CRONICILE PĂMÂNTULUI

CRONICILE PĂMÂNTULUI . Capitolul 4 .
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      Ca şi cum similitudinile dintre genealogiile şi războaiele zeilor greci şi hinduşi nu ar fi fost de ajuns, tăbliţele descoperite în arhivele regale hittite (într-un loc numit actualmente Boghazkoi) conţin alte aspecte ale aceleiaşi poveşti: cum, o dată cu înlocuirea unei generaţii de către alta, zeii s-au luptat între ei pentru supremaţie.
      Cele mai lungi texte găsite vorbeau, cum este de aşteptat, despre zeitatea hittită supremă Teshub: genealogia sa; îndreptăţita sa dobândire a domniei peste regiunile superioare ale Pământului; şi luptele dezlănţuite împotrivă-i de către zeul KUMARBI şi progeniturile lui. La fel ca în legendele
greceşti şi egiptene, Răzbunătorul lui Kumarbi a fost ascuns cu ajutorul zeilor aliaţi, până a crescut mare, undeva într-o parte „închisă la culoare" a Pământului. Ultimele lupte s-au desfăşurat în ceruri şi pe mări; într-una din ele, Teshub a fost sprijinit de şaptezeci de zei cu carele lor. Învins iniţial şi ascunzându-se sau plecând în exil, Teshub şi-a înfruntat până la urmă inamicul într-o luptă de la zeu la zeu. Înarmat cu „Tunetul-de-furtună care împrăştie stâncile pe optsprezece poşte" şi „Fulgerul ce străluceşte înfricoşător", a urcat spre cer cu carul său, tras de doi Tauri Cereşti înzăuaţi în aur, şi „din cer şi-a întors faţa" spre duşman. Deşi din fragmentele de tăbliţe lipseşte sfârşitul poveştii, e evident că Teshub a ieşit victorios.
      Cine erau aceşti zei străvechi, care s-au luptat între ei pentru supremaţie şi au căutat să domine Pământul întărâtând naţiunile una împotriva alteia?
      Într-un mod adecvat, poate, tratatele care au pus capăt chiar unora dintre războaiele declanşate de oameni pentru zeii lor oferă câteva indicii importante.
      Când egiptenii şi hittiţii au făcut pace, după mai mult de două secole de război, aceasta a fost pecetluită prin căsătoria fiicei regelui hittit Hattusilish al III-lea cu faraonul egiptean Ramses al II-lea. Faraonul a consemnat evenimentul pe stele comemorative depuse la Karnak, la Elefantina, lângă Aswan, şi la Abu Simbel.
      Descriind călătoria şi sosirea prinţesei în Egipt, inscripţia relatează că, atunci când „Maiestatea Sa a văzut că era frumoasă la faţă ca o zeiţă", s-a îndrăgostit de ea pe loc şi a declarat-o a fi „un dar fermecător de la zeul Ptah" şi un semn al recunoaşterii „victoriei" sale de către hittiţi. Implicaţiile
tuturor acestor manevre diplomatice au fost clarificate de alte fragmente ale inscripţiei: cu treisprezece ani în urmă, Hattusilish îi trimisese faraonului textul unui tratat de pace; dar Ramses al II-lea, încă meditând la întâmplarea aproape fatală prin care trecuse în bătălia de la Kadesh, nu l-a luat în seamă. „Atunci, marele Şef din Hatti i-a scris împăciuitor Maiestăţii Sale, an de an; dar Regele Ramses nu i-a dat nici o atenţie." În sfârşit, Regele din Hatti, în loc să mai trimită mesaje înscrise pe tăbliţe, „a trimis-o pe fiica lui cea mai mare, precedată de un tribut preţios" şi însoţită de nobili hittiţi. Întrebându-se ce însemnau toate aceste daruri, Ramses a trimis o escortă egipteană să-i întâmpine şi să-i însoţească pe hittiţi. Şi, conform relatării de mai sus, a fost fermecat de frumuseţea prinţesei hittite, astfel încât a facut-o regină şi i-a pus numele Maat-Neferu-Ra („Frumuseţea Pe Care Ra O Vede").
      Cunoştinţele noastre de istorie antică au avut şi ele de câştigat de pe urma acestei iubiri la prima vedere, căci faraonul a acceptat îndelung amânatul tratat de pace şi a poruncit să fie înscris şi acesta la Karnak, nu departe de locul unde fuseseră comemorate Bătălia de la Kadesh şi Povestea Frumoasei Prinţese Hittite. Două exemplare, unul aproape complet, cel lalt fragmentar, au fost descoperite, descifrate ă şi traduse de către egiptologi. Prin urmare, nu numai că avem textul complet al tratatului,
ci ştim şi că regele hittit a scris tratatul în limba akkadiană, care pe-atunci era (la fel ca franceza, acum un secol, două) limba comună a relaţiilor internaţionale.
      Faraonului i-a trimis o copie a originalului akkadian, scrisă pe o tăbliţă de argint, pe care inscripţia egipteană de la Karnak o descrie astfel:

      Ce e în mijlocul tăbliţei de argint, pe partea din faţă:
      Figuri conţinând o imagine a lui Seth, îmbrăţişând o imagine a Marelui
      Prinţ din Hatti, înconjurată de un chenar cu cuvintele „Pecetea lui Seth, cârmuitorul cerului; pecetea reglementării pe care a făcut-o Hattusilish " (...).
      Ce e în ceea ce înconjoară imaginea peceţii lui Seth, pe cealaltă parte:
      Figuri conţinând o imagine femeiască a zeiţei din Hatti îmbrăţişând o imagine femeiască a Prinţesei din Hatti, înconjurată de un chenar cu cuvintele „Pecetea lui Ra cel al oraşului Arinna, stăpânul pământului" (...).
     Ce e în [chenarul] care înconjoară figurile: pecetea lui Ra din Arinna, stăpânul tuturor pământurilor.

     În arhivele regale hittite, arheologii au descoperit efectiv sigiliile regale care reprezintă principala zeitate hittită îmbrăţişându-l pe regele hittit (Fig. 17), exact aşa cum e descrisă în documentul egiptean, inclusiv inscripţia înconjurătoare de pe chenarul sigiliului. Oricât de surprinzător pare, în arhive s-a găsit chiar şi tratatul original însuşi, înscris pe două tăbliţe în limba akkadiană. Dar textele hittite îl numeau pe zeul principal Teshub, nu „Seth din Hatti". Întrucât Teshub însemna „Furtuna Vântoasă", iar Seth (judecând după numele său grecesc, Typhon) însemna „Vântul Năprasnic", reiese că egiptenii şi hittiţii îşi acordau panteonurile conform numelor-epitete ale zeilor lor. În acelaşi spirit, soţia lui Teshub, HEBAT, se numea „Doamna Cerurilor", în paralel cu zeiţa ce purta acest titlu în
versiunea egipteană a tratatului; Ra („Strălucitorul") îşi avea omologul în „Domnul Cerului" hittit, pe care varianta akkadiană îl numea SHAMASH („Cel Strălucitor"), şi aşa mai departe.

      Era clar că egiptenii şi hittiţii potriveau între ele panteonuri separate, dar paralele; iar oamenii de ştiinţă au început să se întrebe ce mai aveau de dezvăluit vechile tratate. Informaţii surprinzătoare s-au găsit într-un tratat încheiat în jurul anului 1350 î.Ch. între regele hittit Shuppilulima şi regele hurrian Mattiwaza, al ţării Mitanni, care se afla pe râul Eufrat, la jumătatea drumului dintre ţara hittiţilor şi străvechile ţinuturi sumeriene şi akkadiene.
      Redactat ca de obicei în două exemplare, tratatul original a fost depus în altarul zeului Teshub din oraşul hurrian Kahat - un loc şi o tăbliţă pierdute în negura timpurilor. Dar tăbliţa duplicat, depusă în oraşul hittit sfânt Arinna, „în faţa zeiţei Discului Ce Se înalţă", a fost descoperită de arheologi la circa
3.300 de ani după ce fusese scrisă!
      La fel ca toate tratatele din acele vremuri, şi cel dintre regele hittit şi cel mitannian se încheia cu un apel ca „zeii părţilor contractante să fie prezenţi, să asculte şi să servească drept martori", astfel ca respectarea tratatului să aducă binecuvântarea divină, iar încălcarea lui să atragă mânia zeilor. Aceşti „zei ai părţilor contractante" erau înşiraţi în continuare, începând cu Teshub şi consoarta sa Hebat, ca zei suverani supremi ai ambelor regate, zeii „care reglementează domnia regelui şi a reginei" în Hatti şi Mitanni, şi într-ale căror temple au fost depuse copiile tratatului. Apoi erau enumerate mai multe zeităţi tinere, bărbaţi şi femei, urmaşi ai celor doi domnitori, după capitalele de provincii unde acţionau ca divinităţi guvernatoare, reprezentându-şi părinţii.
      Prin urmare, era vorba de o listă a aceloraşi zei, în aceleaşi poziţii ierarhice; spre deosebire de cazul egiptean, când se puneau de acord panteonuri diferite. Aşa cum au dovedit alte texte descoperite, panteonul hittit era de fapt împrumutat de la hurrieni (sau prin intermediul lor). Dar acest tratat anume rezerva o surpriză aparte: spre sfârşitul tăbliţei, printre martorii divini, erau nominalizaţi şi Mitraash, Uruwana, Indar, precum şi zeii Nashatiyanu - înşişi Mitra, Varuna, Indra şi zeii Nasatya din panteonul hindus!
      Care dintre cele trei - hittită, hindusă, hurriană - era, aşadar, sursa comună? Răspunsul se găseşte în acelaşi tratat hittito-mitannian: nici una; căci aşa-zişii zei „arieni" erau enumeraţi în tratat la un loc cu părinţii şi bunicii lor, „Zeii Bătrâni": perechile Anu şi Antu, Enlil şi soţia sa Ninlil, Ea şi soţia sa Damkina; precum şi „divinul Sin, domnul jurământului (...) Nergal din Kutha (...) zeul războinic Ninurta (...) belicoasa Ishtar."
      Toate acestea sunt nume familiare; fuseseră invocate în vremurile de demult de către Sargon din Akkad, care susţinuse că era „Supraveghetor al lui Ishtar, preot uns al lui Anu, mare şi drept păstor al lui Enlil". Nepotul său, Naram-Sin („Cel iubit de zeul Sin") a putut ataca Muntele Cedrilor când zeul
Nergal i-a „deschis calea". Hammurabi din Babilon a mărşăluit contra altor ţări „la porunca lui Anu, cu Enlil înaintând în faţa armatei". Regele asirian Tiglat-Pileser a pornit să cucerească, la ordinul lui Anu, Adad şi Ninurta; Shalmaneser a luptat cu arme primite de la Nergal; Esarhaddon a fost însoţit de Ishtar, în marşul spre Ninive.
      Nu mai puţin revelatoare a fost descoperirea faptului că hittiţii şi hurrienii, deşi pronunţau numele zeităţilor în limbile lor proprii, le scriau cu caractere sumeriene; chiar şi determinativul „divin" folosit era sumerianul DIN.GIR, însemnând literalmente „Cei Drepţi" (DIN) „Din Nava-rachetă" (GIR). Astfel, numele lui Teshub era scris DIN.GIR IM („Furtunosul Divin"), unul şi acelaşi cu numele sumerian al zeulut ISHKUR, cunoscut şi ca Adad; sau mai era scris DIN.GIR U, însemnând „Zeul 10", care era rangul numeric al lui Ishkur/Adad - rangul lui Anu fiind cel mai mare (60), urmat de cel al lui Enlil (50), al lui Ea (40) şi aşa mai departe. De asemenea, la fel ca sumerianul Ishkur/Adad, Teshub era reprezentat de hittiţi ţinând în mână arma emiţătoare de fulgere, o „Armă aStrălucirii" (Fig. 18).

      La vremea când hittiţii şi scrierile lor au fost scoşi din negura uitării, savanţii determinaseră deja că înainte de civilizaţiile hittită şi egipteană, înaintea Asiriei şi a Babilonului, chiar înaintea Akkadului, în sudul Mesopotamiei existase marea civilizaţie sumeriană. Toate celelalte au fost mlădiţe ale acestei prime civilizaţii cunoscute.
      Iar acum se ştie fără umbră de îndoială că în Sumer s-au consemnat primele povestiri despre zei şi oameni. Acolo s-au scris prima oară numeroase texte - mai numeroase decât ne putem imagina, mai detaliate decât s-ar aştepta oricine. Acolo s-a aflat originea tuturor documentelor scrise despre istoria şi preistoria planetei Pământ. Le vom numi CRONICILE PĂMÂNTULUI.
      Descoperirea şi înţelegerea civilizaţiilor antice a constituit un proces marcat de continuă uimire, de revelaţii incredibile. Monumentele antichităţii - piramide, ziggurate, platforme vaste, coloane în ruine, pietre cioplite - ar fi rămas nişte enigme, dovezi mute ale unor evenimente de demult, dacă nu
exista Cuvântul Scris. Fără acesta, monumentele străvechi ar fi rămas rebusuri nerezolvate: de o vârstă incertă, cu creatori obscuri şi scopuri neclare.
      Tot ceea ce ştim se datorează vechilor scribi - o breaslă prolifică şi meticuloasă, care folosea monumente, artefacte, pietre de fundaţie, cărămizi, ustensile, arme din toate materialele posibile, ca tăbliţe care-i invitau să scrie nume şi să înregistreze evenimente. Mai presus de toate au fost tăbliţele de argilă: bucăţi plate de lut umed, pe care scribul grava dibaci, cu ajutorul unui condei, simbolurile ce formau silabe, cuvinte şi propoziţii. Apoi, tăbliţa era pusă la uscat (sau uscată în cuptor) şi astfel lua fiinţă un document definitiv - document care a supravieţuit prin milenii întregi de eroziuni naturale şi distrugeri omeneşti.
      În locuri nenumărate - centre comerciale sau administrative, temple şi palate şi în toate zonele Orientului Apropiat antic - au existat arhive de stat şi private pline de asemenea tăbliţe; au mai fost şi biblioteci propriu-zise, unde tăbliţele, cu zecile de mii, erau aranjate în ordine, după subiect, cu titlul conţinutului, numele scribului, numărul continuării. Invariabil, ori de câte ori aveau de-a face cu istoria, ştiinţa sau zeii, erau identificate ca fiind copii ale unor tăbliţe anterioare, tăbliţe scrise în „limba veche".
      Cât au fost arheologii de uimiţi să descopere grandoarea Asiriei şi a Babiloniei, au fost şi mai nedumeriţi cand au citit inscripţiile despre „oraşele vechi". Şi ce însemna titlul de „rege al Sumerului şi al Akkadului", pe care îl râvneau atât de mult conducătorii acelor imperii?
      Abia o dată cu descoperirea documentelor privindu-l pe Sargon din Agade, cercetătorii moderni s-au putut convinge că în Mesopotamia apăruse într-adevăr un mare regat, Regatul Akkad, cu o jumătate de mileniu înainte de înflorirea Asiriei şi a Babilonului. Cu cea mai mare uimire, savanţii cu citit în acele scrieri că Sargon „a învins Urukul şi i-a dărâmat zidul (...). Sargon, regele din Agade, i-a înfrânt pe locuitorii Urului (...). A răpus pe E-Nimmarul şi i-a demolat zidul şi i-a cucerit teritoriile de la Lagash până la mare. Armele şi le-a spălat în mare. În bătălia cu locuitorii Ummei, a ieşit victorios (...)."
      Oamenilor de ştiinţă nu le venea să creadă: era posibil să fi existat centre urbane, cetăţi cu ziduri, încă înaintea lui Sargon din Agade, chiar înainte de anul 2500 î.Ch.?
      După cum se ştie acum, au existat. Erau oraşele şi centrele urbane sumeriene, ale Sumerului din titlul „rege al Sumerului şi al Akkadului". Un secol întreg de descoperiri arheologice şi cercetări erudite a confirmat că era ţinutul unde s-a format Civilizaţia, cu aproape şase mii de ani în urmă; unde, dintr-o dată şi în mod inexplicabil, ca de nicăieri, a apărut un limbaj scris şi o literatură; regi şi preoţi; şcoli şi temple; medici şi astronomi; clădiri înalte, canale, porturi şi corăbii; o agricultură intensivă; o metalurgie avansată; o industrie textilă; meşteşuguri şi comerţ; legi şi concepte de justiţie şi morală; teorii cosmologice; şi, în sfârşit, povestiri şi documente despre istorie şi preistorie.
      În toate aceste scrieri, fie epopei lungi, fie proverbe de două rânduri, în inscripţii prozaice sau divine, apar aceleaşi fapte ca un precept imuabil al sumerienilor şi al popoarelor care le-au urmat: pe vremuri, DIN.GIR-ii - „Cei Drepţi din Navele-rachete", fiinţele pe care grecii au început să le numească „zei" - veniseră pe Pământ de pe planeta lor. Au ales sudul Mesopotamiei ca locuinţă departe de casă. Au numit regiunea KI.EN.GIR - „Ţara Domnului Rachetelor" (numele akkadian, Shumer, însemna „Ţara Păzitorilor"); şi au înfiinţat acolo primele aşezări de pe Pământ.
       Declaraţia că primii întemeietori ai unor aşezări pe Pământ au fost astronauţi de pe altă planetă nu a fost făcută cu uşurinţă de către sumerieni. În texte nenumărate, ori de câte ori se rememora punctul de pornire, apăreau întotdeauna următoarele: cu 432.000 de ani înainte de Potop, DIN.GIR-ii („Cei Drepţi din Navele-rachete") au venit pe Pământ de pe propria lor planetă. Sumerienii o considerau a douăsprezecea membră a Sistemului Solar - un sistem alcătuit din Soare, în centru, Lună, cele nouă planete cunoscute şi o planetă mai mare, a cărei revoluţie durează un Sar, 3.600 de ani tereştri. Orbita acesteia, au scris ei, duce planeta la o „staţie" aflată departe în cer, după care o readuce în vecinătatea Pământului, trecând printre Marte şi Jupiter. Datorită acestei poziţii - reprezentată într-un desen sumerian vechi de 4.500 de ani (Fig. 19), planeta şi-a obţinut numele, NIBIRU („Răscrucea"), şi simbolul, Crucea.

      Liderul astronauţilor sosiţi pe Pământ de pe Nibiru, ştim din numeroase texte antice, se numea E. A („Cel Al Cărui Casă E Apa"); după ce a aterizat şi a întemeiat Eridu, prima Staţie Terestră, a preluat titlul de EN.KI („Domnul Pământului"). Un text descoperit în ruinele Sumerului îi consemnează aterizarea pe Pământ la persoana întâi:

      Când m-am apropiat de Pământ era mare inundaţie.
      Când m-am apropiat de pajiştile verzi, dâmburi şi movile s-au înălţat la comanda mea.
      Mi-am clădit casa într-un loc pur (...).
     Casa mea - umbra ei se întinde peste Mlaştina Şarpelui.

      În continuare, textul descrie eforturile lui Ea de a face construcţii hidrotehnice extraordinare în mlaştinile din capătul Golfului Persic: a studiat bălţile, a tăiat canale de scurgere şi control al apei, a clădit zăgazuri, a săpat şanţuri şi a construit clădiri de cărămizi modelate din argile locale. A unit râurile Tigru şi Eufrat prin canale; iar la marginea mlaştinilor şi-a clădit Casa Apei, cu un cheu şi alte anexe.
      Toate aveau un motiv. Pe planeta lui era nevoie de aur. Nu pentru bijuterii sau alte foloase frivole, căci niciodată, în mileniile următoare, aceşti vizitatori ai Pământului nu au fost văzuţi vreodată purtând giuvaeruri de aur. Fără îndoială, aurul era necesar pentru programele spaţiale ale nibirienilor,
după cum reiese clar din referirile textelor hinduse, pentru carele celeste acoperite cu aur; într-adevăr, aurul este vital pentru multe aspecte ale instrumentelor şi vehiculelor spaţiale din timpurile noastre. Dar acesta nu putea fi singurul motiv pentru intensitatea căutării de aur a nibirienilor pe Pământ şi imensele lor eforturi de a-l obţine aici şi de a-l transporta în cantităţi mari pe planeta lor natală. Metalul respectiv, cu proprietăţile sale unice, era necesar acasă într-un scop crucial, afectând însăşi supravieţuirea tuturor formelor de viaţă de pe planetă; din câte putem deduce, această nevoie vital putea fi aceea de a suspenda particulele ă de aur în atmosfera evanescentă a planetei Nibiru, oprindu-i astfel disiparea în continuare.
      Fiu al conducătorului de pe Nibiru, Ea a fost bine ales pentru misiune. Era un savant şi inginer strălucit, cu porecla NU.DIM.MUD („Cel Care Făureşte Lucruri"). Planul, după cum indica numele-epitet E.A., consta în a extrage aurul din apele calme ale Golfului Persic şi din bălţile învecinate puţin adânci, care se întindeau de lângă golf până în Mesopotamia. Reprezentările sumeriene îl înfăţişează pe Ea ca domn al apelor curgătoare, aşezat într-un laborator şi înconjurat de vase comunicante (Fig. 20).

Figura 20
   
      Dar desfăşurarea poveştii sugerează că planul nu mergea deloc bine. Producţia de aur era mult sub aşteptări Şi, pentru a o accelera, pe Pământ au aterizat alţi astronauţi - de un rang numit Anunnaki („Cei Care din Cer au Venit pe Pământ").
      Aceştia au sosit în grupuri de câte cincizeci, iar unul dintre texte dezvăluie că unul dintre aceste grupuri era condus de primul fiu al lui Enki, MAR.DUK. Textul consemnează mesajul urgent al lui Marduk către tatăl său, descriind riscul unei catastrofe pe drumul spre Pământ, la trecerea navei pe
lângă unul dintre giganţii Sistemului Solar (probabil Jupiter), când aproape sa ciocnit cu un satelit al planetei. Descriind „atacul" asupra navei spaţiale, Marduk, emoţionat, i-a spus tatălui său:

     Era creată ca o armă;
     S-a repezit ca moartea (...)
     Pe Annunakii care sunt cincizeci i-a lovit (...)
     Pe Suprema Orbitală, ca o pasăre în zbor, a lovit-o în piept.

      E foarte posibil ca o gravură sumeriană de pe un sigiliu cilindric (Fig. 21) să ilustreze scena în care Domnul Pământ (în stânga) îşi întâmpină neliniştit fiul, îmbrăcat în astronaut (în dreapta), pe când nava pleacă de pe Marte (steaua cu şase colţuri) şi se apropie de Pământ (a şaptea planetă, numărând din afară spre centru, simbolizată prin cele şapte puncte desenate împreună cu Luna).

      Pe planeta natală, unde era conducător tatăl lui Enki, AN (Anu, în akkadiană), progresele grupurilor debarcate pe Pământ erau urmărite cu nelinişte şi speranţă. Acestea trebuie să se fi transformat în nerăbdare cauzată de încetineală, apoi în dezamăgire. Evident, planul de a extrage aur
din apele marine, prin procese de laborator, nu mergea conform aşteptărilor.
     Dar aurul era în continuare foarte necesar, iar Anunnakii se confruntau cu o dilemă grea: să abandoneze proiectul - ceea ce nici nu intra în discuţie - sau să încerce să obţină aurul printr-un nou procedeu: mineritul. Căci aurul, aflaseră între timp Anunnakii, se găsea din belşug în stare naturală, în AB.ZU („Sursa Primordială"), pe continentul Africa. (În limbile semite care au evoluat din sumeriană, Za-ab - Abzu inversat - a rămas termenul pentru aur până în zilele noastre.)
     Exista însă o mare problemă. Aurul african trebuia să fie extras din adâncurile pământului, prin minerit; iar hotărârea cu profunde implicaţii de a înlocui sofisticatul proces de tratare a apei cu o muncă istovitoare sub suprafaţa pământului nu a fost uşor de luat. În mod clar, noua întreprindere
necesita mai mulţi Anunnaki, o colonie de mineri, în „locul filoanelor strălucitoare", instalaţii extinse în Mesopotamia şi o flotă de nave pentru minereu (MA.GUR UR.NU AB.ZU - „Nave pentru Minereul din Abzu"), care să facă legătura între cele două regiuni. Putea rezolva Enki totul de unul
singur?
      Anu a considerat că nu; şi, la opt ani nibirieni după aterizarea lui Enki - 28.800 de ani tereştri -, Anu a venit pe Pământ, ca să vadă cu ochii lui ce se întâmpla. A aterizat însoţit de Moştenitorul Legal EN.LIL („Domnul Poruncii") - un fiu care, socotea cu siguranţă Anu, se putea însărcina cu misiunea terestră, organizând transporturile de aur pe Nibiru.
      Alegerea lui Enlil pentru misiune poate să fi fost necesară, dar şi chinuitoare; căci n-a făcut decât să acutizeze rivalitatea şi invidia dintre cei doi fraţi după tată. Căci Enki era primul născut şi fiul lui Anu cu Id, una dintre cele şase concubine ale lui, şi s-ar fi putut aştepta să-i urmeze lui Anu pe tronul Nibirului. Apoi însă - la fel ca în povestirea biblică a lui Abraham, cu concubina sa Hagar şi soţia pe jumătate soră, Sara - soţia pe jumătate soră a lui Anu, Antum, i-a născut un fiu, Enlil. Şi, conform regulilor de succesiune nibiriene - adoptate cu atâta fidelitate de patriarhul biblic -, Enlil a devenit moştenitorul legal în locul lui Enki. Iar acum acest rival, acest uzurpator al dreptului lui Enki din naştere, venise pe Pământ ca să preia comanda!
      E greu de accentuat suficient de mult importanţa ascendenţei şi a genealogiei în Războaiele Zeilor, în luptele pentru succesiune şi supremaţie, pe Nibiru, ca şi, mai târziu, pe Pământ.
      Într-adevăr, pe măsură ce depanăm surprinzătoarea persistenţă şi ferocitate a războaielor dintre zei, încercând să le înscriem în cadrul de referinţă al istoriei şi al preistoriei - sarcină niciodată întreprinsă până acum -, devine clar că ele proveneau dintr-un cod de comportament sexual bazat
nu pe morală, ci pe considerente de puritate genetică, în centrul acestor războaie se află o genealogie complicată, care determină ierarhia şi succesiunea; iar actele sexuale erau judecate nu după tandreţe sau violenţă, ci în funcţie de scop şi rezultat.
      Există o poveste sumeriană despre felul cum Enlil, comandant suprem al Anunnakilor, s-a îndrăgostit de o tânără soră medicală pe care a văzut-o scăldându-se goală în râu. A convins-o să meargă împreună cu barca şi a făcut dragoste cu ea, în ciuda protestelor fetei („vulva mea e mică, nu
cunoaşte împreunarea"). Cu tot rangul său, Enlil a fost arestat de cei „cincizeci de zei seniori", la întoarcerea în oraşul său Nippur, şi găsit, de către „cei şapte Anunnaki care judecă", vinovat de a fi comis crima de viol; aceştia l-au condamnat la exil în Abzu. (A fost iertat numai când s-a căsătorit cu tânăra zeiţă, care îl urmase în surghiun.)
      Multe cântece celebrează povestea de dragoste dintre Inanna şi un tânăr zeu numit Dumuzi, în care „culcările" lor sunt descrise cu o înduioşătoare tandreţe:

      O, să-şi pună ei mâna lui în mâna mea pentru mine.
      O, să-şi pună ei inima lui lângă inima mea pentru mine.
      Nu numai că e dulce somnul mână în mână cu el.
      Cel mai dulce din ce-i dulce este şi farmecul de a se uni inimă la inimă cu el.

      Putem înţelege tonul aprobator al versurilor, fiindcă Dumuzi era mirele destinat Inannei, ales de ea cu aprobarea fratelui ei, Utu/Shamash. Dar cum să explicăm un text în care Inanna descrie amorul pasional cu propriul ei frate?

      Iubitul meu m-a întâlnit, şi-a luat plăcerea de la mine, cu mine s-a bucurat.
      Fratele m-a dus în casa lui, m-a culcat pe dulcele său pat (...)
      La unison, cu limbile la unison, fratele meu cu cel mai frumos chip făcu de cincizeci de ori.

      Aceste lucruri se pot înţelege numai dacă reţinem că legea interzicea căsătoria, dar nu şi sexul între frate şi soră din ambii părinţi. Pe de altă parte, căsătoria cu o soră pe jumătate era permisă; fiii de parte bărbătească făcuţi cu o soră după un singur părinte aveau chiar întâietate în ordinea ierarhică. Iar dacă violul era condamnat, sexul - chiar şi neregulamentar şi violent - era scuzat dacă se făcea în scopul succesiunii la tron. O lungă poveste relatează cum Enki, dorind un băiat de la sora pe jumătate a lui şi a lui Enlil, Sud, i s-a impus cu forţa când era singură şi „şi-a vărsat sămânţa în pântecul ei". Când Sud a născut o fiică (în locul fiului dorit), Enki nu a pierdut vremea şi a făcut dragoste cu fata, imediat ce a devenit „tânără şi frumoasă (...). Şi-a luat bucuria de la ea, a îmbrăţişat-o, s-a culcat în poala ei; îi atinge coapsele, îi atinge (...), cu cea tânără conlocuieşte." Acest sistem a continuat fără ruşine, cu un şir de tinere fiice, până când Sud l-a legat pe Enki cu un blestem care l-a paralizat; abia atunci au încetat isprăvile erotice în căutarea unui moştenitor de sex masculin.
      Când Enki se angaja în aceste aventuri amoroase, el era deja căsătorit cu Ninki, ceea ce ilustrează faptul că acelaşi cod care condamna violul nu interzicea legăturile extraconjugale ca atare. Mai ştim şi că zeilor li se permitea orice număr de neveste şi concubine (un text catalogat cu indicativul CT-24 înşiră şase dintre concubinele lui Anu), dar, dacă erau căsătoriţi, trebuia să-şi aleagă o soţie oficială - preferând pentru acest rol, cum am menţionat, o soră pe jumătate.
      Dacă zeul, pe lângă numele dat şi numeroasele epitete, era gratificat şi cu un nume-titlu, consoarta sa oficială era la rândul ei onorată cu forma feminină a titlului respectiv. Astfel, când AN şi-a primit numele-titlu („Cerescul"), soţia lui a fost numită ANTU - în akkadiană, Anu şi Antum. Sora medicală care se măritase cu Enlil („Domnul Poruncii") a primit numele-titlu Ninlin („Doamna Poruncii"); soţia lui Enki, Damkina, a fost numită Ninki, şi aşa mai departe.
      Datorită importanţei relaţiilor de familie între aceşti mari Anunnaki, multe aşa-numite Liste de Zei pregătite de scribii din antichitate aveau o natură genealogică. Într-o asemenea listă importantă, intitulată de scribii antici seria "AN: ilu Anum", apar cei „patruzeci şi doi de înaintaşi ai lui Enlil", aranjaţi vizibil ca douăzeci şi unu de cupluri divine. Acesta trebuie să fi fost un semn de mare ascendenţă regală, căci două documente similare despre Anu îi înşiră şi ele cele douăzeci şi unu de cupluri ancestrale de pe Nibiru. Aflăm că părinţii lui Anu au fost AN.SHAR.GAL („Mare Prinţ al Cerului") şi KI.SHAR.GAL („Mare Prinţesă a Solului Tare"). După cum indică numele, nu era perechea domnitoare pe Nibiru: mai degrabă, tatăl era Marele Prinţ, adică moştenitorul legal; iar soţia lui era o mare prinţesă, fiica dintâi născută a conducătorului (cu o altă soţie) şi, astfel, soră pe jumătate a lui Anshragal.
      În aceste fapte genealogice se găseşte cheia înţelegerii evenimentelor de pe Nibiru, dinaintea aterizării pe Pământ, şi a celor ulterioare, de pe Pământ.
      Trimiterea lui Ea pe Pământ după aur dă de înţeles că nibirienii ştiau deja despre existenţa metalului preţios pe Pământ, cu mult timp înainte de a fi lansat misiunea. Cum şi de unde?
      S-ar putea oferi mai multe răspunsuri: e posibil să fi sondat Pământul cu sateliţi automatizaţi, la fel cum facem noi cu alte planete din Sistemul Solar. E posibil să fi cercetat Pământul aterizând pe suprafaţa lui, cum am făcut şi noi pe Lună. Mai mult, nu putem trece cu vederea asolizarea lor pe Marte, citind textele care descriu călătoriile spaţiale de pe Nibiru pe Pământ.
      Dacă şi când au avut loc asemenea aterizări premeditate pe Pământ, nu ştim. Dar există totuşi o cronică străveche, tratând despre o aterizare anterioară, în împrejurări dramatice: fuga pe Pământ, cu nava spaţială, a conducătorului demis de pe Nibiru!
      Evenimentul trebuie să se fi întâmplat înainte ca Ea să fi fost trimis pe Pământ de către tatăl lui, căci cu acel prilej a ajuns Anu conducătorul planetei Nibiru. Într-adevăr, este vorba de uzurparea tronului nibirian de către Anu.
      Informaţia este cuprinsă într-un text a cărui versiune hittită a fost intitulată de cercetători „Regalism în Cer". El descrie viaţa de la curtea regală din Nibiru şi deapănă o poveste de trădare şi uzurpare demnă de o intrigă shakespeareiană. Dezvăluie faptul că, atunci când pe Nibiru a sosit vremea succesiunii - prin moartea naturală sau în alte condiţii -, nu Anshargal, tatăl lui Anu şi moştenitorul legal, a urcat pe tron. În schimb, a devenit conducător un nibirian înrudit cu el, pe nume Alalu (Alalush, în textul hittit).
      Ca gest de reconciliere sau prin tradiţie, Alalu l-a numit pe Anu paharnic regal, funcţie onorantă şi de încredere, cunoscută şi din mai multe texte apropiat-orientale şi reprezentări regale (Fig. 22). Dar, după nouă ani nibirieni, Anu ( Anush, în textul hittit) „l-a chemat la luptă pe Alalu" şi l-a înlăturat:

      Odată, demult, Alalush era rege în Cer.
      Pe tron Alalush stătea aşezat;
      Viteazul Anush, primul între zei, 'naintea lui stătea:
      La picioare-i se pleca, în mână cupa îi punea.
      Nouă răstimpuri numărate, Alalush a fost rege în Cer.

      Într-al nouălea răstimp numărat, Anush pe Alalush la luptă l-a chemat.

      Atunci, ne spune străvechiul text, a avut loc dramatica fugă pe Pământ:

      Alalush a fost învins, de Anush a fugit
      Pe Pământul închis la culoare a coborât.
      Anush i-a luat locul pe tron.

      Deşi e foarte posibil ca pe Nibiru să se fi cunoscut atât de multe despre Pământ şi resursele sale încă dinainte de fuga lui Alalu, realitatea este că în această poveste avem totuşi o consemnare a sosirii unei nave spaţiale cu nibirieni pe Pământ, înaintea misiunii lui Ea. „Lista regilor sumerieni" arată că primul administrator al lui Eridu se numea Alulim - nume care ar fi putut să fie un alt epitet al lui Ea/Enki, sau redarea sumeriană a numelui lui Alalu; astfel, ne vine în minte posibilitatea că, deşi destituit, Alalu era suficient de preocupat de soarta planetei Nibiru pentru a-şi anunţa uzurpatorul că găsise aur în apele de pe Pământ. Că asta s-a întâmplat întradevăr, ne poate indica faptul că a urmat o reconciliere între fostul şi actualul rege; în continuare, Anu l-a numit pe Kumarbi, un nepot al lui Alalu, paharnic regal.
      Dar gestul de împăcare nu a făcut decât ca istoria de pe Nibiru să se repete. În ciuda tuturor onorurilor acordate, tânărul Kumarbi nu a putut uita că Anu uzurpase tronul de la bunicul său; şi, cu timpul, duşmănia lui Kumarbi faţă de Anu a început să devină tot mai evidentă, iar Anu „nu suporta privirea din ochii lui Kumarbi".
      Şi astfel s-a făcut că, hotărând să plece de pe Nibiru pe Pământ şi chiar să-l ia cu el pe Moştenitorul Legal (Enlil), Anu a considerat că era mai sigur să-l ia şi pe tânărul Kumarbi. Ambele decizii - de a-i lua în călătorie şi pe Enlil, şi pe Kumarbi - au făcut, până la urmă, ca vizita să fie tulburată de conflicte şi, de asemenea - pentru Anu -, plină de chinuri personale.
      Hotărârea de a-l aduce pe Enlil pe Pământ şi a-l pune la conducere a dus la certuri aprinse cu Enki - certuri reproduse în textele descoperite până acum. Furios, Enki a ameninţat cu plecarea de pe Pământ şi întoarcerea pe Nibiru; dar Anu putea avea încredere în el că, ajuns acasă, nu urma să uzurpe tronul? Dacă, printr-un compromis, Anu însuşi urma să rămână pe Pământ, numindu-l pe Enlil conducător delegat pe Nibiru, putea să aibă încredere în el că avea să-i restituie tronul la întoarcere? În cele din urmă, sau hotărât să tragă la sorţi: să determine hazardul ceea ce avea să se întâmple. Împărţirea autorităţii care a urmat este menţionată în repetate rânduri în textele sumeriene şi akkadiene. Una dintre cele mai lungi Cronici ale Pământului, o scriere numită „Epopeea Atra-Hasis", consemnează tragerea la sorţi şi deznodământul său:

      Zeii şi-au dat mâna, apoi au tras la sorţi şi-au împărţit:
      Lui Anu cerul i-a revenit;
      Lui Enlil, Pământul i-a fost făcut supus;
      Pe cel pe care marea ca un laţ îl cuprinde prinţului Enki i l-au dat.
      Enki în Abzu a coborât, luând cârmuirea peste Abzu.

      Crezând că reuşise să-i despartă pe fraţii rivali, „Anu la Cer s-a înălţat". Dar, în cerurile de deasupra Pământului îl aştepta o întorsătură neprevăzută. Poate ca măsură de prevedere, Kumarbi fusese lăsat pe o platformă orbitală care gravita în jurul Pământului; când Anu a revenit la bord, gata să pornească pe lungul drum înapoi spre Nibiru, Kumarbi l-a primit furios. Cuvintele aspre au degenerat curând în încăierare: „Anu l-a bătut pe Kumarbi, Kumarbi l-a bătut pe Anu". Când Kumarbi l-a învins pe Anu la trântă, „Anu s-a smuls din braţele lui Kumarbi". Dar Kumarbi a reuşit
să-l apuce pe Anu de picioare şi „l-a muşcat între genunchi", vătămându-l în „bărbăţia" lui. S-au găsit desene antice ale evenimentului (Fig. 23a), precum şi ale obiceiului Anunnakilor care se luptau de a se lovi în organele genitale (Fig. 23b).
      Dizgraţiat şi suferind, Anu a plecat înapoi spre Nibiru, lăsându-i în urmă pe Kumarbi şi pe ceilalţi astronauţi, să deservească platformele şi navetele spaţiale. Dar, înainte de a pleca, l-a legat pe Kumarbi cu un blestem de „trei monştri în burtă".

      Asemănarea dintre această legendă hittită şi povestea grecească a castrării lui Uranus de către Cronos, precum şi a înghiţirii fiilor lui Cronos de către tatăl lor nu are nevoie de alte detalieri. Şi, la fel ca în legendele greceşti, episodul respectiv a pregătit terenul pentru războaiele dintre zei şi titani.
      După plecarea lui Anu, Misiunea Pământeană a început cu adevărat.
      Pe măsură ce aterizau tot mai mulţi Anunnaki - în timp, numărul lor a crescut la şase sute -, unii au fost repartizaţi în Lumea de Jos, pentru a-l ajuta pe Enki să extragă aurul; alţii manevrau navele cu minereu; iar ceilalţi au rămas cu Enlil, în Mesopotamia. Acolo s-au înfiinţat aşezări noi, conform
unui plan general stabilit de Enlil, în cadrul unui proiect organizatoric complet de acţiune şi proceduri definite clar:

       A desăvârşit ce era de făcut, poruncile divine;
      A-nfiinţat cinci oraşe în locuri fără cusur,
      Le-a dat nume,
      Le-a rânduit ca însemnătate.
      Pe primul dintre ele, Eridu,
      I l-a dat în seamă lui Nudimmud, pionierul.

      Fiecare dintre aceste aşezări antediluviene din Mesopotamia avea o funcţie concretă, exprimată prin denumire. Primul era E.RI.DU - „Casa în Depărtare Clădită", combinatul pentru extragerea aurului de pe malul apei, care a rămas pentru totdeauna locuinţa mesopotamiană a lui Ea. Urma BAD.TIBIRA - „Locul Luminos Unde Minereul Se întregeşte", centrul metalurgic pentru topire şi rafinare. Apoi, LA.RA.AK - „Vederea Văpăii Strălucitoare" - era un oraş-far pentru ghidarea navetelor care soseau. SIPPAR - „Oraşul Pasăre" - era locul de aterizare. Iar SHU.RUP.PAK - „Locul
Celei Mai Mari Bunăstări" - era echipat ca un centru medical; i-a fost dat în sarcină lui SUD („Cea Care Redă Viaţa"), o soră pe jumătate a lui Enki şi Enlil.
      A mai fost construit încă un oraş-far, LA.AR.SA („Vederea Luminii Roşii"), căci operaţiunile complexe depindeau de o coordonare strânsă între Anunnakii care aterizaseră pe Pământ şi trei sute de astronauţi, numiţi IGI.GI („Cei Ce Văd Şi Observă"), care rămâneau permanent pe orbita circumterestră. Acţionând ca intermediari între Pământ şi Nibiru, Igigii stăteau pe platformele orbitale unde minereul prelucrat pe Pământ era adus cu navetele, pentru a fi transferat în continuare pe nave spaţiale propriuzise, care puteau transporta aurul pe Planeta Natală, când aceasta se apropia periodic de Pământ, pe vasta ei orbită eliptică. Astronauţii şi echipamentele erau aduse pe Pământ în aceleaşi etape, inversate.
      Toate acestea necesitau un Centru de Control al Misiunii, pe care Enlil a început să-l construiască şi să-l echipeze. Se numea NIBRU.KI („Locul Pământean Al Lui Nibiru") - în akkadiană, Nippur. Acolo, pe o platformă artificială înaltă, echipată cu antene - prototipul „Turnurilor lui Babel" mesopotamiene (Fig. 24) - se găsea o cameră secretă, DIR.GA („Camera întunecată, Strălucitoare"), unde erau afişate hărţile spaţiale („emblemele stelelor") şi unde se întreţinea DUR.AN.KJ („Legătura Cer-Pământ").
      Cronicile au afirmat că primele aşezări ale Anunnakilor pe Pământ au fost „rânduite ca însemnătate". Acestei declaraţii enigmatice i s-a adăugat misterul afirmaţiei regilor post-diluvieni că, refăcând în Sumer oraşele distruse de Poop, urmaseră:

      Veşnicul plan al pământului, cel care tot timpul a hotărât construcţiile.
      Este cel ce poartă desenele din Vremea de Demult şi scrierile din Cerul de Sus.

Figura 24

      Rebusul se va rezolva dacă însemnăm acele prime oraşe înfiinţate de Enki şi Enlil pe harta regiunii şi le unim prin cercuri concentrice. Erau întradevăr „rânduite ca însemnătate", toate fiind echidistante faţă de Centrul de Control al Misiunii din Nippur. Planul era într-adev ăr „din Cerul de Sus", căci nu avea sens decât pentru cei ce puteau privi întregul Orient Apropiat de la mare înălţime, deasupra Pământului: alegând Muntele Ararat, cel cu piscuri gemene - cea mai vizibilă trăsătură a zonei -, ca punct de reper, Anunnakii au plasat spaţioportul în locul unde linia nordului, bazată pe
Ararat, traversa râul vizibil Eufrat. În acest „veşnic plan al pământului", toate oraşele erau aranjate în formă de săgeată, marcând Ruta de Aterizare spre Spaţioportul din Sippar (Fig. 25).

      Transporturile periodice de aur pe Nibiru au generat îngrijorări, chiar şi rivalităţi, pe planetă, căci Anu a rămas mult timp după aceea conducător. Pe Pământ însă toţi actorii principali erau prezenţi pe scena de culoare închisă pentru a da frâu liber tuturor emoţiilor imaginabile şi unor conflicte
incredibile.



Va urma în capitolul următor!

RACHETELE LUI ZEUS ȘI ALE LUI INDRA

RACHETELE LUI ZEUS ȘI ALE LUI INDRA . Capitolul 3.
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      După ce a vizitat Egiptul, în secolul al V-lea î.Ch., Herodot a fost convins că de la egipteni obţinuseră grecii concepţiile şi credinţele lor teiste; scriind pentru compatrioţii lui, Herodot a folosit numele zeilor greci pentru a descrie divinităţile egiptene corespunzătoare.
      Convingerea sa asupra originii egiptene a teologiei greceşti nu izvora numai din atributele şi sensurile comparabile ale numelor zeilor, ci şi (mai ales) din similitudinile povestirilor despre ei. Dintre acestea, o paralelă şocantă trebuie să-l fi frapat cu siguranţă ca fiind mai mult decât o simplă
coincidenţă: era povestea castrării unui zeu de către altul, în lupta pentru supremaţie.
      Sursele greceşti din care s-a putut inspira Herodot sunt, din fericire, încă disponibile: diverse opere literare, ca „Iliada" lui Homer; „Odele" lui Pindar din Teba, scrise şi cunoscute chiar înaintea perioadei lui Herodot; şi, în primul rând, „Teogonia" („Genealogia divină") a lui Hesiod, un scriitor
originar din Askara, în Grecia centrală, care a creat această operă, precum şi „Lucrări şi zile", în secolul al VIII-lea î.Ch.
      Poetul Hesiod a preferat să atribuie scrierea „Teogoniei" muzelor, zeiţele muzicii, literaturii şi ale celorlalte arte, despre care scria că l-au încurajat să „celebrez în cântec" istoriile „veneratului neam de zei, de la începuturi (...) şi apoi să cânt despre neamul oamenilor şi al giganţilor puternici; şi astfel să bucur inima lui Zeus în Olimp". Toate acestea s-au întâmplat într-o zi când Hesiod îşi păstorea mieii lângă Muntele Sfânt, care era sălaşul lor.
      În pofida acestei introduceri pastorale, povestea zeilor dezvăluită lui Hesiod conţinea mai mult pasiune, revoltă, viclenie şi mutilări; şi, de asemenea, lupte şi războaie globale. Cu toată glorificarea în imnuri a lui Zeus, nu există nici o încercare de a escamota suita de violenţe sângeroase care au dus la supremația sa. Tot ceea ce cântau muzele, Hesiod scria; şi „aceste lucruri le-au cântat muzele, cele nouă fiice ale lui Zeus":

      Adevărat, la început Haosul a luat fiinţă, iar apoi, Geea cea cu piept larg (...).
      Şi tenebrosul Tartar, 'n-adâncurile Terrei cu căi bătute, şi Eros, cel mai frumos dintre nemuritorii zei (...).
      Din Haos s-au ivit Erebus şi neagra Nyx; iar din Nyx născutu-s-au Aether şi Hemera.

      Primul grup de zei celeşti s-a desăvârşit când Geea („Pământul") l-a născut pe Uranus („Cerul înstelat"), după care l-a luat de soţ pe propriul ei dintâi născut, pentru a putea fi inclus în Prima Dinastie a zeilor. Pe lângă Uranus, la scurt timp după moartea lui, Geea a mai născut-o şi pe graţioasa lui soră Ureea, şi pe „Pontus, sterpul Abis cu furtunile lui pustiitoare".
      Apoi, s-a născut generaţia următoare de zei - progeniturile împerecherii dintre Geea şi Uranus:

      După aceea s-a culcat cu Uranus, şi a născut pe Okeanos, cel cu volburi adânci;
      Pe Coeus şi Crius şi Hyperion şi Iapetus;
      Pe Theea şi Rhea, Themis şi Mnemosyne;
      Şi pe Phoebe cea încoronată cu aur, şi pe frumoasa Thetys.
      În urma lor s-a născut Cronos, răul, cel mai mic şi mai cumplit dintre copiii ei.

      În ciuda faptului că aceste douăsprezece odrasle proveneau din împerecherea unui fiu cu propria lui mamă, copiii - şase băieţi, şase fete - erau vrednici de originile lor divine. Dar Uranus devenind tot mai pătimaş, progeniturile care au urmat - deşi de o forţă fizică formidabilă - au prezentat diverse diformităţi. Primii dintre „monştrii" născuţi au fost cei trei ciclopi, Brontes („Tunătorul"), Steropes („Făuritorul Fulgerului") şi Arges („Cel Ce Face Razele"); „în toate celelalte erau asemenea zeilor, dar numai un singur ochi aveau în mijlocul frunţii; şi se numeau «Glob-de-ochi» (ciclopi), fiindcă numai un singur glob ocular le stătea în frunte".
      „Şi iarăşi, alţi trei fii s-au născut din Geea şi Uranus, mari şi viteji fără seamăn: Cottus şi Briareos şi Gyes, cutezători copii." De proporţii gigantice, cei trei au fost numiţi Hekatoncheires („Cei Cu O Sută De Braţe"): „Din umeri le creşteau câte o sută de braţe, de nu te puteai apropia, şi fiecare avea câte cincizeci de capete pe umeri."
      „Iar Cronos îşi ura pofticiosul părinte," scrie Hesiod; dar „Uranus se bucura de relele lui fapte."
      Atunci, Geea „a dat formă unei mari seceri şi le-a destăinuit planul dragilor ei fii," ca „păcătosul tată" să fie pedepsit pentru „murdarele-i mârşăvii": să-i taie lui Uranus organele genitale, punând capăt pornirilor lui sexuale. Dar „frica i-a cuprins pe toţi"; şi numai „marele Cronos, cel rău, a avut curaj".
      Şi astfel, Geea i-a dat lui Cronos secera pe care o făcuse din cremene cenuşie şi l-a ascuns în odăile ei, care se aflau lângă Marea Mediterană, punându-l să „stea la pândă".

      Iar Uranus a venit la ceas de noapte, râvnind la dragoste; şi s-a culcat lângă Geea, întinzându-se peste ea.
      Atunci, fiul, din ascunzătoare a întins mâna stângă să apuce ; iar în dreapta ţinea secera mare şi lungă cu dinţi tăioşi.
      Cu iuţeală, a tăiat părţile bărbăţiei tatălui său şi le-a aruncat, în spatele-i să cadă (...) în valurile mării.

      Fapta era consumată, dar castrarea lui Uranus nu i-a întrerupt complet linia urmaşilor. În timp ce îi şiroia sângele, o parte dintre stropi au impregnat-o pe Geea, care a rămas grea şi le-a născut „pe puternicile Erinii" (Furiile femeieşti ale răzbunării) „şi pe marii Giganţi cu armuri lucitoare! ţinând în mâini suliţe lungi; şi pe Nimfele care Meliae se numesc [«Nimfele copacului de cenuşă»]." Din organele genitale castrate, purtate de curenţii marini, lăsând în urmă o dâră de spumă, până în insula Cipru, „s-a ivit o groaznică şi fermecătoare zeiţă (...) zeii şi oamenii o numesc Afrodita [«Cea Din Spuma Mării»]."
      Mutilat, Uranus i-a chemat pe zeii-monştri să-l răzbune. Propriii lui copii, a strigat el, deveniseră Titani, Trădători care au „trădat şi făcut cu îngâmfare infama faptă"; acum, trebuia ca zeii ceilalţi să se asigure „că răzbunarea avea să urmeze". Speriat, Cronos i-a închis pe ciclopi şi pe ceilalţi giganţi monstruoşi într-o temniţă îndepărtată, pentru ca nici unul să nu răspundă chemării lui Uranus.
      În tot acest timp, pe când Uranus era ocupat să-şi aducă pe lume propriile progenituri, ceilalţi zei proliferau şi ei; copiii lor purtau nume indicându-le atributele - în genere, binevoitoare. Acum, după fapta cea rea, zeiţa Nyx a răspuns la apel, născând zeităţile răului: „A făcut Destinele şi nemiloasele Soarte răzbunătoare: Clotho [«Depănătoarea»] şi Lachesis [«Aruncătoarea sorţilor»] şi Atropos [«Inevitabilul»] (...). A odrăslit Osânda şi Soarta Neagră şi Moartea (...) şi Vina şi Dureroasa Jale (...) Foametea şi Tristeţile." Şi a mai adus pe lume „înşelăciunea şi Sărăcia (...), precum şi Lupta, Bătăliile, Omorurile, Uciderile, Certurile, Vorbele Mincinoase, Disputele, Nelegiuirea şi Ruina." La sfârşit de tot, Nyx a născut-o pe Nemesis („Răzbunarea"). Chemarea lui Uranus primise răspuns: luptele, bătăliile şi războaiele începuseră să circule printre zei.
      În această lume primejdioasă, Titanii aduceau la lumină cea de-a treia generaţie de zei. Temându-se de pedeapsă, se ţineau strâns uniţi, cinci sau şase fraţi căsătorindu-se cu cinci-şase dintre propriile lor surori. Dintre aceste cupluri divine frate-soră, cel mai important era Cronos-Rhea, căci Cronos, din cauza faptei sale îndrăzneţe, preluase conducerea printre zei. Din uniunea lor, Rhea a dat naştere la trei fiice şi trei fii: Hestia, Demeter şi Hera; şi Hades, Poseidon şi Zeus.
      Nici nu se năştea bine câte un copil, că „marele Cronos îl înghiţea pe fiecare (...), hotărât ca nici un altul dintre mândrii Fii ai Cerului să nu primească rang regesc printre zeii nemuritori". Motivul de a-şi elimina propriile progenituri, înghiţindu-le, ţinea de o profeţie pe care o auzise, şi anume că „oricât ar fi fost de puternic, îi era sortit să fie învins de propriul lui fiu": Soarta urma să repete cu Cronos ceea ce-i făcuse el tatălui său.
      Dar Soarta nu putea fi ocolită. Ştiind despre şiretlicurile lui Cronos, Rhea l-a ascuns pe ultimul născut, Zeus, pe insula Creta. Lui Cronos i-a dat în locul copilului „o piatră mare înfăşată în scutece". Neobservând înşelăciunea, Cronos a înghiţit piatra, crezând că era micul Zeus. Nu peste mult, a început să vomite, regurgitându-i unul câte unul pe toţi copiii înghiţiţi înainte.
      „Cu trecerea anilor, puterea şi voinicele membre ale prinţului [Zeus] creşteau repede." Un timp, ca vrednic nepot al pătimaşului Uranus, Zeus s-a ţinut după zeiţe frumoase, adesea având necazuri cu partenerii lor zei. Apoi însă şi-a îndreptat atenţia spre problemele de stat. De zece ani, avea loc un război între Titanii bătrâni, „domneştii Titani de pe înaltul Munte Othyres" (care era sălaşul lor), şi zeii mai tineri, „pe care Rhea cea cu păr bogat i-a născut din uniunea cu Cronos" şi care s-au instalat vis-à-vis, pe Muntele Olimp. „Cu amarnică mânie au luptat continuu între ei, vreme de zece ani în
cap, iar aspra bătălie nu se apropia de sfârşit din nici o parte, motivul războiului rămânând în echilibru."
      Oare această luptă nu era decât punctul culminant al deteriorării relaţiilor între coloniile zeieşti învecinate, o izbucnire de rivalitate între zeiţe şi zei consangvinizaţi şi infideli (mamele culcându-se cu fiii lor şi unchii fecundându-şi nepoatele) sau era prima manifestare a eternei rebeliuni a tineretului contra vechiului regim? „Teogonia" nu oferă un răspuns clar, dar legendele şi piesele de teatru greceşti ulterioare sugerează că toate motivele de mai sus se combinaseră spre a provoca un „război îndărătnic" şi prelungit între zeii tineri şi cei bătrâni.
      Zeus a găsit în acest război interminabil şansa de a acapara domnia asupra zeilor şi, prin urmare - cu sau fară bună ştiinţă -, a împlini destinul rezervat tatălui său, Cronos, înlăturându-l de la putere.
      Ca primă măsură, Zeus „i-a eliberat din ucigătoarele lor cătuşe pe fraţii tatălui său, fiii lui Uranus, pe care tatăl lui, în nesocotinţa sa, îl legase". Recunoscători, cei trei ciclopi i-au dat armele divine pe care Geea le ascunsese de Uranus: „Tunetul, Trăsnetul cu Raze şi Fulgerul". De asemenea, i-au dat lui Hades un coif vrăjit, care îl făcea invizibil pe cel care-l purta pe cap; iar Poseidon a primit un trident magic, cu care putea face să se cutremure pământul şi marea.
      Pentru a-i ospăta şi a-i revigora pe Hekatoncheires după îndelungata lor captivitate, Zeus le-a oferit celor trei „nectar şi ambrozie, aceleaşi pe care le mănâncă zeii"; apoi, li s-a adresat cu cuvintele:

      Ascultaţi-mă,
      O, luminoşi copii ai lui Uranus şi ai Geei, să vă pot spune ce mă leagă inima din mine.
      De multă vreme, noi cei ce ne-am născut din Cronos, şi zeii Titani, luptăm unii cu alţii în fiecare zi spre a învinge şi a triumfa.
      Vreţi a vă arăta acum uriaşa forţă şi putere şi pe Titani să-i înfruntaţi în cruntă încleştare?

      Iar Cottus, unul dintre Cei Cu O Sută De Braţe, i-a răspuns: „Divinule, spui lucruri pe care le cunoaştem bine (...) prin fapta ta, venit-am înapoi din bezna neagră şi din nemiloasele cătuşe. Aşadar, azi, cu un scop limpede şi sfaturi cugetate, îţi vom sluji puterea în groaznicul război şi vom lupta contra Titanilor în bătălie grea."
      Astfel, „toţi cei născuţi din Cronos, împreună cu cei puternici şi temuţi, de o copleşitoare forţă, pe care Zeus i-a scos la lumină (...) cu toţii, bărbaţi şi femei, au aţâţat în acea zi ura bătăliei." Rânduiţi contra acestor Olimpieni erau Titanii bătrâni, care şi ei „s-au grăbit să le îngroaşe forţele".

      Izbucnind bătălia, ea s-a întins pe tot Pământul şi în ceruri:
      Nemărginita mare mugea cumplit în jur, pământul se ciocnea cu zgomot;
      Cerul cel larg se zguduia, gemea, iar marele Olimp se clătina din temelie sub şarja zeilor nemuritori.
      De la adâncul sunet al paşilor, de la temuta lovitură a armelor lor tari, cutremuratul greu ajunse până-n Tartar.

      Într-un vers care aminteşte de textul Manuscriselor de la Marea Moartă, „Teogonia" aminteşte strigătele de luptă ale zeilor în război:

      Astfel, atunci, îşi aruncau amarnicele trăsnete unul spre altul;
      Şi strigătul armatelor amândurora când răcneau a răzbătut până în înstelatul cer cum se ciocneau cu ţipete de bătălie.

      Zeus însuşi lupta din răsputeri, folosindu-şi Armele Divine la puterea maximă. „Din ceruri, în faţa Muntelui Olimp, se repezea-nainte, azvârlindu-şi trăsnetul. Fulgerele zburau groase şi repezi din puternica lui mână, Tunet şi Trăsnet laolaltă, învârtejindu-se ca o flacără zdrobitoare. Pământul mănos se răscolea arzând, iar codrul întins trosnea de flăcări peste tot. Toată ţara clocotea, precum şi râurile cu apă dulce şi marea cea sărată."
      Apoi, Zeus a aruncat o Piatră-a-Tunetului (Fig. 13) spre Muntele Othyres; într-adevăr, nu s-a deosebit cu nimic de o explozie atomică:

      Aburi încinşi fierbeau în jurul Titanilor din Geea născuţi;
      Flăcări de nedescris se înălţau strălucitoare în tării.
      Văpaia de fulger a Pietrei-Tunetului, lumina ei, le orbea ochii - atât de puternică era.
      Căldură uluitoare cuprinse Haosul (...).
      Părea cum că Pământul şi largul Cer de sus se îmbinaseră;
      Un bubuit năprasnic, de parcă Terra se prăbuşea-n ruine.

      „Atât de mare era zarva când zeii se ciocneau în luptă".
Pe lângă sunetul asurzitor, lumina orbitoare şi căldura ce pârjolea totul, aruncarea Pietrei-Tunetului a provocat şi un imens vânt de furtună:

      Asemenea vânturi suflau vuind, cutremur şi uragan de praf, tunet şi fulger.

      Toate acestea au fost produse de Piatra-Tunetului a lui Zeus. Iar când cele două tabere beligerante au auzit şi au văzut ce se întâmplase, „un oribil huiet de luptă cumplită s-a înălţat; fapte măreţe s-au arătat; şi cumpăna bătăliei s-a înclinat". Luptele slăbeau; zeii îi învingeau pe Titani.
      „Nesătui de război", cei trei ciclopi s-au năpustit asupra Titanilor, copleşindu-i cu arme ţinute în mână. „I-au legat în lanţuri amarnice" şi i-au azvârlit în captivitate, în îndepărtatul Tartar. „Acolo, la sfatul lui Zeus care se preumblă pe nori, zeii Titani sunt ascunşi sub o ceaţă întunecoasă, într-un loc umed din capătul uriaşului Pământ." Cei trei ciclopi au rămas şi ei acolo, ca „temniceri de nădejde ai lui Zeus", pentru a-i păzi pe Titanii întemniţaţi.
      Când Zeus se pregătea să-şi revendice „egida", suzeranitatea asupra tuturor zeilor, în scenă a apărut un concurent neaşteptat. Căci, „când Zeus îi izgonise pe Titani din cer, marea Geea l-a născut pe cel mai mic copil al ei, Typhoeus, din dragoste de Tartar, cu ajutorul auriei Afrodita." Typhoeus
(„Typhon" - Taifun) era un adevărat monstru: „Puterea era cu mâinile lui, în tot ce făcea, iar picioarele puternicului zeu erau neobosite. De pe umeri îi creşteau o sută de capete ale unui şarpe, un înfiorător dragon, cu limbi negre, săgetătoare. De sub sprâncene, în miraculoasele sale capete, fulgerau flăcări; iar focul îi ardea din capete când se încrunta. Şi în toate capetele lui groaznice erau voci, ce scoteau sunete de necrezut": sunetul unui om când vorbeşte, şi sunetul unui taur, şi acela al unui leu, şi al unui căţelandru. (Conform lui Pindar şi Eschil, Typhon avea o statură gigantică, „iar capul său ajungea la stele.")
      „În ziua aceea, s-ar fi putut întâmpla într-adevăr un lucru cu neputinţă de oprit," i-au dezvăluit muzele lui Hesiod; era aproape inevitabil ca Typhoeus „să ajungă la domnie peste muritori şi nemuritori". Dar Zeus a observat pe loc pericolul şi, fără să piardă vremea, l-a şi atacat.
      Seria de lupte care au urmat n-au fost cu nimic mai puţin înfricoşătoare decât războaiele dintre zei şi Titani, căci Zeul-Şarpe Typhon era înzestrat cu aripi şi putea zbura la fel ca Zeus (Fig. 14). „Zeus tuna din răsputeri şi cu forţă, iar pământul în jur răsuna cumplit, precum şi cerul larg de deasupra şi marea şi cursurile de apă, chiar şi părţile de dedesubt ale Pământului." Armele Divine s-au folosit din nou - de către ambii combatanţi:

      Prin amândoi, prin tunet şi fulger, căldura înghiţea mările albastre;
      Şi prin focul Monstrului, şi vânturile arzătoare şi orbitorul Trăsnet, întreg Pământul clocotea, şi cer şi mare.
      Mari valuri pustiau pe ţărmuri (...). Şi s-a iscat un cutremur necontenit.

      În Lumea de Jos, „Hades tremura unde domnea"; tremurau şi Titanii închişi la capătul Pământului. Urmărindu-se unul pe altul pe cer şi pe pământ, Zeus a reuşit să dea cel dintâi o lovitură cu „năprasnicul Trăsnet". Fulgerul „a ars toate capetele miraculoase ale monstrului, tot ce era în jurul lui"; iar Typhoeus s-a prăbuşit pe pământ, cu nemaivăzuta sa alcătuire:

      Când Zeus l-a răpus şi l-a biciuit cu lovituri, Typhoeus a fost zvârlit jos, zdreanţă schiloadă.
      Enormul Pământ a gemut.
      O flacără ţâşnit-a din domnul lovit în valea-ntunecoasă, stăncoasă şi pustie a Muntelui, când l-a trăsnit.
      O mare parte din Pământul uriaş fu pârjolită de aburii cumpliţi, topindu-se cum se topeşte tabla încins de meşteşugul ă omului (...).
      În văpaia unui foc nimicitor Pământul s-a topit.

      În ciuda prăbuşirii şi a cutremurătorului impact al vehiculului lui Typhon, zeul a rămas în viaţă. Conform „Teogoniei", Zeus l-a aruncat şi pe el „în largul Tartar". O dată cu această victorie, domnia lui era asigurată; ca atare, el s-a îndreptat spre problemele importante ale procreării, aducând pe lume odrasle de la soţii şi concubine deopotrivă.
      Deşi „Teogonia" descrie numai o singură bătălie între Zeus şi Typhon, celelalte scrieri greceşti afirmă că aceasta a fost doar lupta finală, ea fiind precedată de altele, în care Zeus fusese lovit cel dintâi. Iniţial, Zeus a luptat cu Typhon de aproape, folosind secera specială pe care i-o dăduse mama lui pentru „fapta rea", căci urmărea să-l castreze şi pe Typhon. Dar Typhon l-a prins pe Zeus în plasa lui, i-a smuls secera din mână şi i-a tăiat cu ea tendoanele de la mâini şi de la picioare. După aceea, l-a lăsat pe Zeus neputincios, cu tendoanele şi armele, într-o peşteră.
      Însă zeii Aegipan şi Hermes au găsit caverna, l-au întremat pe Zeus, refacându-i tendoanele, şi i-au înapoiat armele. Apoi, Zeus a fugit şi a zburat „cu un Car înaripat" înapoi pe Olimp, unde a primit o nouă provizie de trăsnete de la Tunătorul lui. Cu acestea, Zeus a reluat atacul asupra lui Typhon, împingându-l spre Muntele Nyssa, unde Soartele l-au amăgit să mănânce din hrana muritorilor, care l-a slăbit, în loc să-l întărească. Luptele au reînceput pe cer, deasupra Muntelui Haemus, din Tracia, au continuat peste Muntele Etna, din Sicilia, şi s-au sfârşit deasupra Muntelui Casius, de pe coasta asiatică a Mediteranei de Est. Acolo, Zeus, folosindu-şi Trăsnetul, l-a doborât pe Typhon din cer.
      Asemănările dintre lupte, dintre armele folosite, dintre locuri, precum şi castrările, mutilările şi reînvierile - toate pe parcursul unei lupte pentru succesiune - l-au convins pe Herodot (şi pe alţi istorici clasici greci) că grecii îşi împrumutaseră teogonia de la egipteni. Aegipan îl reprezenta pe Zeul Berbec African al Egiptului, iar Hermes era omologul zeului Thoth. Hesiod însuşi a scris că, atunci când Zeus a întâlnit-o pe frumoasa muritoare Alcmena, pentru a i-l naşte pe eroicul Heracles, s-a furişat noaptea de pe Muntele Olimp, ducându-se în ţara lui Typhaonion, unde s-a oprit în vârful
Phikion-ului (Muntele Sfinx). „Ucigătorul Sfinx, care-i distrusese pe Cadmeeni" („Cei Străvechi"), prezent în faptele Herei, soţia oficială a lui Zeus, avea legătură în aceste legende şi cu Typhon şi domeniul lui. Iar Apollodorus a relatat că, atunci când s-a născut Typhon, crescând până la o mărime incredibilă, zeii au alergat în Egipt să-i arunce o privire înfricoşătorului monstru.
      Majoritatea savanţilor susţin că Muntele Casius, locul luptei decisive dintre Zeus şi Typhon, se află lângă gura râului Orontes, din Siria zilelor noastre. Dar, după cum a arătat Otto Eissfeldt în importantul său studiu Baal Zaphon, Zeus Kasios und der Durchgang der Israeliten durches Meer, în antichitate mai exista încă un munte cu acest nume - un promontoriu al Lagunei Serbonice care iese din peninsula Sinai, în Marea Mediterană. Eissfeldt a sugerat că acesta era muntele menţionat în legende.
      Încă o dată, nu avem altă soluţie decât să ne încredem în informaţiile pe care le-a primit Herodot în Egipt. Descriind drumul pe uscat din Fenicia în Egipt, prin Filistia („Istoria", Cartea a III-a, 5), Herodot a scris că ţinuturile asiatice „se întind până la Lacul Serbonis, lângă locul unde Muntele Casius se repede în mare. Egiptul începe la Lacul Serbonis, unde povestea spune că s-a ascuns Typhon".
      Încă o dată, poveştile egiptene şi greceşti converg, cu punctul culminant în peninsula Sinai.
      Ţinând seama de numeroasele analogii găsite de grecii antici între teogonia lor şi cea egipteană, savanţii europeni din secolul al XIX-lea au găsit paralele şi mai uluitoare mult mai departe - în India.
      La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când sanscrita, limba Indiei antice, abia începuse să fie stăpânită, Europa a fost fascinată de traducerile unor scrieri până atunci necunoscute. Dominat iniţial de britanici, studiul literaturii, filosofiei şi mitologiei sanscrite devenise pe la jumătatea secolului al XIX-lea favoritul cărturarilor, poeţilor şi intelectualilor germani, căci sanscrita a reieşit a fi limba-mamă a tuturor limbilor indo-europene (cărora le aparţine şi germana), iar în India o aduseseră migratorii de pe malurile Mării Caspice - „arienii", despre care germanii credeau că fuseseră şi strămoşii lor.
      Un loc central în această literatură îl ocupă Vedele, sfinte scripturi pe care tradiţia hindusă le crede a fi „nu de origine umană", ci compuse de zei înşişi, într-o epocă anterioară. Acestea au fost aduse pe subcontinentul indian de către emigranţii arieni, cândva în mileniul II î.Ch., sub formă de tradiţie orală. Dar, cu timpul, s-au pierdut tot mai multe dintre cele zece mii de versete iniţiale; astfel, în jurul anului 200 î.Ch., un înţelept a scris versurile rămase, împărţindu-le în patru părţi: Rig-Veda („Veda în versuri" alcătuită din zece cărţi; Sama-Veda („Vedele cântate"); Yajur-Veda (în majoritate, rugăciuni de sacrificiu); şi Atharva-Veda (farmece şi incantaţii).
      În timp, diversele componente ale Vedelor şi literatura auxiliară pe care au generat-o (Mantrele, Brahmanele, Aranyakele, Upanishadele) s-au îmbogăţit cu Puranele non-vedice („Scrierile străvechi"). Împreună cu marile epopei Mahabharata şi Ramayana, toate acestea alcătuiesc sursele poveştilor ariene şi hinduse despre Cer şi Pământ, zei şi eroi.
      Din cauza îndelungatului interval oral, a dimensiunilor şi abundenţei textelor scrise în sfârşit după mai multe secole, numeroasele nume, termenii generici şi epitetele folosite interşanjabil pentru zeităţi - precum şi faptul că multe dintre aceste nume şi termeni originali nu erau, în fond, deloc ariene -, consistenţa şi precizia nu reprezintă trăsături definitorii ale acestei literaturi sanscrite. Totuşi unele fapte şi evenimente apar ca elemente fundamentale ale moştenirii ariano-hinduse.
      La început, relatează sursele, au existat numai corpurile cereşti, „Cei primordiali care zburau". În ceruri a avut loc o frământare şi „Dragonul" a fost rupt în două de „Curgerea dintâi a furtunilor". Atribuindu-le celor două părţi nume de origine non-ariană, poveştile afirmă că Rehu, partea superioară a planetei distruse, străbate neîncetat cerurile în căutarea răzbunării; partea inferioară, Ketu („Cel retezat"), s-a alăturat „Primordialilor" pe „curgerile" (orbitele) lor. De-atunci, au trecut multe epoci şi şi-a făcut apariţia o dinastie de Zei ai Cerului şi ai Pământului. Cerescul Mar-Ishi, care îi conducea, avea şapte (sau zece) copii, de la consoarta sa Prit-Hivi („Cea largă"), care personifica Pământul. Unul dintre aceştia, Kas- Yapa („Cel de pe tron") s-a autointitulat şef al Devilor („Strălucitorii"), acaparând titlul de Dyaus-Pitar („Tată ceresc") - neîndoielnica sursă a numelui-titlu grecesc Zeus („Dyaus") şi al omologului său roman Jupiter („Dyauspiter").
      Fiind foarte prolific, Kasyapa a procreat mulţi zei, giganţi şi progenituri monstruoase, cu diverse soţii şi concubine. Cei mai proeminenţi, veneraţi şi cunoscuţi individual din timpurile vedice au fost Aditya-ii - unii născuţi de consoarta lui Kasyapa, Aditi, („Nemărginita"). Numărând şapte la început,
au fost Vishnu, Varuna, Mitra, Rudra, Pushan, Tvashtri şi Indra. Apoi, Adiţilor li s-a alăturat Agni, un fiu al lui Kasyapa, făcut fie de către soţia sa Aditi, fie (cum sugerează unele texte) de propria lui mamă, Prithivi. La fel ca în cercul olimpian din Grecia, numărul Adiţilor a crescut în cele din urmă la
doisprezece. Printre ei se afla Bhaga, despre care savanţii cred că a devenit zeul slav suprem Bogh. Ultimul născut dintre Adiţi - deşi nu se ştie sigur dacă tatăl lui era Kasyapa - a fost Surya.
      Tvashtri („Modelatorul"), în rolul său de „Atoate-împlinitor", artizanul zeilor, le-a oferit care aeriene şi arme magice. Dintr-un metal celest arzător a făurit un disc pentru Vishnu, un trident pentru Rudra, o „armă de foc" pentru Agni, un „Tunător aruncător de trăsnete" pentru Indra şi o „măciucă
zburătoare" pentru Surya. În vechile reprezentări hinduse, toate aceste arme apar sub forma unor proiectile de diverse forme, ţinute în mână (Fig.15). În plus, zeii au dobândit şi alte arme de la ajutoarele lui Tvashtri; Indra, de exemplu, a primit o „plasă aeriană" cu care îşi putea prinde duşmanii în timpul luptelor cereşti.

      Carele celeste, sau „aeriene", erau descrise invariabil ca fiind luminoase şi strălucitoare, făcute sau placate cu aur. Vimana (carul aerian) al lui Indra avea lumini aprinse pe margini şi se mişca „mai repede ca gândul", traversând rapid mari distanţe. Caii săi nevăzuţi aveau „ochi-desoare", răspândind o nuanţă roşiatică, dar şi schimbându-şi culoarea. În alte situaţii, carele aeriene ale zeilor erau descrise ca supraetajate; uneori, puteau nu numai să zboare prin aer, ci şi să se deplaseze pe sub apă. În epopeea Mahabharata, sosirea zeilor la un ospăţ de nuntă cu o flotă de care aeriene este descrisă după cum urmează (după traducerea lui R. Dutt, în Mahabharata, The Epic of Ancient India):

      Zeii, în care purtate pe nori, au venit să vadă frumoasa scenă:
      Adiţii luminoşi în splendoarea lor, Maruţii în văzduhul mişcător; Suparnaii înaripaţi, Nagaii solzoşi, Rishii Deva puri şi înalţi, Vestiţi cu muzica lor, Gandharvaii; (şi) frumoşii Apsaraşi ai cerului (...).
      Luminoase care celeste în şir pluteau pe cerul fără nori.

      Textele vorbesc şi despre Ashvin-i („Vizitii"), zei specializaţi în pilotarea carelor aeriene. „Iuţi ca şoimii tineri", aceştia erau „cei mai buni căruţaşi care ajung în cer", pilotându-şi mereu carele câte doi, însoţiţi de un navigator. Vehiculele lor, care uneori apăreau în grupuri, erau aurii, „luminoase şi strălucitoare (...) cu locuri comode şi legănat blând". Erau construite pe principiu triplu, având trei niveluri, trei fotolii, trei stâlpi de susţinere şi trei roţi care se învârteau. „Acest car al vostru", spune Imnul 22 din Cartea a VIII-a din Rig-Veda, proslăvindu-i pe Ashvini, „avea un loc triplu şi hăţuri de aur - faimosul car ce traversează Cerul şi Pământul". Roţile, reiese din text, serveau mai multor funcţii: una pentru a ridica nava, cealaltă pentru a o direcţiona, iar a treia pentru acceleraţie: „Una dintre roţile carului vostru se învârteşte cu repeziciune de jur împrejur; una se roteşte înainte, ca să vă ducă pe drum."
      La fel ca în legendele greceşti, zeii din Vede manifestă foarte puţină moralitate sau reţinere în problemele sexuale - uneori scăpând cu bine, alteori nu, ca atunci când Adiţii indignaţi l-au ales pe Rudra („Cel cu trei ochi") ca să-l ucidă pe tatăl lor, Dyaus, pentru că le violase sora, Ushas. (Dyaus, rănit, şi-a salvat viaţa fugind pe un corp ceresc îndepărtat.) Tot ca în poveştile greceşti, zeii din folclorul hindus se amestecă, mai târziu, în iubirile şi războaiele regilor şi eroilor muritori. În aceste situaţii, vehiculele aeriene ale zeilor jucau roluri mai importante decât armele. Astfel, când un erou s-a înecat, Ashvinii au apărut cu o flotă de trei care aeriene, „corăbii în care apa nu pătrunde, care străbat văzduhul prin propria lor putere", s-au scufundat în ocean, l-au scos pe erou din adâncuri şi „l-au dus pe uscat, dincolo de oceanul lichid". Mai este apoi şi povestea lui Yayati, un rege care s-a însurat cu fiica unui zeu. Când cei doi au avut copii, fericitul bunic i-a dăruit regelui „un car celest auriu, foarte strălucitor, care putea merge oriunde nefacând popas". Fără a pierde vremea, „Yayati a urcat în car şi, neînvins în luptă, în răstimp de şase nopţi a cucerit întregul Pământ."
      Asemenea „Iliadei", tradiţiile hinduse ne vorbesc despre războaie ale oamenilor şi ale zeilor pentru eroine frumoase. Cea mai cunoscută dintre aceste povestiri este „Ramayana", lunga epopee a lui Rama, prinţul a cărui frumoasă soţie a fost răpită de regele din Lanka (insula Ceylon, din apropierea Indiei). Printre zeii care au venit să-l ajute pe Rama era şi Hanuman, zeul cu faţă de maimuţă, care a purtat lupte aeriene cu înaripatul Garuda (Fig. 16), unul dintre urmaşii monstruoşi ai lui Kasyapa. Într-un alt exemplu, Sukra, un zeu „întinat de imoralitate", a răpit-o pe Tara, frumoasa
soţie a căruţaşului lui Indra. „Ilustrul Rudra" şi alţi zei au sărit atunci în ajutorul soţului întristat.
      A urmat „o bătălie cumplită, distrugând zei şi demoni, pentru Tara". În pofida înfricoşătoarelor lor arme, zeii au fost învinşi şi a trebuit să se refugieze la „Prima Zeitate". Prin urmare, tatăl zeilor însuşi a coborât pe Pământ şi a pus capăt luptelor, înapoind-o pe Tara soţului ei. Apoi, Tara a născut un fiu „a cărui frumuseţe îi umbrea pe celeşti (...). Cuprinşi de bănuieli, zeii au cerut să ştie cine era adevăratul tată: soţul legiuit sau zeul răpitor". Tara a declarat că băiatul era fiul lui Soma, „Nemurirea cerească"; şi i-a pus numele Budah.

      Dar până la toate acestea mai era destul timp; pe vremuri, zeii s-au luptat între ei din cauze mai importante: supremaţia şi domnia peste Pământ şi peste resursele lui. Cu atât de multe odrasle ale lui Kasyapa de la diferite soţii şi concubine, precum şi cu descendenţi ai altor zei bătrâni, conflictul a devenit curând inevitabil. Dominaţia Adiţilor era duşmănită îndeosebi de Asuraşi, zeii vârstnici, ale căror mame îi născuseră lui Kasyapa înaintea Adiţilor. Purtând un nume non-arian, de origine orientalapropiată clară (înrudit cu numele zeilor supremi ai Asiriei, Babilonului şi Egiptului - Ashur, Asar, Osiris), în cele din urmă ei au preluat în tradiţiile hinduse rolul de zei răi, „demoni".
      Invidiile, rivalităţile şi alte motive de fricţiuni au dus în cele din urmă la război, atunci când Pământul, „care la început a produs hrană fără a avea culturi", a căzut victimă unei foamete globale. Zeii, dezvăluie textele, îşi întreţineau nemurirea bând Soma, un ambroziac care era adus pe Pământ
din Sălaşul Celest de către un vultur şi se bea în amestec cu laptele. „Kinele" (vitele) zeilor ofereau de asemenea „sacrificiile" de carne friptă preferate de aceştia. Dar a sosit o vreme când toate aceste produse de strictă necesitate au devenit tot mai rare. Satapatha Brahmana descrie evenimentele care au urmat:

      Zeii şi Asurii, descendenţi, şi unii şi alţii, ai Tatălui Zeilor şi ai Oamenilor, concurau pentru superioritate. Zeii i-au învins pe Asuri; totuşi, în continuare, aceştia din urmă i-au hărţuit încă o dată (...).
      Zeii şi Asurii, descendenţi, şi unii şi alţii, ai Tatălui Zeilor şi ai Oamenilor, au început să concureze [din nou] pentru superioritate. De astă dată, zeii au fost înfrânţi. Iar Asurii şi-au spus: „Numai nouă ne aparţine această lume! "
      La care, au zis: „Ei bine, atunci haideţi să împărţim lumea aceasta între noi; şi, după ce o împărţim, să ne hrănim din ea." Prin urmare, s-au apucat s-o împartă de la apus la răsărit.

      Auzind acestea, Adiţii învinşi s-au înfăţişat să ceară o parte din resursele Pământului:

      Când au aflat, zeii au spus: „Asurii împart într-adevăr acest Pământ!
      Haideţi, să mergem acolo unde îl împart Asurii; căci ce se va alege din noi dacă nu primim o parte din Pământ? "
      Punându-l pe Vishnu în frunte, s-au dus la Asuri.

      Trufaşi, Asurii le-au oferit Adiţilor doar atâta pământ cât îi ajungea lui Vishnu să se culce... Dar zeii au folosit un subterfugiu şi l-au aşezat pe Vishnu într-o „îngrăditură" care putea „merge în trei direcţii", astfel câştigând trei dintre cele patru regiuni ale Pământului.
      Păcăliţi, Asurii au atacat atunci dinspre sud; iar zeii l-au întrebat pe Agni „cum i-ar putea învinge pe Asuri pentru totdeauna". Agni a propus o manevră tip cleşte: în timp ce zeii atacau dinspre regiunile lor, „eu voi ocoli până în partea de la miazănoapte, iar voi îi veţi împresura de aici; şi, împresurându-i, îi vom răpune." Înfrângându-i astfel pe Asuri, consemnează Satapatha Brahmana, „zeii erau dornici să vadă cum îşi puteau îndestula jertfele"; prin urmare, multe dintre fragmentele de luptă ale vechilor scrieri hinduse vorbesc despre recapturarea kinelor şi reaprovizionarea cu băutură Soma.
      Aceste războaie s-au purtat pe pământ, în aer şi sub mări. Asurii, după cum scrie în „Mahabharata", şi-au făcut trei fortăreţe de metal în cer, de unde au atacat cele trei regiuni ale Pământului. Aliaţii lor din războiul cu zeii puteau deveni nevăzuţi, folosind arme invizibile; iar alţii luptau dintr-un oraş de sub mare, pe care îl capturaseră de la zei.
      Unul dintre cei care au excelat în aceste bătălii a fost Indra („Furtună"). Pe uscat, el a nimicit nouăzeci şi nouă de fortăreţe ale Asurilor, ucigând un mare număr din discipolii lor înarmaţi. În cer, lupta din carul său aerian, contra Asurilor ascunşi în „fortăreaţa lor din nori". Imnurile din Rig-Veda enumera grupuri de zei, precum şi zeităţi individuale învinse de Indra (după traducerea lui R.T. Griffith, „Imnurile din Rig-Veda"):

      Ucisu-i-ai cu trăsnetu-ţi pe Sasyii (...) Departe de podeaua Cerului, în toate părţile, cei de demult şi fără rituri fugeau spre nimicire (...) Pe Dasyii arsu-i-ai din ceruri.
      Au întâlnit în luptă armata celor fără de prihană, şi-atunci Navagvaii dezlănţuitu-şi-au puterea.
      Precum jugani la-ntrecere cu taurii fugiră pe căi abrupte dinspre Indra s-au risipit.
      Sfarmat-a Indra tarile castele-ale lui Ilibsa şi în bucăţi pe Sushna cu cornu-i l-a tăiat (...).
      Ucisu-ţi-ai duşmanul luptător cu Tunetu-ţi (...) Aprig căzu arma lui Indra peste duşmani, cu iutele-i Trăsnet cel ascuţit le spulberă oraşele-n fărâme.
      Şi înainte-ai mers din luptă să lupţi cutezător, castel după castel cu forţa-ţi nimicind.
      Tu, Indra, cu-al tău prieten care duşmanu-l face să se plece, cel mai încet din depărtări neînfricatul Namuchi.
      În moarte doborât-ai pe Karanja, pe Parnaya (...) Oraşele o sută-ale lui Vangrida le-ai zdrobit.
      Făcut-ai să se cutremure streaşină 'naltului cer când, îndrăzneţ, prin tine însuţi ai lovit Sambara.

      Învingându-i pe inamicii zeilor în grupuri ca şi în ciocniri individuale şi făcându-i să „fugă spre nimicire", Indra şi-a îndreptat eforturile spre a da drumul kinelor.
      Demonii" le-au ascuns într-un munte, păzit de Vala („încercuitorul"); Indra, ajutat de Angiraşi, zei tineri care puteau emite flăcări divine, a năvălit în ascunzătoarea fortificată şi a eliberat kinele. (Unii cercetători, ca J. Herbert, în Hindu Mythology, susţin că ceea ce a eliberat sau recuperat Indra nu erau vaci, ci o Rază Divină, căci cuvântul sanscrit go are ambele înţelesuri.)
      Când au început aceste războaie ale zeilor, Adiţii l-au numit pe Agni („Agilul") în funcţia de Hotri, „Şef de funcţie". Pe măsură ce războaiele continuau - unele texte sugerează că au durat mult peste o sută de ani - a fost făcut şef Vishnu („Activul"). Dar când luptele au luat sfârşit, Indra, care contribuise atât de mult la victorie, a revendicat supremaţia. La fel ca în „Teogonia" greacă, una dintre primele fapte săvârşite pentru a-şi impune cererea a fost asasinarea propriului său tată. Rig-Veda (Cartea a IV-a: 18, 12) îl întreabă retoric pe Indra: „Indra, cin' ţi-a lăsat mama văduvă?" Răspunsul urmează tot sub formă de întrebare: „Care zeu a fost prezent în vâltoare, când tu ucisu-ţi-ai tatăl, prinzându-l de picior?"
      Pentru această crimă, Indra a fost exclus de zei de la băutul Somei, astfel periclitându-i-se continuarea nemuririi. Aceştia au „urcat la Cer", lăsându-l pe Indra cu kinele pe care le luase înapoi. El însă „s-a dus după ei, cu Arma-Tunet ridicată", înălţându-se din locul de la nord al zeilor. Temându-se de arma lui, zeii au strigat: „Nu azvârli!" şi au acceptat să-l lase din nou pe Indra să se înfrupte din alimentele divine.
      Însă acapararea puterii zeilor de către Indra nu a rămas necontestată. Provocarea i-a aparţinut lui Tvashtri, la care, în Imnuri, se fac referiri ambigue ca fiind „întâiul născut" - fapt care ar putea explica propriile lui pretenţii la succesiune. Indra l-a lovit rapid cu Arma-Tunet, una şi aceeaşi cu cea pe care i-o făurise Tvashtri. Apoi însă lupta a fost preluată de Vritra („Opritorul"), pe care câteva texte îl declară primul născut al lui Tvashtri, dar unii cercetători îl interpretează ca fiind un monstru artificial, întrucât a crescut rapid până la proporţii imense. La început, Indra a fost în inferioritate şi a fugit într-un colţ îndepărtat al Pământului. Când l-au abandonat toţi zeii, nu i-au mai rămas alături decât douăzeci şi unu de Maruţi. Aceştia făceau parte dintr-un grup de zei care conduceau cele mai
repezi care aeriene, cu „puternic vuiet ca al vânturilor ce clatină şi răstoarnă munţii" când „se înălţau la cer":

      Aceste neasemuite miracole, roşii la culoare, 
      Goneau pe drumul lor cu mare muget peste streşinile cerului (...) 
      Şi se aşterneau cu raze de lumină (...) 
      Strălucitoare, celeste, cu fulgerul în mâini şi pe capete cu coifuri de aur.

      Cu ajutorul Maruţilor, Indra a revenit să se lupte cu Vritra. Imnurile care descriu bătălia în termeni spectaculari au fost traduse de J. Muir (Original Sanskrit Texts) în versuri ritmate poetic:

      Carul îşi urcă zeul nenfricat,
      De apriga-i iuţeală e purtat,
      Pe cer zboară eroul în neştire
      Escorta de Maruţi îi e oştire,
      Cutezătoare duhuri de furtună.
      Aleargă carele ce fulgeră şi tună,
      Şi strălucesc de aprigă mândrie (...).
      Răget de leu e glasul lor de-osândă;
      Ca fierul tari, ai lor dinţi se împlântă.
      Colinele, pământul îl cutremur;
      Toate făpturile i-aud şi tremur.

      În timp ce pământul se cutremura şi toate fiinţele vii fugeau să se adăpostească, numai Vritra, duşmanul, le privea calm apropierea:

      Pe-abruptă culme aeriană, stând măreaţă,
Viu strălucea-a lui Vritra fortăreaţă.
      Pe zid, în strai marţial, cutezător,
Gigantul demon sta, încrezător în artele magiei, şi-narmat cu sute de săgeţi, neînfricat.

      „Fără frică, sfidând puterea braţului lui Indra," netemător de „spaimele zborului de moarte" ce se repezea spre el, Vritra stătea în aşteptare.

      Şi-atunci, cumplit spectacol s-a ivit
      Demon şi zeu în luptă s-au ciocnit.
      Vritra săgeţile şi-a aruncat,
      Trăsnet şi fulger fără număr au zburat, fierbinţi ca focul, dese cum e ploaia.
      Dar furiei lui, zeu-i sfida văpaia;
      Armele boante-n lături îi căzură spre Indra aruncate-n van cu ură.

      Când Vritra şi-a consumat toate proiectilele, Indra a putut trece la ofensivă:

      Fulgere-au început să strălucească,
      Trăsnet cumplit purces-a să zdrobească, de Indra
      Cu mândrie azvârlite.
      Şi ca făpturi de-uimire amuţite
      Stau zeii înşişi; groaza potopea lumea universală (...).

      Trăsnetele aruncate de Indra, „făurite de măiastra mână a lui Tvashtri" din fier divin, erau rachete complexe, arzătoare:

      Cine-ar fi putut să steie-n cale ploii de săgeţi,
      Ce vărsa din roşia-i mână dreaptă Indra cel măreţ
      Trăsnete având pe ele-ncheieturi sute şi sute,
      Lăncile de fier cu vârfuri mii şi mii neîntrecute,
      Arzătoare, şuierănde, iute prin văzduh zburând,
      Fără greş lovindu-şi ţinta, cu viteză ca de gând,
      Ce duşmanul cel mai mândru într-o clipă îl doboară,
      Scurt şi zdrobitor lovindu-l încă de întâia oară,
      Şi al căror însuşi sunet îi alungă negreşit
      Pe nebunii ce mânia Tunetului au stârnit.
      Rachetele ghidate îşi nimereau inevitabil ţinta:
      Şi gongul osândei lui Vritra, curând,
      Cu dangăt şi tunet puternic sunând din ploaia de fier a lui Indra-a vestit;
      C-un urlet oribil, străpuns şi zdrobit,
      Din turnul în nouri clădit se văzu
      Cum demonu-n ghearele morţii căzu.

      Vritra zăcea prăbuşit la pământ, „ca un trunchi de copac doborât de secure"; însă, chiar rămas „fără mâini şi picioare, încă îl mai desfidea pe Indra". Atunci, Indra i-a aplicat lovitura de graţie, „izbindu-l cu trăsnetul între umeri".
      Triumful lui Indra era total; dar Soarta voia ca roadele victoriei să nu fie numai ale lui. În timp ce revendica tronul tatălui său, Kasyapa, au ieşit la suprafaţă vechi îndoieli referitoare la adevărata sa paternitate.
      Se ştia sigur că la naştere, mama lui îl ascunsese de mânia lui Kasyapa. De ce? Exista un sâmbure de adevăr în zvonurile că adevăratul său tată era propriul lui frate mai mare, Tvashtri?
      Vedele nu înlătură decât parţial vălul misterului. Ele spun totuşi că Indra, mare zeu cum era, nu a domnit singur; a trebuit să împartă puterea cu Agni şi Surya, fraţii lui - la fel cum şi Zeus a fost nevoit să împartă domeniile cu fraţii săi, Hades şi Poseidon.






Va urma în capitolul următor!