Men. Acesta a unit Egiptul Superior şi cel Inferior şi a stabilit capitala într-un oraş nou, numit Men-Nefer („Frumuseţea lui Men" - în greceşte Memphis). Ascensiunea lui pe tronul unui Egipt unit urmase într-adevăr unei perioade anarhice, cu ţara dezbinată, după cum declarase Manetho. O inscripţie de pe un artefact cunoscut ca Piatra de la Palermo a păstrat cel puţin nouă nume arhaice ale regilor care nu purtau decât Coroana Roşie a Egiptului Inferior şi care au domnit înaintea lui Menes. S-au găsit morminte şi artefacte propriu-zise aparţinând regilor arhaici care purtau nume ca „Scorpion", Ka, Zeser, Nanner şi Sma. Sir Flinders Petrie, reputatul egiptolog, a afirmat în The Royal Tombs of the First Dynasty şi în alte scrieri că aceste nume corespund cu cele prezentate de Manetho în lista celor zece conducători umani care au domnit la Tanis în secolele haotice. Petrie a propus ca acest grup, care a precedat prima dinastie, să se numească „Dinastia 0".
Un document arheologic major, având de-a face cu regalitatea egipteană, aşa-numitul Papirus din Torino, începe cu o dinastie de zei care îi enumera pe Ra, Geb, Osiris, Seth şi Horus, urmaţi de Thoth, Maat şi alţii, atribuindu-i lui Horus - la fel cum a făcut şi Manetho - o domnie de trei sute de ani. Acest papirus, care datează de pe vremea lui Ramses al II-lea, înşiră, după conducătorii divini, treizeci şi opt de conducători semidivini: „Nouăsprezece Căpetenii ale Zidului Alb şi nouăsprezece Venerabili de la Miazănoapte". Între ei şi Menes, declară Papirusul din Torino, au domnit regi umani sub patronajul lui Horus; epitetul lor era Shamsu-Hor!
Ţinând o cuvântare în faţa Societăţii Regale de Literatură din Londra, în 1843, curatorul Antichităţilor Egiptene de la British Museum, dr. Samuel Birch, a anunţat că numărase pe papirus şi pe fragmentele acestuia un total de trei sute treizeci de nume - număr care „coincidea cu cei trei sute treizeci de regi menţionaţi de Herodot".
Chiar dacă se contrazic în unele amănunte, egiptologii convin că descoperirile arheologice confirmă informaţia furnizată de istoricii antici cu privire la dinastiile începute de Menes, în urma unei perioade anarhice de circa zece conducători ai unui Egipt dezbinat; şi că a existat o perioadă anterioară, când Egiptul era unit sub conducători ale căror nume s-ar fi putut să nu fie altele decât Horus Osiris şi aşa mai departe. Totuşi, savanţii care găsesc dificil de acceptat faptul că aceşti conducători erau „zei" sugerează că nu au fost decât fiinţe omeneşti „zeificate".
Pentru a lămuri mai bine subiectul, putem începe chiar cu locul ales de Menes pentru a fi capitala Egiptului reunificat. Amplasamentul oraşului Memphis, constatăm, nu a fost stabilit la voia întâmplării; el avea legătură cu anumite evenimente privitoare la zei. Nici modalitatea în care s-a clădit Memphisul nu a fost lipsită de semnificaţii simbolice: Menes a construit oraşul pe o movilă artificială, creată prin devierea Nilului în acel loc şi prin alte îndiguiri extinse, stăvilare şi asanări, pentru recuperarea de terenuri. A făcut acest lucru într-o emulaţie a modului în care luase naştere însuşi Egiptul.
Egiptenii credeau că în ţară a sosit „un foarte mare zeu care a apărut în cele mai vechi timpuri" şi care a găsit-o scufundată sub apă şi noroi. Acesta a întreprins mari lucrări de zăgăzuire şi asanare, literalmente ridicând Egiptul din ape - astfel explicându-se supranumele Egiptului, „Ţara înălţată". Acest zeu vechi se numea Ptah - un „Zeu al Cerului şi al Pământului". A fost considerat un mare inginer şi meşter artificier.
Veridicitatea legendei Ţării înălţate este accentuată de aspectele sale teologice. Nilul e un fluviu liniştit şi navigabil până la Syene (Aswan); cu începere de acolo, cursul apei e înşelător şi obstrucţionat de mai multe cataracte. Aşa cum actualul nivel al Nilului este regularizat de barajul de la Aswan, la fel pare să fi fost situaţia şi în Egiptul preistoric. Ptah, afirmă legendele egiptene, şi-a stabilit baza de operaţiuni pe insula Abu, cea numită din epoca grecească Elefantina, din cauza formei sale; ea se află deasupra primei cataracte a Nilului, la Aswan. În texte şi desene (Fig. 8), Ptah, al cărui simbol era şarpele, este reprezentat controlând apele Nilului din nişte caverne subterane.
„El era cel ce păzea uşile care opreau inundaţiile, cel ce trăgea zăvoarele la momentul potrivit." În limbaj tehnic, suntem informaţi că, în locul cel mai adecvat din punct de vedere ingineresc, Ptah a construit „caverne gemene" (două rezervoare legate între ele) ale căror valve se puteau deschide şi închide, „zăvorî" şi descuia, astfel reglând artificial nivelul şi curgerea apelor Nilului.
Ptah şi alţi zei erau numiţi, în egipteană, Ntr - „Păzitor, Veghetor". Veniseră în Egipt, au scris egiptenii, din Ta-Ur, „Ţara Străină/Îndepărtată", al cărei nume, Ur, însemna „vechi", dar putea fi şi denumirea propriu-zisă a locului - un loc bine cunoscut din documentele mesopotamiene şi biblice: străvechiul oraş Ur din sudul Mesopotamiei. Iar strâmtorile Mării Roşii, care făceau legătura între Mesopotamia şi Egipt, se numeau Ta-Neter, „Locul Zeilor", trecătoarea pe unde veniseră aceştia în Egipt. Faptul că primii zei au venit din ţinuturile biblice ale lui Shem este susţinut şi de faptul surprinzător că numele acestor zei vechi era de derivaţie „semitică" (akkadiană). Astfel, ptah, care nu însemna nimic în egipteană, în limbile semite avea sensul de „cel care făurea lucruri cioplind şi deschizând".
În timp - după nouă mii de ani, conform lui Manetho -, Ra, un fiu al lui Ptah, a devenit stăpânitorul Egiptului. Nici numele lui nu avea nici un înţeles în egipteană, dar, întrucât Ra era asociat cu un corp ceresc luminos, cercetătorii presupun că însemna „strălucitor". Ştim cu mult mai mare certitudine că una dintre poreclele lui, Tem, avea conotaţia semitică de „Desăvârşitul, Cel Pur".
Egiptenii credeau că şi Ra venise pe Pământ de pe „Planeta Milioanelor de Ani", cu o Barjă Cerească, a cărei parte superioară conică, numită Ben-Ben („Pasărea Piramidală"), urma să se conserve ulterior întrun altar construit anume în oraşul sacru Anu (biblicul On, mai cunoscut după numele său grecesc, Heliopolis). În epocile dinastice, egiptenii făceau pelerinaje la acest altar pentru a vedea Ben-Ben-ul şi alte relicve asociate cu Ra şi cu călătoriile celeste ale zeilor. Israeliţii au fost siliţi să-i construiască lui Ra oraşul numit în Biblie Pi-Tom - „Poarta lui Tem".
Preoţii din Heliopolis au fost primii care au consemnat tradiţiile zeilor din Egipt şi au relatat că prima „companie" de zei, condusă de Ra, consta din nouă „Păzitori" - şi patru perechi divine care l-au urmat. Primul cuplu divin care a venit la conducere, atunci când Ra s-a săturat să mai stea în Egipt, a fost alcătuit din propriii lui copii, masculul Su („Uscăciune") şi femela Tefnut („Umezeală"); principala lor sarcină, conform legendelor egiptene, era aceea de a-l ajuta pe Ra să controleze cerurile de deasupra Pământului.
Shu şi Tefnut au servit de exemplu pentru faraonii muritori din epocile ulterioare: regele îşi alegea ca soţie regală propria soră după părintele pământean. Erau urmaţi pe tronul divin - cum ne informează atât legendele, cât şi Manetho-de copiii lor, din nou un cuplu frate-soră: Geb („Cel Care îngrămădeşte Pământul") şi Nut („Firmamentul întins").
Atitudinea strict mitologică faţă de poveştile egiptene despre zei - aceea că oamenii primitivi observau Natura şi-şi imaginau „zei" în fenomenele ei - i-a determinat pe cercetători să presupună că Geb reprezenta Pământul zeificat, iar Nut, Cerul; şi că, numindu-i pe Geb şi Nut Mamă şi Tată ai zeilor care au domnit în continuare peste Egipt, egiptenii credeau că zeii se născuseră din uniunea dintre Pământ şi Cer. Dar dacă legendele şi versetele din „Textele piramidelor" şi „Cartea morţilor" sunt interpretate într-un mod mai literal, reiese că Geb şi Nut erau numiţi astfel pe baza activităţilor legate de apariţia periodică a păsării Bennu, de unde grecii au obţinut legenda păsării Phoenix: un vultur ale cărui pene erau roşii şi aurii şi care murea şi reapărea la intervale de câteva milenii. Pentru această pasăre - al cărei nume era acelaşi cu al vehiculului cu care a aterizat Geb pe Pământ -, Geb s-a angajat în mari lucrări terestre, iar Nut „a întins firmamentul cerului". Se pare că aceste fapte au fost realizate de zei în „Ţara Leilor"; acolo, Geb „deschis-a pământul" pentru marele obiect sferic care a coborât din „cerul întins" şi a apărut la orizont.
În urma faptelor descrise mai sus, Geb şi Nut le-au predat domnia directă asupra Egiptului celor patru copii ai lor: lui Asar („Atoate- Văzătorul"), pe care grecii îl numeau Osiris, şi sorei/soţiei lui, Ast, mai cunoscută ca Isis; precum şi lui Seth şi soţiei sale, Nephtys (Nebt-Hat, „Doamna Casei"), sora lui Isis. De aceşti zei, care au fost cu adevărat divinităţi ale Egiptului, se ocupă în cea mai mare parte legendele egiptene; dar, în nici una dintre înfăţişările lor (Fig. 9), Seth nu este reprezentat fără
travestiul său animal: chipul nu i se vedea niciodată, iar numele lui continuă să-i sfideze pe egiptologi, chiar dacă e identic cu numele dat în Biblie celui de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei.
durat acest aranjament, nu putem decât deduce din cronicile lui Manetho; dar este sigur că Seth nu a fost mulţumit de împărţirea suveranităţii şi a recurs la felurite planuri, pentru a dobândi controlul asupra întregului Egipt.
Savanţii au presupus că singurul motiv al lui Seth era pofta de putere. Dar, o dată ce aflăm care erau regulile de succesiune zeiască, devine posibil să înţelegem profundul efect al acestor reguli asupra afacerilor zeilor (şi, în continuare, ale regilor umani). Întrucât zeii (şi apoi oamenii) puteau avea, pe lângă soţia oficială, una sau mai multe concubine, precum şi copii născuţi din relaţii ilicite, prima regulă de succesiune era următoarea: cel dintâi fiu născut de soţia oficială avea să fie moştenitorul tronului. Dacă soţia oficială nu avea copii, moştenitorul devenea primul născut al oricăreia dintre concubine. Totuşi, dacă la un moment dat, chiar şi după naşterea primului moştenitor, conducătorului i se năştea un fiu de la propria sa soră/soţie, acesta îl întrecea pe primul născut, devenind Urmaş Legal.
Această datină a fost cauza multor rivalităţi şi conflicte între Zeii din Cer şi de pe Pământ şi - presupunem - explică motivaţia de bază a lui Seth.
Sursa acestei ipoteze este tratatul De hide et Osiride („Despre Isis şi Osiris"), de Plutarh, istoric-biograf din secolul I d.Ch., care a scris pentru grecii şi romanii din vremea lui legendarele istorii ale zeilor din Orientul Apropiat. Sursele egiptene pe care s-a bazat el erau considerate în acea epocă a fi scrieri ale zeului Thoth însuşi, care, ca Scrib al Zeilor, a consemnat pentru totdeauna istoriile şi faptele lor pe acest Pământ.
„Iar povestea lui Isis şi Osiris, omiţând părţile ei cele mai semnificative [reţinute] şi superficiale, este astfel relatată pe scurt," a scris Plutarh în fraza introductivă, spunând în continuare că Nut (pe care grecii o comparau cu zeiţa lor Rhea) născuse trei fii: primul născut era Osiris, iar ultimul, Seth. De asemenea, ea a adus pe lume şi două fiice, Isis şi Nephtys. Dar nu toţi aceşti copii erau în realitate ai lui Geb, ci numai Seth şi Nephtys. Osiris şi fratele său al doilea îi aparţineau, de fapt, zeului Ra, care venise pe furiş la nepoata lui Nut; iar Isis era fiica lui Thoth (zeul grec Hermes), care, „fiind de
asemenea îndrăgostit de aceeaşi zeiţă", s-a achitat în diverse moduri „ca recompensă pentru favorurile pe care le primise de la ea".
Prin urmare, situaţia se prezenta astfel: primul născut era Osiris şi, cu toate că nu-l avusese ca tată pe Geb, el avea pretenţii mai mari la succesiune, întrucât era procreat de însuşi marele Ra. Dar moştenitorul legitim era Seth, fiind conceput de domnitorul Geb şi sora sa Nut. Ca şi cum atât n-ar fi fost de ajuns, problema s-a complicat şi mai mult prin cursa dintre cei doi fraţi pentru a se asigura că fiul lor urma să fie următorul succesor legitim. Spre a realiza acest lucru, Seth ar fi putut face un fiu numai cu propria sa soră Isis, câtă vreme Osiris putea rezolva chestiunea concepând un copil fie cu Isis, fie cu Nephtys (ambele fiindu-i numai pe jumătate surori). Dar Osiris a zădărnicit intenţionat şansele lui Seth de a-şi aduce urmaşii pe tronul Egiptului, luând-o pe Isis de soţie. Atunci, Seth s-a însurat cu Nephtys; dar, întrucât ea îi era soră după ambii părinţi, nici unul dintre copiii lor nu se putea califica.
Astfel s-a pregătit decorul pentru furia tot mai violentă a lui Seth faţă de Osiris, care îl îndepărtase atât de tron, cât şi de succesiune.
Conform lui Plutarh, Seth a avut ocazia să se răzbune când „o anumită regină din Etiopia, numită Aso", a venit să viziteze Egiptul. Conspirând cu susţinătorii săi, Seth a dat un banchet în cinstea ei, la care i-a invitat pe toţi zeii. Pentru acest plan, Seth a construit un cufăr magnific, suficient de încăpător pentru Osiris: „A adus cufărul in sala banchetului; unde, după ce toţi cei de faţă mult l-au admirat, Seth - chipurile în glumă - a promis că avea să-l dăruiască aceluia care încăpea înăuntru. La asta, toţi invitaţii, unul după altul, au intrat în cufăr.
Ultimul dintre toţi, Osiris s-a culcat şi el înăuntru, la care conspiratorii s-au repezit imediat cu toţii, au trântit capacul şi l-au bătut în cuie pe dinafară, turnând de asemenea peste el şi plumb topit." Apoi, au dus cufărul, cu Osiris închis înăuntru, pe malul mării şi, în locul unde Nilul se varsă în Mediterana, la Tanis, l-au aruncat în mare.
Îmbrăcată în straie de doliu şi tăindu-şi o şuviţă de păr în semn de durere, Isis a pornit în căutarea cufărului. „După un timp, a primit veşti mai concrete despre cufăr, cum că valurile mării îl duseseră până pe coastele de la Byblos" (în Libanul de azi). Isis a găsit cufărul cu trupul lui Osiris şi l-a ascuns într-un loc părăsit, până avea să găsească o cale de a-l reînvia pe Osiris. Dar Seth a aflat cumva toate astea, a răpit cufărul şi a tăiat trupul lui Osiris în paisprezece bucăţi, pe care le-a împrăştiat prin tot Egiptul.
Încă-o dată, Isis a plecat să caute fragmentele risipite ale corpului soţului/fratelui ei. Unele variante spun că pe unele le-a îngropat acolo unde le-a găsit, punând bazele adoraţiei lui Osiris în acele locuri; altele afirmă că a adunat la un loc părţile găsite, astfel începând cutuma mumificării. Toate confirmă că a găsit mai multe fragmente, cu excepţia unuia singur - falusul lui Osiris.
Totuşi, înainte de a se debarasa de trupul neînsufleţit, a reuşit să extragă „esenţa" lui Osiris şi s-a autoinseminat cu sămânţa lui, astfel concepându-l şi născându-l pe băiatul Horus. L-a ascuns de Seth în mlaştinile cu papirus din delta Nilului.
S-au găsit multe legende despre evenimentele care au urmat: legende copiate şi recopiate pe papirusuri, alcătuind capitole din „Cartea morţilor" sau folosite ca versete în textele piramidelor. Adunate la un loc, ele dezvăluie o mare dramă care a implicat manevre legale, răpiri din motive de
stat, o înviere din morţi magică, homosexualitate şi, în sfârşit, un mare război - o dramă a cărei miză era Tronul Divin al zeilor.
Întrucât toţi păreau să creadă că Osiris pierise fără a lăsa moştenitori, Seth a considerat că avea şansa de a obţine un moştenitor legitim, silind-o pe Isis să-l ia de bărbat A răpit-o şi a ţinut-o prizonieră până când ea a consimţit, dar, cu ajutorul zeului Thoth, Isis a reuşit să evadeze. O versiune
consemnată pe aşa-numita Stelă Metternich, compusă ca o poveste spusă de Isis cu propriile sale cuvinte, descrie fuga în noapte şi aventurile ei, până a ajuns la mlaştinile unde era ascuns Horus. L-a găsit pe moarte, în urma înţepăturii unui scorpion (Fig. 10). Din text se poate deduce că vestea despre agonia fiului ei a determinat-o să evadeze. Oamenii care locuiau în mlaştini au ieşit la auzul strigătelor ei, dar nu i-au putut da nici un ajutor.
Apoi, a sosit o navă spaţială:
Atunci, Isis a strigat spre cer, trimiţându-şi chemarea spre Barca Milioanelor de Ani.
Şi Discul Celest s-a oprit în loc şi nu s-a mai clintit din locul unde se afla.
Iar Thoth a coborât, şi era înzestrat cu puteri vr ăjite, şi avea chiar marea putere care a făcut să se nască lumea. Şi a spus:
„ O, Isis, tu zeiţă, atât de glorioasă, care ai cunoştinţa gurii; iată, nici un rău nu i se va întâmpla copilului Horus, căci apărat este de Barca lui Ra.
Am sosit în această zi cu Barca Discului Ceresc din locul unde se găsea ieri. La lăsarea nopţii, această Lumină va alunga [otrava] pentru însănătoşirea lui Horus (...).
Am coborât din cer ca să salvez copilul pentru mama lui. "
Reînviat din morţi de către măiastrul Thoth şi, cum spun unele texte, imunizat pentru totdeauna în urma tratamentului primit, Horus a crescut ca Netch-atef, „Răzbunător al Tatălui Său". Educat şi instruit în artele marţiale de către zeiţe şi zei alăturaţi lui Osiris, a fost crescut ca Prinţ Divin, demn de
asocierea celestă. Apoi, într-o zi, a apărut în faţa Sfatului Zeilor, pentru a revendica tronul lui Osiris.
Dintre numeroşii zei care au fost surprinşi de apariţia lui, nici unul nu s-a mirat mai mult decât Seth. Toţi păreau să se întrebe: l-a procreat întradevăr Osiris pe fiul său? Conform descrierii dintr-un text cunoscut ca „Papirusul Chester Beatty Nr. 1", Seth a propus ca deliberările zeilor să se scurteze, pentru a i se da posibilitatea să discute paşnic problema cu nepotul său nou-apărut. L-a invitat pe Horus să „vină, să petrecem o zi fericită în casa mea", iar Horus a acceptat. Dar lui Seth nu-i stătea mintea la împăcare, ci la înşelătorie:
Şi când s-a înserat, patul a fost aşternut pentru dânşii şi culcatu-s-au cei doi.
Iar în puterea nopţii, Seth şi-a făcut mădularul să se întărească şi l-a vârât între coapsele lui Horus.
La următorul sfat al zeilor, Seth a cerut ca Funcţia de Cârmuitor să i se hotărască lui, Horus fiind descalificat: indiferent dacă era sau nu din spiţa lui Osiris, acum avea în el sămânţa lui Seth, dându-i dreptul de a-i succede, nu de a-i precede, lui Seth!
Apoi, a venit rândul lui Horus să-i ia prin surprindere pe zei. Când Seth şi-a slobozit sămânţa, „am prins-o între mâini", a spus Horus. Dimineaţa, i-a arătat-o mamei sale, spunându-i ce se întâmplase. Atunci, Isis l-a pus pe Horus să-şi erecteze membrul şi să-şi verse sămânţa într-un vas. După aceea, a ieşit în grădina lui Seth şi a turnat sămânţa lui Horus peste salata pe care Seth, fără a bănui nimic, a mâncat-o. Aşa că, a anunţat Horus, „nu numai că sămânţa lui Seth nu e în mine, ci sămânţa mea este în el! Seth e cel care rămâne nedemn!"
Încurcaţi, zeii l-au chemat pe Thoth, ca să rezolve dilema. El a verificat sămânţa pe care Horus i-o dăduse mamei lui, păstrată de Isis într-un ulcior; a confirmat că era a lui Seth. Apoi, i-a examinat acestuia trupul pe dinăuntru şi a constatat că într-adevăr conţinea sămânţa lui Horus...
Înfuriat, Seth n-a aşteptat continuarea discuţiei. Numai o luptă pe viaţă şi pe moarte mai putea hotărî acum rezultatul, a strigat el, plecând.
Până atunci, potrivit lui Manetho, Seth domnise trei sute cincizeci de ani. Dacă la aceştia adunăm perioada - de treisprezece ani, se presupune - necesară lui Isis pentru a gasi cele treisprezece fragmente din trupul dezmembrat al lui Osiris, era într-adevăr „în anul 363" când Ra s-a întâlnit cu Horus în Nubia, pentru ca de acolo să-l însoţească în războiul contra „Duşmanului". În „Horus, zeul regal al Egiptului", S.B. Mercer rezumă opiniile savanţilor asupra acestui subiect cu impresionantele cuvinte: „Povestea conflictului dintre Horus şi Seth reprezintă un eveniment istoric."
Conform inscripţiei din templul de la Edfu, prima luptă faţă-în-faţă dintre Horus şi Seth a avut loc la „Lacul Zeilor", cunoscut cu începere de la acea dată sub numele de „Lacul Bătăliei". Horus a reuşit să-l lovească pe Seth cu Lancea Divină; când Seth a căzut, Horus l-a capturat şi l-a adus în faţa lui Ra. „Suliţa sa era în gâtul lui [Seth] şi picioarele celui rău erau înlănţuite, iar gura îi fusese închisă dintr-o lovitură cu ghioaga zeului [Horus]." Ra a hotărât ca Isis şi Horus să le facă ce doreau lui Seth şi celorlalţi „conspiratori" prinşi.
Dar, când Horus a început să execute prizonierii tăindu-le capetele, lui Isis i s-a făcut milă de fratele ei Seth şi l-a eliberat. Despre urmările acestui moment există mai multe variante, inclusiv cea cunoscută ca „Al Patrulea Papirus Sallier"; conform majorităţii, eliberarea lui Seth l-a înfuriat atât de
tare pe Horus încât acesta a decapitat-o pe propria lui mamă, Isis; dar zeul Thoth i-a pus la loc capul tăiat şi a înviat-o. (Acelaşi incident este relatat şi de Plutarh.)
După ce a scăpat, Seth s-a ascuns la început într-un tunel subteran. Au trecut şase zile, apoi a urmat o serie de lupte aeriene. Horus şi-a luat zborul cu un Nar („Stâlp Arzător"), care era reprezentat ca o navă alungită, cilindrică, echipată cu stabilizatoare sau aripioare. Vârful ei avea doi „ochi"
care îşi schimbau încontinuu culoarea, din albastru în roşu şi înapoi; din coadă erau înfăţişate ieşind linii ca ale unui motor cu reacţie (Fig. 11); din faţă, alcătuirea răspândea raze. (Textele egiptene, scrise toate de discipolii lui Horus, nu conţin nici o descriere a vehiculului aerian al lui Seth.)
Textele descriu o luptă care s-a desfăşurat în lung şi-n lat, iar primul lovit a fost Horus - atins de un trăsnet aruncat din vehiculul lui Seth. Nar-ul şi-a pierdut un „ochi", iar Horus a continuat lupta din Discul înaripat al lui Ra. De acolo, a tras în Seth cu un „harpon"; lovit, Seth şi-a pierdut testiculele...
Insistând asupra naturii armei, W. Max Müller a scris, în „Mitologia egipteană", că avea „un cap straniu, imposibil din punct de vedere practic", iar textele hieroglifice o mai numeau „arma celor treizeci". După cum dezvăluie reprezentările antice (Fig. 12a), „harponul" era într-adevăr o ingenioasă rachetă cu trei componente într-unul singur; după ce era lansată prima rachetă, cea mai mare, rămânea pe loc, pentru a porni şi cele două rachete mai mici. Denumirea („arma celor treizeci") sugerează că era ceea ce în zilele noastre se numeşte Rachetă cu Focoase Multiple, fiecare proiectil conţinând câte zece focoase.
Printr-o pură coincidenţă, dar probabil fiindcă circumstanţele asemănătoare duc la conotaţii similare, Corporaţia McDonnell Douglas din St. Louis, Missouri şi-a numit racheta navală cu ghidaj, recent construită, „Harponul" (Fig. 12b).
Zeii cei mari au chemat la un armistiţiu şi din nou i-au convocat pe adversari în faţa Sfatului Zeilor. Detaliile despre deliberări se pot deduce dintr-un text înscris pe o coloană de piatră de către Faraonul Shabako (secolul al VIII-lea î.Ch.), care a declarat că textul e o copie făcută după un sul de piele foarte vechi, „mâncat de viermi", care a fost găsit îngropat în marele templu al lui Ptah din Memphis.
La început, Sfatul a reîmpărţit Egiptul între Horus şi Seth, pe linia de diviziune din timpurile lui Osiris, dar Geb avea alte intenţii şi a respins hotărârea, căci îl preocupa problema continuităţii: cine avea să „deschidă corpul" generaţiilor succesive? Seth, pierzându-şi testiculele, nu mai putea avea urmaşi... Şi astfel, Geb, „Domnul Pământ, i-a dat moştenire lui Horus" întregul Egipt. Lui Seth i s-a dat un dominion din afara Egiptului; în continuare, egiptenii declară că el a devenit o zeitate asiatică.
Sfatul Zeilor a adoptat unanim recomandarea. Măsura sa finală este descrisă în „Papirusul lui Hunefer" astfel:
Horus a triumfat în prezenţa întregii adunări a zeilor. I s-a dat suveranitatea asupra lumii, iar stăpânirea lui se întinde până în cele mai îndepărtate regiuni ale Pământului.
Tronul zeului Geb i-a fost adjudecat, deopotrivă cu rangul care fusese întemeiat de zeul Shu. Această legitimare, spune în continuare papirusul: ... a fost oficializată prin decrete [înregistrată] în Camera Documentelor.
S-a înscris pe o tăbliţă de metal, potrivit poruncilor tatălui tău Ptah (...).
Zeii cereşti şi zeii pământeşti se pun în slujba fiului tău Horus.
Îl urmează în Sala Hotărârilor. Va domni peste ei.
Va urma în capitolul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu