„REGINĂ SUNT"!

„REGINĂ SUNT"! . Capitolul 11
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      Povestea unei Inanna/Ishtar este aceea a unei „zeiţe autofăcute". Deşi nu făcea parte dintre Zeii Bătrâni, grupul iniţial de astronauţi de pe a douăsprezecea planetă, nefiind nici măcar fiica dintâi a vreunuia din ei, ea sa propulsat totuşi până la cel mai înalt nivel şi a ajuns membră a Panteonului Celor Doisprezece. Pentru a realiza acest lucru, şi-a combinat şiretenia şi frumuseţea cu lipsa de scrupule - zeiţă a războiului şi zeiţă a dragostei, care îşi număra printre amanţi atât zei, cât şi oameni. Şi în strânsă legătură cu ea a existat într-adevăr un caz de moarte şi înviere.
      În măsura în care moartea lui Dumuzi fusese provocată de dorinţa Inannei de a deveni regină pe Pământ, întemniţarea şi exilul lui Marduk n-au prea reuşit să-i satisfacă ambiţiile. Acum, după ce sfidase şi învinsese un zeu important, considera că nu se mai putea lipsi de un domeniu propriu. Unde, însă, să-l obţină?
      Funeraliile lui Dumuzi, deducem din texte cum ar fi „Coborârea Inannei în Lumea de Jos", au avut loc în Ţara Minelor, din sudul Africii. Acela era domeniul lui Ereshkigal, sora Inannei, şi al soţului acesteia, Nergal. Enlil şi Nannar, chiar şi Enki i-au recomandat Inannei să nu se ducă acolo; ea, însă, se hotărâse: „Din Marele Sălaş şi-a îndreptat gândul spre Marea Lume de Jos"; iar când a ajuns la poarta capitalei surorii ei, i-a cerut portarului:
      „Spune-i surorii mele mai mari, Ereshkigal", că venise „să asist la riturile funerare."
      Ne-am aştepta ca întâlnirea dintre cele două surori să fi fost cordială, plină de compasiune pentru îndurerata Inanna. În schimb, aflăm că Inanna, care venise nepoftită, a fost primită cu suspiciuni deschise. În timp ce era condusă prin cele şapte porţi ale oraşului care duceau la palatul lui Ereshkigal, a fost pusă să-şi dea jos emblemele şi podoabele staturii divine. Când a ajuns în sfârşit la sora ei, Inanna a găsit-o stând pe tron, înconjurată de şapte Anunnaki cu autoritate judecătorească. „Şi-au aţintit ochii asupra ei, ochii morţii." I-au spus cuvinte furioase, „vorbe care chinuiesc spiritul". În loc de a fi primită cu bucurie, Inanna a fost condamnată să fie spânzurată ca un leş, de un stâlp... Numai prin intervenţia lui Enki a fost salvată şi reanimată.
      Scrierile nu explică motivul asprului tratament aplicat Inannei, nici nu citează „vorbele chinuitoare" pe care i le-au aruncat acuzatorii. Dar aflăm din începutul textului că în acelaşi timp în care a pornit la drum, Inanna a trimis un mesager să „umple cerul cu plângeri din partea mea, în adunare [a zeilor] să se plângă în numele meu". Prin urmare, participarea la funeralii era doar un simplu pretext; intenţia ei era de a-i sili pe zei să-i satisfacă o reclamaţie pe care dorea s-o dramatizeze.
      Din momentul sosirii la prima poartă, Inanna a ameninţat cu violenţa dacă nu era primită înăuntru. Când vestea apariţiei sale i-a fost adusă lui Ereshkigal, ea „s-a făcut palidă la faţă (...) buzele i s-au învineţit" şi s-a întrebat cu voce tare care o fi fost adevăratul scop al vizitei. Cele două
ajungând faţă în faţă, „Ereshkigal a văzut-o şi a izbucnit; Ishtar, fără să tresară, s-a repezit la ea." Într-un fel, intenţiile Inannei îi inspirau lui Ereshkigal pericol!
      Dar şi Mesopotamia, precum şi toate regiunile din împrejurimi, erau atribuite. Unde i se putea da un domeniu Inannei? Privind în jur, zeii au găsit răspunsul.
      Textele care se ocupă de moartea lui Dumuzi, precum şi de detenţia lui Marduk menţionează numele oraşelor sumeriene şi populaţia acestora. Astfel, se sugerează că evenimentele respective avuseseră loc după începutul civilizaţiei sumeriene urbane, în jurul anului 3800 î.Ch. Pe de altă parte, fundalul egiptean al povestirilor nu face nici o referire la aşezările urbane şi descrie un decor pastoral, sugerând o perioadă anterioară anului 3100 î.Ch., când a început formarea civilizaţiei urbane în Egipt. În scrierile lui Manetho se spune că o perioadă haotică de trei sute cincizeci de ani a precedat domnia urbană a lui Menes. Această perioadă dintre datele 3450 şi 3100 î.Ch. pare să fi fost vremea tulburărilor şi a tribulaţiilor declanşate de Marduk: incidentul cu Turnul Babel şi afacerea Dumuzi, când un zeu din Egipt a fost capturat şi ucis, iar Marele Zeu al Egiptului, închis şi exilat.
      Atunci, credem, şi-au îndreptat Anunnakii atenţia spre a treia regiune din Valea Indusului, unde nu peste mult a apărut civilizaţia.
      Spre deosebire de civilizaţiile mesopotamiană şi egipteană, care au durat mii de ani şi au continuat, până în zilele noastre, prin civilizaţiile ce au decurs din ele, cea din Regiunea a Treia a durat doar un mileniu. Nu peste mult timp, a intrat în declin şi, pe la anul 1600 î.Ch., dispăruse complet - oraşele zăceau în ruine, populaţia se împrăştiase. Jafurile omeneşti şi ravagiile naturii au şters treptat ultimele rămăşiţe ale civilizaţiei; în timp, a căzut cu totul pradă uitării. Abia prin anii 1920, arheologii, conduşi de Sir Mortimer Wheeler, au început să dezgroape două centre urbane principale şi câteva localităţi intermediare, întinzându-se pe o distanţă de peste şase sute de kilometri, spre nord de coastele Oceanului Indian, de-a lungul râului Indus şi al afluenţilor acestuia.
      Ambele şiruri - Mohenjo-Daro, în sud, şi Harappa, la nord - arată că erau oraşe înstărite, cu circumferinţa de aproape cinci kilometri. În jurul şi prin interiorul oraşelor treceau ziduri înalte; aceste ziduri, precum şi clădirile publice şi particulare erau construite în întregime din cărămizi de argilă sau chirpici. Iniţial, au existat atât de multe asemenea cărămizi încât, în pofida jafurilor constante din partea constructorilor ulteriori, atât în antichitate, cât şi în vremuri mai recente, pentru a fi folosite ca balast la calea ferată Lahore-Multan, mai rămân încă destule ca să dezvăluie locul oraşelor şi faptul că au fost construite conform unor planuri edilitare stabilite dinainte.
      În ambele locuri, oraşul era dominat de o acropolis - o zonă înălţată, cu citadele şi temple. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă, aceste construcţii aveau aceleaşi dimensiuni şi erau orientate exact la fel, pe axa nord-sud - dovedind că, la ridicarea templelor, constructorii respectaseră reguli precise. În amândouă oraşele, a doua trăsătură ca mărime erau imensele grânare - silozuri de cereale de proporţii vaste şi funcţionalitate impresionantă, situate lângă malul râului. Acest lucru sugerează că grânele
erau nu numai principala plantă de cultură, ci şi cel mai important produs de export al civilizaţiei Indusului.
      Oraşele şi cele câteva artefacte care s-au mai găsit printre resturile lor - cuptoare, urne, oale, unelte de bronz, mărgele de cupru, unele vase de argint şi ornamente -, toate atestă o înaltă civilizaţie transplantată brusc din altă parte. Astfel, cele două clădiri iniţiale din cărămidă de la Mohenjo-Daro
(un enorm grânar şi un turn fortificat) au fost întărite cu cherestea - metodă de construcţie în mod normal nepotrivită în climatul Indusului. Această metodă, însă, a fost abandonată curând, toate clădirile ulterioare evitând fortificarea cu lemn.
      Cercetătorii au tras de aici concluzia că primii constructori fuseseră străini, deprinşi cu propriile lor necesităţi climatice.
      Căutând originile civilizaţiei indiene, savanţii au conchis că nu s-a putut forma independent de cea sumeriană, care a precedat-o cu aproape o mie de ani. În ciuda diferenţelor notabile (ca scrierea pictografică, încă nedescifrată), analogiile cu Mesopotamia apar peste tot. Folosirea cărămizilor de lut sau a chirpiciului uscat pentru construcţii; topografia străzilor oraşului; sistemul de drenaj; metodele chimice folosite la gravuri, lăcuiri şi fabricaţia mărgelelor; formele şi modelele cuţitelor metalice şi ale recipientelor - toate prezintă o asemănare frapantă cu cele descoperite în Ur, Kish sau alte şiruri din Mesopotamia. Până şi desenele şi simbolurile de pe oale, sigilii sau alte obiecte de lut sunt aproape duplicate ale celor mesopotamiene. În mod semnificativ, semnul mesopotamian al crucii -
simbolul lui Nibiru, planeta natală a Anunnakilor - predomina şi el în civilizaţia indiană.
     Ce zei adorau oamenii din Valea Indusului? Puţinele reprezentări grafice care s-au găsit îi prezintă purtând tiara mesopotamiană divină, cu coarne. Figurinele de argilă, mai abundente, indică faptul că zeitatea dominantă era femeie, de obicei goală (Fig. 74a) sau având trupul acoperit numai cu coliere şi şiraguri de mărgele (Fig. 74b); acestea erau imagini bine cunoscute ale Inannei, găsite din belşug în Mesopotamia şi prin tot Orientul Apropiat. Sugestia noastră este că, în căutarea unui teritoriu pentru Inanna, Anunnakii au decis să-i atribuie ca dominion A Treia Regiune.
      Deşi în general se susţine că dovezile originilor mesopotamiene ale civilizaţiei indiene şi probele despre continuarea contactelor între Sumer şi Valea Indusului se limitează la cele câteva vestigii arheologice, credem că există şi dovezi textuale atestând aceste legături.

      De un deosebit interes este un lung text numit de cercetători „Enmerkar şi Domnul din Aratta", al cărui fundal e ascensiunea la putere a Urukului (biblicul Erech, Erec) şi a Inannei.
      Textul descrie Aratta ca fiind capitala unei ţări situate dincolo de masivele muntoase şi de Anshan; prin urmare, dincolo de sud-estul Iranului. Adică, exact în locul unde se întinde Valea Indusului; iar oameni de ştiinţă ca J. van Dijk (Orientalia 39, 1970) au prezumat că Aratta era un oraş „situat pe platoul iranian sau pe râul Indus". Cel mai frapant e faptul că textul vorbeşte despre silozurile de cereale din Aratta. Era un loc unde „grâul creştea de la sine, fasolea creştea şi ea de la sine" - recolte cultivate şi depozitate în grânarele din Aratta. Apoi, pentru export, „turnau boabele în
saci, îi încărcau în samare purtate de măgari şi le puneau în spinarea măgarilor de transport."
      Poziţia geografică a Arattei şi faptul că era renumită pentru antrepozitele sale de grâu şi fasole prezintă similitudini concludente cu civilizaţia indiană. Într-adevăr, nu putem să nu ne întrebăm dacă Harappa sau Arappa nu este un ecou actual al străvechii Aratta.
      Povestea antică ne duce înapoi la începuturile domniei de la Erech, când un semizeu (fiul lui Utu/Shamash cu o femeie umană) era atât mare preot, cât şi rege, în incinta sacră din care avea să se dezvolte oraşul. Prin anul 2900 î.Ch., i-a succedat fiul său, Enmerkar, „care a construit Urukul"
(conform Listei Sumeriene a Regilor), transformându-l din sălaşul nominal al unui zeu absent (Anu) într-un centru urban major al unei zeităţi domnitoare. A realizat acest lucru convingând-o pe Inanna să aleagă Erechul ca principal sediu al puterii şi mărindu-i templul Eanna („Casa lui Anu").
      Citim în textul antic că, la început, Enmerkar nu a cerut decât ca Aratta să contribuie cu „pietre preţioase, bronz, plumb, lespezi de lapis lazuli" la construirea unui templu mărit, precum şi cu „aur şi argint meşteşugit lucrate", astfel ca Sfântul Munte ridicat pentru Inanna să fie demn de zeiţă.
      Dar nici nu se făcuse bine acest lucru, că pe Enmerkar l-a cuprins trufia. Aratta fusese lovită de secetă, iar Enmerkar cerea acum nu numai materiale, ci şi obedienţă: „Aratta să se supună Erechului!" a pretins el. Pentru a-şi atinge scopul, Enmerkar a trimis la Aratta o serie de soli, spre a declanşa ceea ce S.N. Kramer („Istoria începe la Sumer") a caracterizat ca fiind „primul război al nervilor". Lăudându-l pe rege şi puterile lui, emisarii citau ad litteram ameninţările lui Enmerkar de a aduce prăpădul peste Aratta şi a-i împrăştia populaţia. Conducătorul Arattei, însă, a contracarat acest război al nervilor cu un şiretlic propriu. Amintindu-i mesagerului de amestecul limbilor din urma incidentului cu Turnul Babel, a susţinut că nu înţelegea mesajul comunicat în sumeriană.
      Planul fiindu-i zădărnicit, Enmerkar a trimis un nou mesaj scris pe tăbliţe de argilă - de astă dată, se pare, în limba din Aratta - faptă posibilă cu ajutorul Nidabei, Zeiţa Scrisului. Pe lângă ameninţări, se ofereau seminţe de „grâu vechi" care fuseseră păstrate în templul lui Anu - seminţe de care, s-ar părea, era mare nevoie în Aratta, fiindcă seceta îndelungată distrusese recoltele. Seceta a fost considerată un semn că Inanna însăşi dorea ca Aratta să vină „sub umbra protectoare a Erechului".
      „Domnul din Aratta a luat de la herald tăbliţa de lut ars; domnul din Aratta a cercetat argila." Mesajul era scris cu caractere cuneiforme. „Slova dictată era precum cuiele la înfăţişare." Să cedeze sau să se opună? În acel moment, „o furtună, ca un leu uriaş atacând, s-a iscat"; seceta a fost întreruptă brusc de o ploaie cu tunete care a făcut toată ţara să se cutremure, munţii să se clatine; şi, din nou, „Aratta cea cu ziduri albe" a devenit o ţară a grânelor îmbelşugate.
      Nu mai era nevoie să se supună Erechului; iar domnul Arattei i-a spus vestitorului: „Inanna, regina ţării, nu şi-a părăsit Casa din Aratta; n-a dat Aratta pe mâna Erechului."
      În ciuda bucuriei din Aratta, speranţele că Inanna nu-şi abandonase sălaşul de acolo nu s-au împlinit complet. Ispitită de perspectiva de a locui într-un templu grandios din Oraşul sumerian al lui Anu, ea a devenit zeiţă navetistă: o „zeitate angajată", ca să spunem aşa, departe în Aratta, dar locuind în metropolitanul Erech.
      Îşi făcea naveta zburând dintr-un loc în altul cu „Barca ei Cerească". Aceste zboruri au dus la numeroase descrieri ale Inannei ca aeronaută (Fig. 75), iar din unele scrieri se deduce că îşi pilota singură nava. Pe de altă parte, la fel ca altor zeităţi majore, i se repartizase un pilot-navigator, pentru zborurile mai dificile.

      Asemenea Vedelor, care vorbeau despre piloţii zeilor (unul, Pushan, „îl călăuzea pe Indra prin norii pestriţi", cu „nava aurie care zboară prin regiunea din mijlocul văzduhului"), şi textele sumeriene anterioare se referă la AB.GAL-i, care îi transportau pe zei prin cer. Pilotul-navigator al Inannei, ni se spune, era Nungal; şi fusese numit anume în legătură cu transferul ei la Casa lui Anu din Erech:

      Pe vremea când Enmerkar în Uruk domnea,
      Nungal, inimă-de-leu, era Pilotul care din ceruri pe
      Ishtar jos o aducea la E-Anna.

      Conform Listei Regilor Sumerieni, după Potop, monarhia a început la Kish. Apoi, „s-a purtat Regalitatea lui Eanna. " După cum au confirmat arheologii, Erechul începuse într-adevăr ca oraş-templu, constând din incinta sacră unde a fost construită prima capelă modestă a lui Anu („Templul Alb") deasupra unei platforme înălţate (Fig. 76); clădirea a rămas în centrul oraşului, chiar şi când Erechul s-a întins şi templele i s-au mărit, după cum indică resturile oraşului şi ale zidurilor acestuia (Fig. 77).
       Arheologii au găsit rămăşiţele unui templu magnific închinat Inannei şi datând de la începutul mileniului trei î.Ch. - posibil să fie chiar templul clădit de Enmerkar.

      Era construit într-un stil unic, cu coloane înalte decorate (Fig.78) şi trebuie să fi fost tot atât de opulent şi de impresionant pe cât l-au descris imnurile înălţate în slava lui:

      Cu lapis-lazuli era împodobit,
      Decorat cu meşteşugul lui Ninagal.
      În locul luminos (...) locuinţa Inannei, lira lui Anu au instalat-o.

      Cu toate acestea, Erechul continua să fie un oraş „provincial", lipsindu-i statura altor oraşe sumeriene, care aveau distincţia de a fi fost reclădite pe locurile fostelor localităţi antediluviene. Nu avea prestigiul şi beneficiile derivate din deţinerea „ME-urilor Divine". Deşi se face încontinuu referire la ele, natura ME-urilor nu e clară, iar savanţii traduc termenul prin „porunci divine", „puteri divine" sau chiar „virtuţi mitice". ME-urile, însă, sunt descrise ca nişte obiecte fizice care se puteau lua şi duce în mână, sau chiar puteau fi purtate asupra persoanei, şi care conţineau cunoştinţe sau
date secrete. Poate că erau ceva în genul actualelor cipuri de computer, pe care fuseseră înregistrate minuţios date, programe şi ordine operative. Pe ele erau codificate elementele esenţiale ale civilizaţiei.
      Aceste ME-uri se aflau în posesia lui Enki, savantul şef al Anunnakilor. El le-a eliberat pentru a-i folosi omenirii, pas cu pas; şi se părea că Erechului încă nu îi venise rândul să ajungă pe culmile civilizaţiei, când Inanna devenise zeitatea sa domnitoare. Nerăbdătoare, Inanna s-a hotărât să-şi folosească farmecele feminine pentru a drege situaţia.
      Un text intitulat de S.N. Kramer (în „Mitologia sumeriană") „Inanna şi Enki", dar al cărui titlu sumerian original (şi mai poetic) nu se cunoaşte, relatează cum a călătorit Inanna cu „Cereasca Barcă" la Abzu, unde Enki ascunsese ME-urile. Dându-şi seama că Inanna venea să apeleze personal la el - „fecioara, de una singură, şi-a îndreptat pasul spre Abzu" -, Enki i-a ordonat şambelanului să pregătească o masă somptuoasă, cu cât mai mult vin de curmale.

      După ce Inanna şi Enki s-au ospătat, iar inima lui Enki s-a înveselit de băutură, Inanna a abordat subiectul ME-urilor. Înmuiat de alcool, Enki i-a dăruit ME-uri pentru „Domnie (...) Divinitate, înalta şi îndurătoarea Tiară, Tronul Regalităţii", iar „strălucitoarea Inanna le-a luat". În timp ce Inanna îşi folosea farmecele asupra îmbătrânitului amfitrion, Enki i-a făcut un al doilea cadou, cu „înaltul Sceptru şi Toiag, înaltul Altar, Dreapta Cârmuire"; iar „strălucitoarea Inanna le-a luat" şi pe acestea.
      Pe măsură ce festinul şi băutura continuau, Enki s-a despărţit de şapte ME-uri importante, cuprinzând funcţiile şi atributele unei Divine Doamne, templul şi ritualurile ei, preoţii, eunucii şi prostituatele, arta războiului şi armele, justiţia şi tribunalele, muzica şi artele, zidăria, tâmplăria şi faurăria, tăbăcăria şi ţesătoria, scrisul şi matematicile şi aşa mai departe.
      Având în mâini datele codificate ale tuturor acestor atribute proprii unei mari civilizaţii, Inanna a plecat pe furiş, luându-şi zborul cu Cereasca Barcă, înapoi spre Erech. Peste câteva ore, trezit din beţie, Enki şi-a dat seama că Inanna plecase cu ME-urile. Cam jenat, şambelanul i-a amintit că el, Enki însuşi, îi dăruise ME-urile Inannei. Foarte supărat, Enki i-a ordonat şambelanului să pornească pe urmele Inannei cu „Marea Cameră Cerească" şi să ia ME-urile înapoi. Ajungând-o pe Inanna la primul punct de escală, şambelanul i-a explicat ordinele primite; dar Inanna, întrebând „De ce şi-a
schimbat Enki cuvântul faţă de mine?", a refuzat. Când i-a raportat lui Enki situaţia, şambelanului i s-a ordonat să captureze Cereasca Barcă a Inannei, s-o aducă la Eridu şi s-o elibereze pe Inanna, dar fără ME-uri. În Eridu, însă, Inanna i-a poruncit pilotului ei de încredere să „salveze Cereasca Barcă şi
ME-urile dăruite Inannei". Şi astfel, în timp ce Inanna continua să se certe cu şambelanul lui Enki, pilotul a fugit cu nava, având la bord nepreţuitele ME-uri.

      O „Odă pentru Inanna", compusă spre a fi citită cu răspunsurile corului, exprimă sentimentele locuitorilor din Erech:

      Doamnă a ME-urilor,
      Regină Strălucitor de luminoasă;
      Preadreaptă în raze înveşmântată
      Iubită de Cer şi Pământ;
      Urmaşă a lui Anu,
      Purtând marile adoraţii;
      Demnă de înalta tiară,
      Pentru marea preoţie vrednică.
      Cele şapte ME-uri le-a obţinut, în mâna ei le ţine.
      Doamnă a marilor ME-uri,
      A lor păzitoare este (...).

       În acele vremuri, Inanna a fost încorporată în Panteonul celor Doisprezece şi (înlocuind-o pe Ninharsag) i s-a atribuit planeta Venus (MUL DILBAT), ca analogie celestă, şi constelaţia AB.SIN (Fecioara), drept casă zodiacală; descrierea din urmă nu s-a schimbat aproape deloc din epoca sumeriană (Fig. 79). Exprimându-şi propria mulţumire, Inanna a anunţat în auzul tuturor - zei şi oameni deopotrivă: „Regină sunt!"
      Imnurile i-au recunoscut noua poziţie printre zei şi atributele cereşti:

      Cea care venit-a din cer,
      Cea care venit-a din cer,
      „Slavă! " îi strigăm (...).
      Fală, măreţie, nădejde [sunt ale ei] cum apare strălucind pe înserat, sfântă făclie ce umple cerurile;
      Ivirea ei în cer e ca Luna şi Soarele (...).
      Pe Cer e-n siguranţă, buna „vacă sălbatică " a lui Anu;
      Pe Pământ e-ndurătoare, stăpână a tărâmurilor.
      În Abzu, din Eridu, a primit ME-urile;
      Naşul ei Enki i le-a dăruit,
      Domnia şi Monarhia i le-a pus în mână.
      Cu Anu se-aşază pe marele tron,
      Cu Enlil hotărăşte sorţii în ţară (...).
      Întorcându-se din înalta ei poziţie printre zei la adoraţia sumerienilor („Oamenii cu Cap-Negru"), continuă imnurile,
      În toată ţara, oamenii cu cap-negru se adună când belşugul a ajuns în magaziile Sumerului (...).
      Vin la ea cu (...) aduc dispute înainte-i.
      Ea judecă răutăţile şi-i stârpeşte pe cei răi;
      Dă dreptate celor cinstiţi, fericirea le-o sorteşte (...).
      Buna doamnă, bucuria lui Anu, eroină este;
      Sigur din Cer se pogoară (...).
      E vitează, e de-ncredere, mare este;
      Se întrece în tinereţe.

      Populaţia din Erech avea toate motivele să-i fie recunoscătoare Inannei, căci sub divinitatea ei Erechul devenise un centru bogat al civilizaţiei sumeriene. Proslăvindu-i înţelepciunea şi virtutea, locuitorii Erechului nu uitau să-i amintească frumuseţea şi atractivitatea. Într-adevăr, cam prin acea perioadă, Inanna a instituit datina „Sacrei Căsnicii", un ritual sexual prin care preotul-rege trebuia să-i fi devenit soţ - dar numai pentru o noapte. Un text, atribuit unui rege numit Iddin-Dagan, a descris acest aspect al vieţii Inannei în templu - cu muzică, bărbaţi prostituaţi şi altele:

      Prostituaţii o piaptănă (...). îi împodobesc gâtul cu panglici colorate (...).
      Dreapta şi-o gătesc cu straie femeieşti pe când trec prin faţa purei Inanna (...).
      Stânga şi-o acoperă cu straie bărbăteşti pe când trec prin faţa purei Inanna (...).
      Cu coarde de sărit şi frânghii colorate se întrec în faţa ei (...).
      Tinerii, cu cercuri în mâini, cântă în faţa ei (...).
      Fecioarele, preotese Shuga, trec prin faţa Inannei (...)
      Fac patul pentru doamna mea,
      Şterg rogojina cu ulei de cedru dulce-mirositor;
      Pentru Inanna, pentru Rege, pregătesc aşternutul (...)
      Regele mândru se-apropie de poala ei curată;
      Mândru se apropie de poala Inannei (...)
      Curata poală i-o mângâie,
      Ea se întinde pe pat, curata ei poală;
      Face dragoste cu el pe pat.
      Îi spune lui Iddin-Dagan: „Negreşit, eşti iubitul meu. "

      Acest obicei al Inannei poate să fi început cu Enmerkar însuşi, o uniune sexuală al cărei vlăstar a fost următorul conducător al Urukului, un semizeu cunoscut ca „divinul Lugalbanda, un Drept Veghetor". Şi despre Lugalbanda, la fel ca despre Enmerkar, s-au găsit mai multe epopei. Inanna, pare-se, dorea ca Lugalbanda să se instaleze în numele ei la Aratta; dar Lugalbanda era prea agitat şi aventurier pentru a sta locului. O epopee („Lugalbanda şi Muntele Hurum") îi descrie primejdioasa călătorie spre „groaznicul loc de pe Pământ", în căutarea Divinei Păsări Negre. A ajuns la Muntele Interzis, „unde Anunnakii, zeii muntelui, ca termitele sfredeliseră tuneluri pe sub pământ". Căutând să zboare cu Pasărea Cerului, Lugalbanda l-a rugat pe custodele acesteia cu cuvinte care imortalizează dorinţa omului de a zbura:

      Ca Utu mă lasă să mă duc, ca Inanna,
      Ca Furtunoşii Şapte din Ishkur într-o flacără mă lasă să mă-nalţ, şi să plec tunând!
      Mă lasă oriunde văd cu ochii,
      Oriunde doresc, mă lasă să pun piciorul,
      Oriunde inima-mi voieşte, mă lasă să ajung (...).

      La sosirea pe Muntele Hurum („a cărui faţă Enlil precum cu o mare uşă o închisese"), Lugalbanda a fost provocat de Păzitor: „Zeu de eşti, o vorbă prietenească voi rosti şi te-a lăsa să intri. Om de eşti, soarta ţi-o voi hotărî." La care:

      Lugalbanda, cel din sămânţă iubită, întinse mâna [şi spuse]: „ Ca divinul Shara sunt, fiul drag al Inannei. "

      Dar Păzitorul sfântului loc l-a refuzat pe Lugalbanda, cu un oracol: întradevăr, avea să ajungă pe tărâmuri îndepărtate şi să devină vestit, atât el, cât şi Erechul, dar urma s-o facă pe jos.
      Un alt epos lung, intitulat iniţial de cercetători „Lugalbanda şi Enmerkar" şi, mai recent, „Epopeea lui Lugalbanda", afirmă descendenţa semidivină a lui Lugalbanda dar nu-i identifică tatăl; putem presupune, însă, din circumstanţele şi evenimentele ulterioare, că tatăl era Enmerkar, confirmându-l pe acesta ca fiind primul dintr-o lungă listă de conducători care, sub forma unui mariaj simbolic sau nu, au fost invitaţi de Inanna în patul ei.
      Această „invitaţie" din partea Inannei apare în bine cunoscuta „Epopee a lui Ghilgameş". Ghilgameş, al cincilea conducător al Erechului, a căutat să scape de destinul muritorilor, fiindcă, fiind fiu al zeiţei Ninsun şi al marelui preot din Kullab, „era pe două treimi zeu". Pornind în căutarea nemuririi (examinată pe larg în Stairway to Heaven), el a călătorit mai întâi la „Locul de Aterizare" de pe Muntele Cedrilor - vechea platformă a spaţioportului din munţii Libanului (pe care pare-se că o vizitase şi Lugalbanda). Luptându-se cu monstrul mecanic care păzea perimetrul zonei interzise, Ghilgameş şi însoţitorul lui au fost cât pe ce să fie anihilaţi, dacă nu intervenea Utu. Epuizat de luptă, Ghilgameş şi-a scos hainele ude, ca să se spele şi să se odihnească. Atunci, Inanna/Ishtar, care urmărise lupta din cer, a fost cuprinsă de poftă:

      Şi-a spălat părul murdar, şi-a lustruit armele;
      Cosiţa şi-a scuturat-o pe spinare.
      Şi-a lepădat straiele întinate, s-a îmbrăcat curat,
      A-nfăşurat pe el o mantie cu franjuri, încinsă cu cordon.
      Când Ghilgameş şi-a pus tiara,
      Glorioasa Ishtar a ridicat un ochi spre frumuseţea lui Ghilgameş.
      „Vino, Ghilgameş, să-mi fii iubit!" [a spus ea].
      „Dăruieşte-mi din rodnicia ta; soţ îmi vei fi, soţie îţi voi fi. "

      Şi-a însoţit invitaţia cu promisiunile unei vieţi glorioase (deşi nu eterne) dacă Ghilgameş îi primea oferta. Dar Ghilgameş a răspuns cu o lungă listă a amanţilor ei, cu care Inanna se împrietenise, deşi „ai rânduit pentru Tammuz [Dumuzi], iubitul tinereţii tale, ani şi ani de tânguieli"; chipurile continuând să ţină doliu, a spus el, îşi lua şi lepăda amanţii „ca pe încălţările ce strâng piciorul (...) ca o uşă ce nu opreşte vântul (...). Pe care lai iubit veşnic?" a întrebat-o; „dacă faci dragoste cu mine, mă vei trata la fel." (În continuare, jignită, Inanna a primit permisiunea lui Anu să-l dezlănţuie împotriva lui Ghilgameş pe Taurul din Cer; Ghilgameş a scăpat în ultima clipă, la porţile Erechului.)
      Epoca de aur a Erechului nu avea să dureze o veşnicie. Lui Ghilgameş i-au urmat pe tron alţi şapte regi. Apoi, „Urukul a fost lovit cu armele; tronul s-a mutat la Ur." Thorkild Jacobsen, al cărui studiu „Lista Regilor Sumerieni" este cel mai competent pe această temă, crede că transferul monarhiei sumeriene din Erech în Ur a avut loc în jurul anului 2850 î.Ch.; alţii adoptă o dată mai recentă, circa 2650 î.Ch. (Această discrepanţă de două secole a persistat până târziu şi rămâne neînţeleasă de cercetători.)
      Domniile diferiţilor conducători se scurtau tot mai mult, pe măsură ce sediul puterii se muta dintr-un oraş sumerian în altul: de la Ur la Awan, apoi din nou la Kish; într-un oraş numit Hamazi, şi înapoi la Erech şi Ur; la Adab şi Mari, şi iarăşi la Kish; şi, în sfârşit, încă o dată la Erech.
      Pe parcursul a nu mai mult de două sute douăzeci de ani, au apărut astfel trei dinastii suplimentare la Kish, trei la Erech, două la Ur şi câte una singură în alte cinci oraşe. A fost, după toate aparenţele, o perioadă volatilă; de asemenea, a mai fost şi un interval de fricţiuni crescânde între oraşe, mai mult în privinţa drepturilor asupra apei şi într-a canalelor de irigaţii - fenomene care se pot explica prin uscăciunea climatului, pe de o parte, şi înmulţirea demografică, pe de alta. În fiecare situaţie, despre oraşul care pierdea se spunea că a fost „lovit cu armele". Omenirea începuse să-şi poarte propriile războaie!
      Recurgerea la arme pentru a rezolva disputele locale devenea tot mai răspândită. Inscripţiile din acele vremuri arată că populaţia hărţuită se întrecea, prin jertfe şi adoraţii sporite, pentru favorurile zeilor; oraşele-state beligerante îşi implicau tot mai mult patronii divini în conflictele meschine. Într-o situaţie atestată documentar, Ninurta a fost chemat să hotărască dacă un şanţ de irigaţii încălca sau nu hotarele altui oraş. Şi Enlil a fost silit să le ordone taberelor în conflict încetarea ostilităţilor. Aceste lupte şi instabilităţi constante au ajuns curând la limita unde zeii s-au săturat. Odată, în trecut,
când se apropia Potopul, Enlil fusese atât de dezgustat de omenire încât i-a plănuit exterminarea prin marea inundaţie. Apoi, în incidentul de la Turnul Babel, a ordonat împrăştierea omenirii şi amestecul limbilor. Acum, din nou, îl ajungea dezgustul.
      Fundalul istoric al evenimentelor care au urmat a fost ultima încercare a zeilor de a restabili la Kish, capitala iniţială, centrul monarhic. Pentru a patra oară, au readus tronul la Kish, începând dinastia cu conducători ale căror nume indică fidelitatea faţă de Sin, Ishtar şi Shamash. Doi cârmuitori, însă, purtau nume indicând că erau discipoli ai lui Ninurta şi ai soţiei lui - dovadă a unei rivalităţi reînviate între Casa lui Sin şi Casa lui Ninurta. A rezultat în instalarea pe tron a unei nulităţi „Nannia, un tăietor de piatră"; acesta nu a domnit decât şapte ani.
      În asemenea împrejurări tulburi, Inanna a putut recupera Erechul ca cetate de scaun. Omul ales pentru această sarcină, un anume Lugalzagesi, a păstrat favorurile zeilor timp de douăzeci şi cinci de ani; apoi, însă, atacând Kishul pentru a-i asigura pustiirea definitivă, n-a reuşit decât să stârnească mânia lui Enlil; iar ideea de a avea o mână forte la cârma domniei umane avea tot mai mult sens. Era nevoie de cineva neimplicat în toate aceste dispute, cineva care să garanteze o conducere fermă şi să
joace din nou aşa cum se cuvine rolul de rege ca unic intermediar între zei şi oameni, în toate chestiunile lumeşti.
      Inanna a fost cea care, cu ocazia unuia dintre zborurile ei, l-a găsit pe acel om.
      Întâlnirea lor, cam prin anul 2400 î.Ch., a lansat o nouă eră. Omul îşi începuse cariera ca paharnic al regelui din Kish. După ce a luat frâiele statului în Mesopotamia centrală, şi-a extins rapid stăpânirea peste tot Sumerul, până în ţările vecine şi chiar şi în altele, mai îndepărtate. Numeleepitet
al acestui prim întemeietor de imperii a fost Sharru-Kin („Drept Conducător"); tratatele moderne îl numesc Sargon I sau Sargon cel Mare (Fig. 80). El şi-a clădit o capitală absolut nouă, nu departe de Babilon, numind-o Agade („Unită"): o cunoaştem ca Akkad - nume de unde derivă termenul akkadian ca prim limbaj semit.
      Un text cunoscut ca „Legenda lui Sargon" îi consemnează, cu propriile lui cuvinte, straniul trecut personal:

      Sargon, viteaz rege din Agade, sunt.
      Mama mea a fost mare preoteasă; tatăl nu mi l-am cunoscut (...).

      Mama mea, marea preoteasă, care m-a procreat, în secret m-a adus pe lume.
      M-a pus în coş de papură, cu catran a lipit capacul.
      M-a aruncat în râu; nu m-am scufundat.
      Râul m-a purtat pe ape, m-a dus la Akki, cel ce irigă,
      Akki, cel ce irigă, m-a ridicat când a scos apă;
      Akki, cel ce irigă, ca pe fiul lui m-a luat şi m-a crescut.
      Akki, cel ce irigă, grădinar al său m-a numit.

      Această poveste, asemănătoare cu cea a lui Moise (scrisă cu peste o mie de ani înaintea vremurilor lui Moise), răspunde în continuare la întrebarea cea mai evidentă cum a putut un om cu tată necunoscut, un simplu grădinar, să devină un mare rege? Sargon dă următorul răspuns:

      Pe când eram grădinar, Ishtar m-a învrednicit cu iubirea ei.
      Şi timp de patruzeci şi cincizeci de ani am avut Domnia;
      Pe oamenii cu Cap-negru i-am condus şi cârmuit.

      Laconica declaraţie e dezvoltată într-o altă scriere, întâlnirea dintre muncitorul Sargon şi frumoasa zeiţă Ishtar a fost întâmplătoare, dar nici pe departe inocentă:

      Într-o zi regina mea,
      După ce a străbătut cerul, a străbătut Pământul -Inanna.
      După ce a străbătut cerul, a străbătut Pământul -
      După ce a străbătut Elamul şi Shuburul,
      După ce a străbătut (...),
      S-a apropiat obosită, a adormit.
      Am văzut-o de la marginea grădinii;
      Am sărutat-o, cu ea m-am împreunat.

      Inanna - care între timp se deşteptase, presupunem - a găsit în Sargon un om pe placul ei, un bărbat care îi putea satisface nu numai jinduirile la aşternut, ci şi ambiţiile politice. Un text cunoscut drept „Cronica lui Sargon" declară că „Sharru-Kin, regele Agadei, s-a înălţat [la putere] în era lui Ishtar. Nu a avut nici rival, nici oponent. Şi-a întins înspăimântătoarea glorie peste toate ţările. A traversat marea la răsărit; a cucerit ţara de la apus, pe toată întinderea."
      Enigmatica referire la „Era lui Ishtar" i-a nedumerit pe oamenii de ştiinţă; dar nu poate însemna decât ceea ce spune: în acea perioadă, indiferent din ce motive, Inanna/Ishtar a avut posibilitatea de a instala pe tron un om ales de ea, care să-i făurească un imperiu: „El a învins Urukul şi i-a dărâmat zidul (...).
      A triumfat în lupta cu locuitorii din Ur (...) a cotropit tot teritoriul din Lagash până la mare (...)." Mai erau şi cuceririle din afara vechilor graniţe ale Sumerului; „Mari şi Elam stau supuse în faţa lui Sargon."
      Grandoarea lui Sargon şi măreţia Inannei, mergând mână în mână, au fost exprimate în construirea noii capitale din Agade şi în UL.MASH („Sclipitorul, Luxosul") templu al Inannei. „În vremurile acelea," relatează un text istoriografic sumerian, „locuinţele din Agade erau pline cu aur; casele viu strălucitoare erau pline de argint. În depozitele sale se aducea aramă, plumb şi lespezi de lapis-lazuli; grânarele i se umflau pe de lături. Bătrânii erau înzestraţi cu înţelepciune, bătrânele aveau darul elocinţei; tinerii erau dăruiţi cu Forţa-Armelor, copilaşii aveau zestrea inimilor vesele (...). Tot oraşul răsuna de muzică."
      În acel oraş frumos şi fericit, „în Agade şi-a înălţat sfânta Inanna un templu ca nobil sălaş; în Ulmash a ridicat un tron." Era templul care încununa o serie de altare închinate ei, cuprinzând principalele oraşe sumeriene. Declarând că „în Erech, E-Anna e a mea", Inanna şi-a enumerat altarele din Nippur, Ur, Girsu, Adab, Kish, Der, Akshak şi Umma, iar la sfârşit, Ulmash din Agade. „Este vreun zeu care se poate întrece cu mine?" a întrebat ea.
      Şi totuşi, deşi promovată de Inanna, ascensiunea lui Sargon la domnia peste ţinutul cunoscut de atunci încolo ca Sumer şi Akkad n-ar fi putut avea loc fără consimţământul şi binecuvântarea lui Anu şi Enlil. Un text bilingv (sumerian-akkadian), înscris iniţial pe o statuie a lui Sargon pusă înaintea lui
Enlil în templul său din Nippur, declară că Sargon era nu numai „A toate - Veghetorul Cuprinzător" al lui Ishtar, ci şi „preot uns al lui Anu" şi „mare regent al lui Enlil". Enlil, a scris Sargon, era cel care „îi dăduse puterea şi domnia".
      Scrierile lui Sargon despre cuceririle lui o înfăţişează pe Inanna ca pe o prezenţă activă pe câmpul de luptă, dar îi atribuie lui Enlil puterea generală de decizie, privind anvergura victoriilor şi întinderea teritoriilor: „Enlil nu lăsa pe nimeni să i se împotrivească lui Sargon, regele ţării; de la Marea de Sus până la Marea de Jos, Enlil i-a dat totul". Invariabil, post-scriptumurile la inscripţiile lui Sargon îi invocă pe Anu, Enlil, Inanna şi Utu/Shamash ca „martori".
      Scrutând acest vast imperiu care se întindea de la Marea de Sus (Mediterana) până la Marea de Jos (Golful Persic), devine clar că, la început, cuceririle lui Sargon s-au limitat la domeniile lui Sin şi ale copiilor acestuia (Inanna şi Utu), şi chiar la apogeu s-au menţinut în interiorul teritoriilor enlilite. Sargon a ajuns la Lagash, oraşul lui Ninurta, şi a cucerit teritoriul de la Lagash spre sud, dar nu şi Lagashul propriu-zis; nici nu s-a întins la nordest de Sumer, unde domnea Ninurta. Depăşind hotarele vechiului Sumer, a intrat în ţara Elamului din sud-est - o zonă aflată încă de mai demult sub influenţa Inannei. Dar când Sargon a păşit pe pământurile de la vest de cursul mediu al Eufratului, spre litoralul mediteranean, domeniile lui Adad, „Sargon s-a prosternat în rugă înaintea zeului (...) [şi] i-a dat în regiunea de sus Mari, Yarmuli şi Ebla, până la pădurea de cedri şi muntele de argint."
      Din inscripţiile lui Sargon reiese clar că nu a primit nici Tilmunul (A Patra Regiune a zeilor), nici Maganul (Egiptul), nici Meluhha (Etiopia) din A Doua Regiune, domeniile descendenţilor lui Enki; cu aceste ţări a avut numai relaţii comerciale de pace. În Sumerul propriu-zis, a evitat o zonă controlată de Ninurta şi oraşul revendicat de Marduk. Dar apoi, „la bătrâneţe", Sargon a făcut o greşeală:

      A luat ţărâna din temelia Babilonului şi pe ţărână a clădit alt Babilon lângă Agade.

      Pentru a înţelege gravitatea faptei, trebuie să ne reamintim semnificaţia cuvântului „Babilon" - Bab-ili, Poarta Zeilor". Un titlu şi o funcţie reclamate pentru Babilon de către sfidătorul Marduk, erau
simbolizate de pământul său sfinţit. Acum, încurajat de Inanna şi împins de ambiţiile ei, Sargon a luat pământul sacru pentru a-l întinde ca fundaţie a noului Bab-Ili, urmărind cu îndrăzneală să transfere titlul şi funcţia la Agade.
      După cum a reieşit, aceasta a fost ocazia pentru ca Marduk - despre care nu se mai auzise de atâtea secole - să se afirme din nou:

      Ţinând seamă de sacrilegiul astfel făptuit de Sargon, marele domn Marduk s-a mâniat şi i-a nimicit poporul prin înfometare.
      De la răsărit la apus i-a înstrăinat de Sargon; iar lui i-a dat pedeapsa de a nu-şi afla odihna.

      Înăbuşind cu disperare o revoltă după alta, Sargon nu şi-a mai putut „afla odihna"; discreditat şi bolnav, a murit după o domnie de cincizeci şi patru de ani.



Va urma în capitolul următor!

PRIZONIERUL DIN PIRAMIDĂ

                                                               Piramida lui Kheops 

PRIZONIERUL DIN PIRAMIDĂ . Capitolul 10
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      Incidentul cu Turnul Babel a pus capăt pe neaşteptate celei mai lungi ere de Pace pe Pământ pe care şi-o poate aminti Omul. Înlănţuirea tragicelor evenimente pe care o declanşase incidentul a avut legătură directă, credem, cu Marea Piramidă şi misterele ei. Pentru a le rezolva, vom oferi propria noastră teorie asupra modului cum fusese planificată şi construită această clădire unică, pentru a fi apoi astupată şi penetrată.
      Numeroaselor enigme cu referire la construirea şi scopul Marii Piramide de la Gizeh li s-au mai adăugat încă două, după încheierea lucrărilor. Toate teoriile privitoare la ele, fiind bazate pe ipoteza că scopul piramidei era acela de a sluji ca mormânt regal, au fost descoperite a fi incomplete şi deficitare. Presupunem că răspunsurile nu se găsesc în povestirile faraonilor, ci în legendele zeilor.
Mai multe referiri la Marea Piramidă din scrierile cronicarilor grecoromani clasici atestă familiarizarea, în timpurile lor, cu intrarea de piatră rotativă a piramidei, Pasajul Descendent şi Groapa Subterană. Nu se avea cunoştinţă despre întregul sistem superior de pasaje, galerii şi camere,
întrucât Pasajul Ascendent era astupat etanş cu trei blocuri mari de granit şi camuflat cu o piatră triunghiulară, astfel că nimeni dintre cei ce coborau prin Pasajul Descendent nu bănuia existenţa intersecţiei cu un pasaj superior (Fig. 65).

      De-a lungul numeroaselor secole care au urmat, până şi cunoaşterea intrării iniţiale a fost uitată; iar când (în A.D. 820) Califul Al Mamoon s-a hotărât să intre în piramidă, oamenii lui au început să sape un tunel fără ţintă prin zidărie. Numai când au auzit o piatră căzând undeva în interiorul piramidei au pornit cu tunelul în direcţia sunetului, pentru a ajunge la Pasajul Descendent. Cea care căzuse era piatra triunghiulară care ascundea gura Pasajului Ascendent; desprinderea ei a dezvăluit dopul de granit. Incapabili măcar să ştirbească blocurile granitice, oamenii au tăiat prin zidăria din piatră de var din jurul lor, descoperind Pasajul Ascendent şi zonele superioare ale piramidei. După cum atestă istoricii arabi, Al Mamoon şi oamenii săi nu au găsit nicăieri altceva decât goliciune.
      Eliberând Pasajul Ascendent de resturi - bucăţi de calcar care alunecaseră prin galerie până la locurile de granit - lucrătorii au urcat târâş spre capătul de sus al pasajului. Ieşind din acest tunel cu secţiune pătrată, s-au putut ridica în picioare, căci ajunseseră la intersecţia Pasajului Ascendent cu un Pasaj Orizontal şi cu Marea Galerie (Fig. 66).

      Au urmat Pasajul Orizontal, ajungând în încăperea boltită de la capăt (pe care exploratorii au numit-o ulterior „Camera Reginei"); aceasta era goală, ca şi enigmatica ei nişă (vezi Fig. 49). Înapoindu-se la intersecţia pasajelor, au urcat în Marea Galerie (Fig. 45); canelurile sale tăiate precis,
acum doar nişte găuri şi şanţuri goale, au ajutat urcuşul - alunecos din cauza unui strat de praf alb care acoperea pardoseala şi rampele Galeriei. Au trecut peste Marea Treaptă, care se ridica în capătul superior al Galeriei pentru a ajunge la acelaşi nivel cu duşumeaua Antecamerei; intrând, au constatat că lespezile-ghilotină care blocau intrarea dispăruseră (Fig. 67). Sau târât în încăperea, boltită, superioară (denumită mai târziu „Camera Regelui"); era goală, cu excepţia unui bloc de piatră scobit (poreclit „Cufărul"), dar şi acesta era gol.

      Revenind la joncţiunea celor trei coridoare (Pasajul Ascendent, Marea Galerie şi Pasajul Orizontal), oamenii lui Al Mamoon au observat o deschizătură largă în partea apuseană, unde rampa de piatră fusese spartă (Fig. 68). Ea ducea, printr-un scurt pasaj orizontal, la un puţ vertical, despre
care arabii au presupus că era o fântână. Coborând prin acest „puţ al fântânii" (cum a ajuns să fie numit), ei au constatat că nu era decât partea superioară a unei serii lungi (circa şaptezeci de metri) de puţuri cotite şi intersectate care se terminau printr-o săliţă de doi metri, făcând legătura cu Pasajul Descendent, pentru a deschide astfel accesul între camerele şi pasajele superioare ale piramidei şi cele inferioare (Fig. 66). Dovezile arată că deschizătura de jos era blocată şi ascunsă de oricine ar fi trecut prin Pasajul Descendent, până când oamenii lui Al Mamoon au coborât pe toată lungimea Puţului Fântânii, descoperindu-i şi spărgându-i capătul inferior.
      Descoperirile arabilor şi cercetările ulterioare au generat o pleiadă de enigme. De ce, când şi de către cine fusese astupat Pasajul Ascendent? De ce, când şi de către cine fusese străpuns întortocheatul Puţ al Fântânii prin piramidă şi baza ei stâncoasă?
      Prima şi cea mai persistentă teorie le atribuia ambelor mistere un acelaşi răspuns. Susţinând că piramida fusese construită de Faraonul Khufu (Cheops) pentru a-i fi mormânt, teoria sugera că, după ce trupul său mumificat a fost pus în „Cufărul" din „Camera Regelui", muncitorii au împins cele trei dopuri de granit din Marea Galerie în josul pantei Pasajului Ascendent, în scopul de a închide mormântul. Acest lucru i-a blocat de vii pe muncitori în Marea Galerie. Păcălindu-i pe preoţi, lucrătorii au desprins piatra din capătul rampei, a săpat Puţul Fântânii şi au scăpat escaladându-l
până la intrarea/ieşirea piramidei. Dar această teorie nu rezistă unei analize critice.
      Puţul Fântânii e compus din şapte segmente distincte (Fig. 66). Începe cu segmentul orizontal superior
      (A), care duce de la Marea Galerie la un segment vertical
      (B), făcând legătura prin segmentul cotit C cu un segment vertical aflat mai jos, D. Urmează un segment lung şi drept, dar foarte abrupt, E, ducând la un segment mai scurt, F, înclinat sub un alt unghi. La sfârşitul segmentului F, un segment care se dorea orizontal, dar, de fapt, e în uşoară pantă (G), leagă Puţul Fântânii cu Pasajul Descendent. Pe lângă funcţia de legătură, segmentele orizontale A şi G, Puţul Fântânii propriu-zis (segmentele B, C, D, E şi F), în pofida schimbărilor de direcţie când e privit pe un plan nord-sud, se dispune exact pe planul est-vest, paralel cu planul galeriilor şi camerelor din piramidă; distanţa despărţitoare de circa doi metri e parcursă în vârf de segmentul A, iar la bază de segmentul G.
      Câtă vreme cele trei segmente superioare ale Puţului Fântânii traversează circa douăzeci de metri prin zidăria calcaroasă a piramidei, segmentele inferioare au fost tăiate prin aproximativ cincizeci de metri de sol stâncos compact. Cei câţiva muncitori lăsaţi pe loc pentru a împinge în jos dopurile de granit (conform teoriei menţionate mai sus) n-ar fi putut străpunge stânca. De asemenea, dacă săpăturile s-au făcut de sus în jos, unde sunt toate resturile, pe care nu le-ar fi putut scoate decât deasupra, în timp ce coborau săpând? Puţul Fântânii având un diametru de şaptezeci de centimetri prin majoritatea segmentelor, cei peste o sută de metri cubi de excavaţii ar fi trebuit să se adune în pasajele şi camerele superioare.
      Având în vedere aceste improbabilităţi, s-au înaintat teorii noi, bazate pe ipoteza că Puţul Fântânii a fost săpat de jos în sus (resturile fiind apoi scoase prin Pasajul Descendent, în afara piramidei). Dar de ce? Răspunsul este: din cauza unui accident. În timp ce faraonul era înmormântat, un cutremur a zgâlţâit piramida, slăbind prematur dopurile de granit. Prin urmare, au fost închişi de vii nu numai simplii muncitori, ci şi marii preoţi şi unii membri ai familiei regale. Având încă la dispoziţie planurile piramidei, echipele de salvare şi-au săpat drum în sus, ajungând la Marea Galerie şi salvându-i pe demnitari.
      Această teorie (precum şi o alta, de mult eliminată, despre jefuitorii de morminte care ar fi urcat săpând) scârţâie, printre altele, în privinţa preciziei. Cu excepţia segmentului C, care a fost străpuns prin zidărie în mod grosolan şi neregulat, şi a secţiunii G, dintre ale cărei laturi două au fost lăsate neşlefuite şi nu tocmai orizontale, toate celelalte segmente sunt drepte, precise, finisate cu grijă şi unghiulate uniform pe toată lungimea. De ce ar fi pierdut vremea salvatorii (sau hoţii de morminte) cu realizarea unei asemenea precizii şi perfecţiuni? De ce s-ar fi deranjat să netezească laturile, când o asemenea netezime îngreuna cu mult escaladarea puţului?
      Pe măsură ce se acumulau dovezile că în Marea Piramidă nu a fost înmormântat nici un faraon, o nouă teorie a câştigat aderenţi: Puţul Fântânii fusese tăiat pentru a permite examinarea fisurilor formate în piatră de pe urma unui cutremur. Cei mai elevaţi preopinenţi ai unei asemenea teorii au
fost fraţii John şi Morton Edgar (The Great Pyramid Passages and Chambers), care, pornind de la zelul religios conform căruia piramida era o expresie în piatră a profeţiilor biblice, au vizitat, degajat, examinat, măsurat şi fotografiat toate părţile cunoscute ale Marii Piramide. Ei au demonstrat concludent că pasajul superior, orizontal şi scurt, spre Puţul Fântânii (A), precum şi secţiunea verticală cea mai de sus (B), făceau parte integrantă din construcţia iniţială a piramidei (Fig. 69). De asemenea, au descoperit că secţiunea verticală inferioară (D) era zidită migălos cu blocuri de calcar, la trecerea printr-o cavitate (supranumită Grota) din masa stâncoasă (Fig. 70); ea nu a putut fi construită astfel decât atunci când suprafaţa stâncii era încă expusă, înainte ca Grota să fi fost acoperită cu zidăria piramidei.

      Cu alte cuvinte, şi această secţiune trebuia să facă parte - încă de la început - din construcţia originală a piramidei.
      În timp ce piramida se înălţa deasupra bazei - conform teoriei fraţilor Edgar -, un cutremur masiv a fisurat stânca de temelie în mai multe locuri. Dornici să cunoască proporţiile avariilor, pentru a hotărî dacă piramida se mai putea ridica deasupra platformei crăpate, constructorii au tăiat prin stâncă segmentele E şi F, ca Puţuri de Inspecţie. Constatând că avariile nu erau prea grave, au continuat înălţarea piramidei; dar, pentru a permite inspecţii periodice, s-a sfredelit un pasaj (G) scurt - de vreo doi metri - între Pasajul Descendent şi secţiunea F, deschizând accesul în Puţurile de Inspecţie de jos.
      Deşi teoriile fraţilor Edgar (dezvoltate şi mai mult de Adam Rutherford, în Pyramidology) au fost adoptate de toţi piramidologii, ca şi de de unii egiptologi, mai au încă mult până la rezolvarea enigmelor. Dacă secţiunile lungi E şi F erau Puţuri de Inspecţie pentru cazuri urgente, de ce au fost
construite atât de precis, cu un asemenea consum de timp? Care era scopul secţiunilor verticale iniţiale B şi D? Când şi de ce a fost străpunsă prin zidărie secţiunea C, neregulată şi întortocheată? Şi cum rămâne cu dopurile de granit: de ce au fost necesare, dacă nu avusese loc nici o ceremonie
funerară şi nici o înmormântare? Nimeni nu le-a găsit un răspuns satisfăcător acestor întrebări, nici piramidologii, nici egiptologii.
      Şi totuşi, măsurările şi remăsurările pline de ardoare şi zel ale ambelor grupuri conţin soluţia: segmentele esenţiale ale Puţului Fântânii, presupunem, au fost executate într-adevăr de constructorii iniţiali, dar nici ca idee ulterioară, nici ca reacţie la o situaţie de urgenţă. Au fost mai degrabă rodul unei gândiri prealabile: trăsături menite să servească drept linii directoare arhitectonice în construcţia piramidei.
      De-a lungul secolelor, s-a scris mult despre minunatele proporţii şi remarcabilele relaţii geometrice ale Marii Piramide. Totuşi, întrucât toate celelalte piramide au numai pasaje şi camere inferioare, a persistat tendinţa de a privi întregul sistem superior ca pe un adaos de dată ulterioară, în
consecinţă, nu s-a acordat prea multă atenţie anumitor aliniamente dintre regiunile superioară şi inferioară ale piramidei, care se pot explica numai dacă amândouă au fost planificate şi executate în acelaşi timp. Astfel, de exemplu, locul din Marea Galerie unde pardoseala se ridică brusc pentru a forma Marea Treaptă în Sus (U), axa centrală a „Camerei Reginei" (Q) şi Alcovul (R) din cel mai de jos pasaj orizontal scurt, toate sunt plasate exact pe aceeaşi linie, verticala centrală a piramidei. De asemenea, o enigmatică Treaptă în Jos (S) din Pasajul Orizontal superior, este aliniată cu punctul care marchează capătul Pasajului Descendent (P). Şi mai există multe alte asemenea alinieri enigmatice, după cum se va vedea în următoarea diagramă.
      Oare toate aceste aliniamente au fost simple coincidenţe, anomalii arhitecturale sau rezultatul unor planuri şi proiecte meticuloase? Aşa cum vom arăta în continuare, aceste alinieri, precum şi altele, până acum nerecunoscute, au decurs din planificarea simplă şi totuşi ingenioasă a piramidei. De asemenea, vom dovedi că segmentele originale ale Puţului Fântânii erau elemente integrante nu numai ale execuţiei, ci chiar şi ale planului piramidei.
      Să începem cu segmentul D, întrucât presupunem că el a fost primul. Actualmente, s-a căzut în genere de acord că mamelonul stâncos pe care e ridicată piramida a fost netezit în trepte. Cea mai joasă suprafaţă de stâncă (vizibilă în exterior) forma Nivelul de Bază; cea mai înaltă suprafaţă se află
la nivelul Grotei; acolo, se poate vedea stratul inferior („parul") zidăriei. Întrucât segmentul D stă mai jos de zidărie, el a trebuit să fie tăiat şi netezit prin Grotă şi stânca de bază, înainte de a se construi orice altceva deasupra; prin urmare, înaintea segmentelor A, B şi C ale Puţului Fântânii. De vreme ce singura cale de a străpunge stânca era de la suprafaţa expusă în jos, segmentul E, care îşi începe coborârea exact din capătul D-ului, ar fi putut să fie tăiat numai după terminarea segmentului D; F a trebuit să-i urmeze lui E, iar ultimul i-a venit rândul lui G.
      Cu alte cuvinte, D trebuie să fi fost construit foarte precis (vezi Fig. 70), prin Grotă şi stâncă, înaintea tuturor celorlalte segmente ale Puţului Fântânii. Dar de ce era amplasat în acel loc, de ce e perfect vertical şi de ce nu a continuat să urce, oprindu-se la lungimea actuală?
      Dacă tot veni vorba, de ce - fapt complet neobservat până acum - este segmentul E înclinat spre D şi spre Nivelul de Bază, tocmai sub unghiul de 45°? Şi de ce, dacă E era destinat să servească drept puţ de legătură, nu a continuat pur şi simplu până la întâlnirea cu Pasajul Descendent, ci în schimb coteşte într-un anumit unghi, devenind segmentul F? Şi de ce acest segment, F - altă trăsătură neobservată - se înclină faţă de Pasajul Ascendent sub unghiul precis de 90°?
      Pentru a da aceste răspunsuri, ne-am întrebat: cum au conceput şi realizat arhitecţii piramidei aceste simetrii, alinieri perfecte şi remarcabile relaţii geometrice? Soluţia pe care am găsit-o se poate ilustra cel mai bine cu ajutorul unui desen (Fig. 71); este un plan topografic al interiorului Piramidei, elaborat de noi - credem - aşa cum l-au putut trasa înşişi constructorii: un proiect arhitectural simplu, dar ingenios, care realizează impresionanta simetrie, aliniere şi perfecţiune cu ajutorul a câteva linii şi trei cercuri!

      Construcţia piramidei a început cu nivelarea dealului stâncos pe care urma să se înalţe. Pentru a mări stabilitatea structurii, stânca a fost tăiată la Nivelul Bazei numai în jurul perimetrului; în mijloc, suprafaţa stâncoasă era mai înaltă, urcând în trepte. Acolo, credem, a fost aleasă Grota - o diformitate naturală în stâncă sau poate o cavitate artificială - ca punct de unde urmau să înceapă aliniamentele construcţiei.
      Primul puţ, D, a fost practicat vertical prin Grotă - tăiat parţial prin stâncă, iar parţial clădit cu blocuri de zidărie (vezi Fig. 70). Înălţimea lui (vezi Fig. 71) delimitează precis distanţa de la Nivelul de Bază până la înălţimea unde se termină stânca şi începe zidăria, în mijlocul piramidei.
      S-a recunoscut de mult timp că valoarea ᴨ - factorul care guvernează proporţiile dintre un cerc sau o sferă, elementele lor liniare şi proiecţiile plane - a fost folosit pentru a determina perimetrul, laturile şi înălţimea piramidei. După cum se vede clar în desenul nostru, nu numai suprafeţele exterioare ale piramidei, ci şi tot ceea ce se află înăuntru a fost determinat cu ajutorul a trei cercuri egale.
      Echipamentele teodolitice plasate în interiorul puţului D emiteau în sus o rază-cheie verticală, a cărei funcţie o vom descrie curând. Mai întâi, însă, aceste echipamente radiau pe nivelul orizontal stâncă/zidărie, unde erau dispuse centrele celor trei cercuri. Primul dintre acestea (Punctul 1) se afla în D; Punctele 2 şi 3, unde cercul intersecta nivelul, serveau drept centre ale celorlalte două cercuri suprapuse.
      Desigur, pentru a trasa aceste cercuri, a trebuit ca arhitecţii piramidei să stabilească raza potrivită. Cercetătorii Marii Piramide au fost mult timp frustraţi de imposibilitatea de a le aplica proporţiilor ei perfecte unităţile de măsură ale Egiptului antic - cotul comun de 24 de degete sau cotul Regal de 28 de degete (20,63" sau 525 de milimetri). Cu trei secole în urmă, Sir Isaac Newton a conchis că un enigmatic „Cot Sacru" de circa 25,2" a fost folosit nu numai la construcţia piramidei, ci şi la fabricarea Arcei lui Noe şi la înălţarea templului din Ierusalim. Atât egiptologii, cât şi piramidologii
acceptă în prezent această concluzie, în privinţa piramidei. Propriile noastre calcule arată că raza adoptată pentru cele trei cercuri pe care le imaginăm era egală cu 60 de Coţi Sacri, numărul 60 fiind, nu întâmplător, baza sistemului matematic sexagesimal sumerian. Această dimensiune de 60 de Coţi Sacri predomină lungimile şi înălţimile structurii interioare a piramidei, precum şi dimensiunile bazei sale.
      Odată stabilită raza, au fost trasate cele trei cercuri; piramida începea să prindă formă: la intersecţia dintre al doilea cerc şi Nivelul Bazei (Punctul 4), faţa piramidei urma să se înalţe sub unghiul de 52° - un unghi perfect, fiind singurul care încorporează proporţiile în piramidă.
      De la baza puţului D, a fost săpat în jos puţul E, cu o înclinaţie precisă de 45° faţă de D. Raza teodolitică proiectată în sus din E, intersectând cercul 2 în Punctul 5, forma panta pentru faţa piramidei, desemnând totodată Nivelul jumătăţii ariei, unde aveau să fie plasate Camera Regelui, Antecamera (linia 5-U-K) şi capătul Marii Galerii. Proiectată în jos, panta E determina punctul P în care urma să se sfârşească Pasajul Descendent, iar verticala coborâtă din P determina Treapta în Jos S din Pasajul Orizontal superior.
      Trecând la al treilea cerc, vedem că centrul său (Punctul 3) marca verticala centrală a piramidei. La intersecţia acesteia cu Nivelul jumătăţii ariei, era plasată Marea Treaptă în Sus (U), indicând sfârşitul Marii Galerii şi începutul etajului Camerei Regelui. De asemenea, determina poziţia Camerei Reginei (Q), care era situată exact pe linia de centru. Făcând legătura între Punctul 2 şi Punctul U, se obţine nivelul Pasajul Ascendent şi al Marii Galerii.
      În continuare, puţul F a fost scobit din capătul puţului E, exact astfel ca raza sa să intersecteze nivelul ascendent 2-U în unghi drept (90°). De la intersecţia cu primul cerc (Punctul 6), a fost trasată o linie prin Punctul 2, până la faţa piramidei (Punctul 7). Aceasta delimita Pasajul Descendent, joncţiunea sa cu Pasajul Ascendent (în Punctul 2) şi intrarea în piramidă.
      Puţurile D, E şi F şi cele trei cercuri dădeau astfel posibilitatea celor mai multe dintre trăsăturile esenţiale ale Marii Piramide. Dar încă nu se determinaseră punctele în care urma să se termine Pasajul Ascendent şi să înceapă Marea Galerie - şi, prin urmare, nivelul Pasajului Orizontal spre Camera Reginei. Presupunem că aici intra în joc puţul B. Până acum, nimeni nu a atras atenţia asupra faptului că lungimea lui e perfect egală cu aceea a D-ului şi că însemnează cu precizie distanţa dintre Nivelul Intrării şi nivelul Pasajului Orizontal. B era plasat în locul de intersecţie între Linia Ascendentă şi cercul 2 (Punctul 8). Prelungirea sa verticală marchează începutul zidului ascendent al Marii Galerii; distanţa dintre Punctele 8 şi 9, unde raza din D întâlneşte linia orizontală din 8, este locul grandioasei intersecţii reprezentate în Fig. 68.
      Segmentul B, unit cu pasajele în Punctul 8 prin scurtul segment orizontal A, îi ajuta astfel pe constructorii piramidei să-i termine interiorul. Când s-a încheiat munca, aceste segmente n-au mai avut nici un rol arhitectonic sau funcţional, iar intrarea lor a fost acoperită cu o piatră de rampă în formă de ic, potrivită cu precizie (Fig. 72).
      Segmentele D, E şi F au dispărut şi ele, când zidăria piramidei s-a ridicat peste baza stâncoasă. Poate că atunci s-a folosit segmentul G, mai imprecis construit, pentru a permite retragerea teodoliţilor radianţi din segmentele D-E-F, sau pentru verificări de ultim moment. În sfârşit, la întâlnirea Pasajului Descendent cu acest segment G, deschizătura a fost acoperită cu un bloc de piatră fasonat pe măsură; şi astfel s-au făcut nevăzute şi aceste segmente inferioare.

      Piramida era terminată, cu toate segmentele Puţului Fântânii în ascunzătorile lor; toate, mai bine zis, cu excepţia unuia, care aşa cum am arătat nu avusese absolut o funcţie sau scop în planificarea şi construirea piramidei.
      Excepţia este neregulatul şi necaracteristicul segment C, care coteşte arbitrar prin zidărie, tăiat grosolan, rudimentar şi forţat prin straturile de calcar, într-un mod care lăsa multe blocuri de piatră sparte şi ieşite în relief. Când, de ce şi cum a luat fiinţă această enigmatică secţiune C?
      Bănuim că segmentul C încă nu exista la terminarea construcţiei piramidei. După cum vom arăta, a fost străpuns ulterior, cu forţa şi în grabă, când Marduk a fost închis de viu în Marea Piramidă.
      Nu încape nici o îndoială că Marduk a fost întemniţat în „Mormântul Munte"textele găsite şi traduse competent atestă acest lucru. Alte scrieri mesopotamiene elucidează natura infracţiunii lui. Toate la un loc ne dau posibilitatea de a ajunge la o reconstituire plauzibilă a evenimentelor.
      Alungat din Babilon şi Mesopotamia, Marduk s-a întors în Egipt. S-a stabilit prompt la Heliopolis, accentuându-i rolul de „centru cultic", adunându-şi mementourile celeste într-o capelă specială, unde egiptenii au făcut pelerinaje mult timp după aceea.
      Căutând, însă, să-şi reimpună hegemonia asupra Egiptului, Marduk a constatat că situaţia se schimbase de când părăsise el Egiptul pentru tentativa de lovitură de stat din Mesopotamia. Deşi înţelegem că Thoth nu a deschis lupta pentru supremaţie, iar Nergal şi Gibil erau departe de centrul
puterii, între timp apăruse un nou rival: Dumuzi. Cel mai tânăr fiu al lui Enki, cu domeniul alăturat Egiptului Superior, s-a prezentat ca pretendent la tronul Egiptului.
      Iar la baza ambiţiilor sale nu se afla altcineva decât mireasa lui, Inanna/Ishtar - altă cauză de suspiciuni şi nemulţumire din partea lui Marduk.
      Povestea lui Dumuzi şi a Inannei - el fiu al lui Enki, ea nepoată a lui Enlil - seamănă cu o străveche poveste a lui Romeo şi a Julietei. Asemenea dramei lui Shakespeare, şi aceasta s-a sfârşit tragic, cu moarte şi răzbunare.
      Prima menţionare a prezenţei Inannei/Ishtar în Egipt apare în textul din Edfu, care relatează Primul Război al Piramidelor. Numită Ashtoreth (numele ei canaanit), se spune că ar fi apărut pe câmpul de luptă între forţele lui Horus care înaintau. Motivul acestei inexplicabile prezenţe în Egipt
poate să fi fost acela de a-şi vizita mirele, pe Dumuzi, printr-al cărui district treceau forţele beligerante.
      Faptul că Inanna i-a făcut o vizită lui Dumuzi („Păstorul"), în îndepărtatul său district rural, este cunoscut dintr-un text sumerian. Acesta ne povesteşte cum i-a aşteptat Dumuzi sosirea, reproducându-i cuvintele încurajatoare către mireasa derutată de un viitor în ţară străină:

      Băiatul stătea în aşteptare;
      Dumuzi deschise uşa.
      Ca o rază de lună veni spre el (...).
      O privi, se bucură de dânsa.
      O luă în braţe şi o sărută.
      Păstorul îşi cuprinse fecioara cu braţul;
      „Nu te-am dus în robie, " [spuse el];
      „Masa ta va fi minunată, minunata masă unde mănânc eu însumi (...). "

      În acea perioadă, Inanna/Ishtar avea binecuvântarea părinţilor ei, Nannar/Sin şi Ningal, precum şi a fratelui său, Utu/Shamash, pentru împerecherea drăgăstoasă gen Romeo-şi-Julieta între o nepoată a lui Enlil şi un fiu al lui Enki. Unii fraţi ai lui Dumuzi şi, probabil, Enki însuşi şi-au dat şi ei consimţământul. I-au dat Inannei un dar de lapis lazuli, piatra preţioasă albastră care-i plăcea ei cel mai mult. Făcându-i o surpriză, au ascuns mărgele şi plăcuţe de piatră sub o grămadă din fructele ei favorite: curmalele, în dormitor, a găsit „un pat de aur, decorat cu lapis lazuli, pe care Gibil i-l rafinase în sălaşul lui Nergal."
      Apoi au izbucnit luptele, fraţii războindu-se între ei. Atâta vreme cât luptele aveau loc numai între descendenţii lui Enki, nimeni nu a găsit nici o problemă aparte în a avea prin apropiere o nepoată a lui Enlil. Dar, după victoria lui Horus, când Seth a ocupat pământuri străine, situaţia s-a schimbat complet: Al Doilea Război al Piramidelor i-a pus pe nepoţii lui Enlil să se confrunte cu urmaşii lui Enki. „Julieta" a trebuit să se despartă de „Romeo" al ei.
      După război, când îndrăgostiţii s-au reîntâlnit şi căsătoria li s-a consumat în fapt, au petrecut multe zile şi nopţi în fericire şi extaz - subiectul a numeroase cântece de dragoste sumeriene. Însă chiar în timp ce făceau dragoste, Inanna îi şoptea lui Dumuzi cuvinte provocatoare:

      Dulce ca gura ţi-s părţile, pe potriva unui rang princiar!
      Supune ţara rebelă, fă neamul să se înmulţească; drept voi cârmui ţara!
      Altă dată, i-a dezvăluit viziunea ei:
      Am avut viziunea unui mare popor alegăndu-l pe Dumuzi Zeu al ţării sale (...).
      Căci eu am înălţat numele lui Dumuzi, eu i-am dat prestigiu.

      Cu toate acestea, uniunea lor nu a fost fericită, căci nu a produs nici un moştenitor - cerinţă esenţială, se pare, pentru a duce la îndeplinire ambiţiile divine. Astfel, într-o încercare de a avea un fiu, Dumuzi a recurs la o tactică adoptată mai demult de propriul lui tată; a încercat să-şi seducă
propria soră şi să întreţină relaţii sexuale cu ea. Dar, dacă în trecut Ninharsag acceptase avansurile lui Enki, sora lui Dumuzi, Geshtinanna, a refuzat. În disperare de cauză, Dumuzi a încălcat un tabu sexual: şi-a violat propria soră.
      Tragica poveste e înscrisă pe o tăbliţă catalogată de cercetători cu indicativul CT. 15.28-29. Textul relatează cum şi-a luat Dumuzi rămas bun de la Inanna, aducându-i la cunoştinţă planul său de a se duce pe câmpia unde avea turmele. Printr-o înţelegere prealabilă cu sora lui, „sora cunoscătoare de cânt stătea acolo". Credea că o invitase la un picnic. În timp ce „mâncau bucatele pure, mustind de miere şi unt, în timp ce beau aromata bere divină" şi „îşi petreceau timpul cu voie bună (...), Dumuzi a luat hotărârea solemnă s-o facă." Spre a-şi pregăti sora pentru ceea ce intenţiona, Dumuzi a luat un miel şi l-a împerecheat cu mama lui, apoi a împreunat un ied cu sora lui. În timp ce animalele comiteau incestul, Dumuzi le-a imitat, atingându-şi sora, „dar sora lui nici acum nu a înţeles". O dată ce acţiunile lui Dumuzi deveneau tot mai evidente, Geshtinanna „a ţipat şi a tot ţipat protestând"; dar el „a încălecat-o (...) sămânţa şi-a slobozit în vulva ei" (...). „Stai!" a strigat Geshtinanna, „e o ruşine!" Dumuzi, însă, nu s-a oprit.
      Terminându-şi actul, „Păstorul, fără frică, fără ruşine i-a vorbit surorii sale." Din păcate, cuvintele lui s-au pierdut din cauza spărturilor tăbliţei. Presupunem însă că a început - „fără frică, fără ruşine", cum declară textul - să-i explice Geshtinannei motivele faptei sale. Din text reiese clar că aceasta fusese premeditată: Dumuzi, înainte de a pleca „i-a vorbit [Inannei] despre planuri şi sfaturi", iar Inanna „soţului ei i-a răspuns despre plan, lui ia dat sfatul".
      Violul, conform codurilor morale ale Anunnakilor, era un delict sexual grav. Încă din cele mai vechi timpuri, când primele echipe de astronauţi aterizaseră pe Pământ, o curte marţială l-a condamnat la surghiun pe comandantul lor suprem, Enlil, pentru că violase o tânără soră medicală (cu
care ulterior s-a căsătorit). Dumuzi ştia, cu siguranţă, toate acestea; prin urmare, fie se aştepta ca sora lui să accepte de bună voie contactul sexual, fie avea motive atât de importante încât învingeau interdicţia. Consimţământul prealabil al Inannei ne aminteşte de legenda biblică a lui Avraam şi a soţiei sale sterile, Sara, care i-a oferit-o pe servitoarea ei ca să poată avea un moştenitor.
      Conştient că făcuse o faptă cumplită, Dumuzi a fost nu peste mult cuprins de premoniţia că urma a plăti cu viaţa, după cum spune textul sumerian SHA.GA.NE IR IM.SHI - „Inima Lui Era Plină De Lacrimi". Compus sub forma unui vis de autoîmplinire, textul relatează cum a adormit Dumuzi şi a visat că toate atributele rangului şi ale proprietăţii îi erau luate unul câte  unul, de către „Pasărea Princiară" şi de un şoim. Coşmarul se termina cu Dumuzi văzându-se pe sine însuşi mort în mijlocul stânei.
      La deşteptare, i-a cerut surorii sale Geshtinanna să-i descifreze înţelesul visului. „Frate," i-a răspuns ea, „visul tău nu este de bun augur, mie foarte limpede." Anunţa „tâlharii atacându-te din ascunziş (...) mâinile-ţi vor fi legate în cătuşe, braţele cu frânghii îţi vor fi legate." Nici nu terminase
bine de vorbit Geshtinanna, când „cei răi" au apărut de peste deal şi l-au prins pe Dumuzi.
      Legat în funii şi cătuşe, Dumuzi a strigat spre Utu/Shamash: „O, Utu, eşti cumnatul meu, sunt soţul surorii tale (...). Preschimbă-mi mâinile în mâini de gazelă, preschimbă-mi picioarele în picioare de gazelă, ajută-mă să scap de cei răi!" Auzindu-i chemarea, Utu l-a ajutat pe Dumuzi să scape. După un şir de aventuri, Dumuzi a căutat să se ascundă în casa Bătrânei Belili - un personaj dubios, care juca rol dublu. Dumuzi a fost capturat din nou şi din nou a evadat. În cele din urmă, s-a pomenit ascunzându-se din nou la stână. Sufla un vânt puternic, ceştile de băut s-au răsturnat; cei răi lau înconjurat - totul, aşa cum văzuse în vis. Şi, într-un târziu:

      Ceştile de băut zăceau pe-o parte; Dumuzi era mort.
      Oile s-au împrăştiat în cele patru vânturi.

      Arena acestor evenimente, în text, este o câmpie pustie de lângă un râu. O altă variantă a evenimentelor, un text intitulat „Cel Mai Amar Plâns", prezintă mai detaliat geografia locurilor. Compus ca lamentaţie a Inannei, poemul arată cum şapte poliţai din Kur au intrat în stână şi l-au trezit pe Dumuzi din somn. Spre deosebire de versiunea anterioară, care nu pomenea decât capturarea lui Dumuzi de către „cei răi", această scriere spune clar că veniseră în numele unei autorităţi superioare: „Stăpânul nostru ne-a trimis după tine", îl anunţă poliţistul şef pe zeul trezit din somn.
Au început să-i înlăture lui Dumuzi atributele divine:

      Scoate-ţi coiful divin de pe cap, descoperă-te;
      Scoate-ţi roba regală de pe trup, despoaie-te;
      Lasă din mână toiagul divin; rămâi cu mâna goală;
      Scoate din picioare sandalele divine, rămâi desculţ!


      Captivul reuşeşte să fugă şi ajunge la râu, „lângă marele zăgaz din deşertul E.MUSH („Casa şerpilor"). În Egipt, nu exista decât un singur asemenea loc, unde râul care curge prin pustiu întâlneşte un stăvilar mare: la prima Cataractă a Nilului, unde se află astăzi marele baraj de la Aswan.
      Dar apele învolburate nu l-au lăsat pe Dumuzi să ajungă pe malul celălalt, unde aşteptau să-l apere mama lui şi Inanna. În schimb, „apele nimicitoare de bărci l-au purtat pe băiat spre Kur; către Kur l-au dus apele nimicitoare de bărci pe soţul Inannei".
      Această scriere şi alte texte paralele relevă că cei ce veniseră să-l prindă pe Dumuzi de fapt îl arestau, conform ordinelor date de un zeu superior, Stăpânul Kurului, care „i-a dat osândă". Însă nu putea să fi fost o sentinţă pronunţată de Adunarea completă a zeilor: zeii enliliţi, ca Utu/Shamash şi Inanna, îl ajutau pe Dumuzi să scape. Prin urmare, condamnarea a fost unilaterală, hotărâtă numai prin autoritatea stăpânului poliţiştilor care l-au arestat. Acesta nu era altul decât Marduk, fratele mai
mare al lui Dumuzi şi al Geshtinannei.
      Identitatea lui transpare dintr-un text intitulat de cercetători „Miturile Inannei şi ale lui Bilulu". În cuprinsul acestuia, tenebroasa Bătrână Belili reiese a fi bărbat, Domnul Bilulu (EN.BILULU) în travesti, unul şi acelaşi cu zeul care a dirijat acţiunea punitivă contra lui Dumuzi. Textele akkadiene
care descriu epitetele divine au explicat că En-Bilulu era il Marduk sha hattati, „zeul Marduk care păcătuise" şi „întristătorul Inannei".
      Dezaprobând de la bun început împerecherea din dragoste a lui Dumuzi cu Inanna, Marduk s-a opus acestei uniuni şi mai mult, fără îndoială, după Războaiele Piramidelor. Siluirea Geshtinannei de către Dumuzi - motivată politic - i-a oferit astfel pretextul să zădărnicească planurile Inannei din Egipt, arestându-l şi pedepsindu-l pe Dumuzi. Oare Marduk intenţionase chiar să-l ucidă? Probabil că nu; sancţiunea obişnuită era exilul solitar. Moartea lui Dumuzi, într-un mod rămas neclar, a fost probabil accidentală.
      Dar pentru Inanna nu conta dacă fusese accidentală sau nu. În ceea ce o privea pe ea, Marduk pricinuise moartea iubitului ei. Şi, după cum reiese clar din texte, a dorit să se răzbune:

      Ce e în inima sfintei Inanna? Să ucidă!
      Să-l ucidă pe Domnul Bilulu.


      Lucrând pe baza fragmentelor găsite în colecţiile de tăbliţe mesopotamiene dispersate în mai multe muzee, savanţii au reconstituit câteva părţi dintr-o scriere pe care Samuel N. Kramer (Sumerian Mythology) a intitulat-o „Inanna şi Ebih". Kramer consideră că aparţine ciclului „miturilor despre uciderile de dragoni", căci vorbeşte despre lupta Inannei contra unui zeu rău, ascuns în „Munte".
      Fragmentele disponibile povestesc cum s-a înarmat Inanna cu un întreg arsenal pentru a-l ataca pe zeu în ascunzişul lui. Deşi alţi zei au încercat să-i schimbe intenţiile, ea s-a apropiat încrezătoare de Munte, pe care îl numea E.BIH („Sălaşul Tristei Chemări"). Trufaşă, a proclamat:

      Munte, atât de înalt eşti, te ridici deasupra tuturor (..).
      Atingi cerul cu vârfu-ţi (...).
      Şi totuşi, am să te distrug, la pământ am să te dobor (..).
      În inima-ţi durerea voi aduce.

      Faptul că Muntele era Marea Piramidă, că întâlnirea a avut loc la Gizeh, în Egipt, este evident nu numai din text, ci şi din desenul de pe un sigiliu cilindric sumerian (Fig- 73). Inanna - reprezentată în familiara ei ţinută ispititoare, pe jumătate goală - se confruntă cu un zeu instalat pe trei piramide. Piramidele sunt înfăţişate exact aşa cum se văd la Gizeh; semnul egiptean ankh, preotul cu tiară egipteană pe cap şi şerpii înlănţuiţi duc spre o singură concluzie: Egiptul.
      În timp ce Inanna continua să-l provoace pe Marduk, acum ascuns în măreaţa construcţie, furia îi creştea cu atât mai mult cu cât el nu-i lua în seamă ameninţările. „Pentru a doua oară, înfuriată de mândria lui, Inanna sa apropiat din nou [de piramidă] şi a proclamat: «Bunicul meu Enki mi-a îngăduit să intru în Munte!»" Agitându-şi armele, a anunţat cu trufie: „în inima Muntelui voi pătrunde (...). În Munte, victoria va fi a mea!" Neprimind nici un răspuns, a început atacul:

      N-a încetat să lovească laturile lui E-Bih şi toate colţurile, chiar şi mulţimea de pietre înălţate.
      Dar înăuntru (...) Marele Şarpe care intrase otrava nu înceta să-şi scuipe.

      Atunci, a intervenit însuşi Anu. Zeul ascuns înăuntru, a prevenit-o el, avea arme îngrozitoare; „izbucnirea lor e cumplită; te vor împiedica să intri". În schimb, Anu a sfatuit-o să-şi caute dreptatea dându-l în judecată pe zeul ascuns.
      Textele identifică pe larg acest zeu. La fel ca în scrierile despre Ninurta, e numit A.ZAG şi poreclit Marele Şarpe - nume şi epitet enlilit peiorativ pentru Marduk. Ascunzătoarea lui este de asemenea identificată clar ca „E.KUR, ale cărui ziduri înfricoşătoare ajung la cer" - Marea Piramidă.
      Relatarea procesului şi a condamnării lui Marduk se găseşte într-un text fragmentar publicat de Secţia Babiloniană a Universităţii din Pennsylvania. Rândurile existente încep în momentul când zeii au înconjurat piramida, iar un zeu ales ca purtător de cuvânt i se adresează lui Marduk „în îngrăditura lui"; „pe cel ce era rău l-a implorat". Marduk a fost mişcat de mesaj: „în pofida furiei din inimă, lacrimi limpezi i s-au ivit în ochi"; şi a acceptat să iasă la judecată. Procesul a avut loc în apropierea piramidelor, într-un templu de pe malul fluviului:

      În locul veneraţiei, lângă râu, cu el cel acuzat păşit-au.
      Cu-adevărat duşmanii-au despărţit.
      Dreptatea s-a înfăptuit.

      În condamnarea lui Marduk, misterul morţii lui Dumuzi ridica o problemă. Nu încăpea nici o îndoială că Marduk era răspunzător. Se întâmplase însă cu premeditare sau accidental? Marduk merita condamnarea la moarte, dar dacă nu comisese deliberat crima?
      Stând astfel, în preajma piramidelor, cu Marduk ieşit recent din ascunzătoare, Inanna a găsit soluţia şi a început să le cuvânteze zeilor:

      În această zi, Doamna însăşi,
      Ce adevărul îl grăieşte,
      Acuzatoarea lui Azag, marea prinţesă,
      Cumplită judecată a rostit.

      Exista o cale de a-l condamna pe Marduk la moarte fără a-l executa efectiv, a spus ea: să fie îngropat de viu în Marea Piramidă! Să fie pecetluit acolo ca într-un înveliş gigantic:

      Într-un mare înveliş ce e pecetluit,
      Cu nimeni care să-i ofere de mâncare;
      Singur să sufere;
      Apa de băut să-i fie oprită.

      Zeii judecători i-au acceptat propunerile: „Stăpână eşti (...) Soarta o hotărăşti; aşa să fie!" Presupunând că Anu urma să aprobe verdictul, „zeii au dat apoi porunca în cer şi pe Pământ". Ekurul, Marea Piramidă, devenise închisoare; iar unul dintre epitetele stăpânei sale a devenit, de-atunci, „Stăpâna Temniţei".
      Bănuim că acesta a fost momentul când s-a desăvârşit închiderea Marii Piramide. Lăsându-l pe Marduk singur în Camera Regelui, zeii-poliţişti au tras în urma lor dopurile de granit ale Pasajului Ascendent, blocând irevocabil orice acces spre camerele şi pasajele superioare.
      Prin canalele care duceau de la „Camera Regelui" spre feţele de nord şi sud ale piramidei, Marduk primea aer ca să respire; dar nu avea nici mâncare, nici apă. Era îngropat de viu, osândit să moară în chinuri.
***
      Relatarea încarcerării lui Marduk, viu, în Marea Piramidă, s-a păstrat pe tăbliţele de argilă găsite în ruinele oraşelor Ashur şi Ninive, vechile capitale asiriene. Textul din Ashur sugerează că servise ca scenariu pentru un mister teatral jucat de Anul Nou în Babilon, care pusese în scenă suferinţele şi pocăinţa zeului. Dar nici varianta babiloniană originală, nici textul istoric sumerian pe care se baza scenariul nu s-au găsit până în prezent.
      Heinrich Zimmern, care a transcris şi a tradus textul de pe tăbliţele de lut din Ashur expuse la Muzeul din Berlin, a stârnit mare agitaţie în cercurile teologice când şi-a anunţat interpretarea, la o conferinţă din septembrie, 1921. Motivul era acela că îl interpreta ca pe un Mysterium precreştin,
descriind moartea şi învierea unui zeu, ceea ce însemna că era o poveste christică anterioară. În 1923, când Stephen Langdon a inclus o traducere engleză în volumul său despre Textele Misterelor Mesopotamiene de Anul Nou, a intitulat-o „Moartea şi învierea lui Bel-Marduk", accentuând paralelele cu povestea din Noul Testament despre moartea şi învierea lui Iisus.
      Dar, după cum relatează textul, Marduk sau Bel („Domnul") nu a murit; a fost închis într-adevăr în Munte, ca într-un mormânt; dar a fost îngropat de viu.
      Vechiul „scenariu" începe cu o prezentare a personajelor. Primul „este Bel, care a fost întemniţat în Munte". Urmează un mesager care îi aduce fiului lui Marduk, Nabu, vestea încarcerării. Şocat de ştire, Nabu porneşte grăbit spre Munte cu carul său. Ajunse la construcţie, iar scenariul explică:
„Aceea e casa de la marginea Muntelui unde îl interoghează". Ca răspuns la întrebările paznicilor, acestora li se spune că zeul cel agitat e „Nabu care din Borsippa soseşte; este cel ce vine să se intereseze de binele tatălui său care e închis."
      Apoi, actorii intră grăbiţi în scenă; „ei sunt oamenii care pe străzi grabnic trec; îl caută pe Bel, întrebând: «Unde e ţinut Bel captiv?»" Aflăm din text că „după ce Bel a intrat în munte, oraşul s-a umplut de tumult" şi „din cauza lui, au izbucnit lupte interne". Apare o zeiţă; este Sarpanit, sora/soţie a lui Marduk. Pe ea o întâmpină un mesager, „care plânge în faţăi, spunând: «Pe Munte l-au dus.»" Mesagerul îi arată hainele lui Marduk (posibil pătate de sânge): „Acestea sunt straiele lui, pe care i le-au luat," spune el; în locul lor, anunţă mesagerul, Marduk „cu un Veşmânt-de-Osândă a fost gătit". Spectatorilor li se arată un linţoliu: „Aceasta înseamnă: în sicriu se află." Marduk a fost înmormântat!
      Sarpanit se duce la o construcţie care simbolizează mormântul lui Marduk. Vede un grup de oameni care jelesc. Scenariul explică:

      Aceştia sunt cei care lamentează după ce zeii l-au ferecat, despărţindu-l de cei vii.
      În Casa Captivităţii, departe de soare şi lumină, l-au aruncat în temniţă.

      Drama a ajuns la ameninţătorul apogeu: Marduk a murit...
      Dar, staţi - nu e pierdută orice speranţă! Sarpanit recită un apel către doi zei care o pot aborda pe Inanna cu privire la încarcerarea lui Marduk, tatăl ei Sin şi fratele ei Utu/Shamash: „Se roagă la Sin şi Shamash, spunând: «Daţi-i viaţă lui Bel!»"
      În procesiune apar acum preoţi, mesageri şi un cititor în stele, toţi recitând rugăciuni şi incantaţii. I se aduc ofrande lui Ishtar, „ca să-şi arate mila". Marele preot face apel la zeul suprem, la Sin şi la Shamash: „Readuceţi-l pe Bel la viaţă!"
      Aici, drama ia o nouă întorsătură. Dintr-o dată, actorul care îl reprezintă pe Marduk, înveşmântat în giulgiuri care „cu sânge sunt vopsite", vorbeşte: „Nu am păcătuit! Nu voi fi zdrobit!" El anunţă că zeul suprem i-a revizuit cazul şi l-a găsit nevinovat.
      Atunci, cine a fost ucigaşul? Atenţia publicului este mdreptată spre un stâlp de uşă; „este stâlpul uşii lui Sarpanit din Babilon". Spectatorii află că adevăratul zeu vinovat a fost prins. Îi văd capul prin uşa deschisă: „Acela e capul răufăcătorului, pe care îl vor lovi şi ucide."
      Nabu, care se întorsese la Borsippa, „revine din Borsippa; soseşte şi stă în faţa răufăcătorului, privindu-l." Nu descoperim identitatea Răufăcătorului, spunându-ni-se numai că, înainte, Nabu l-a văzut în compania lui Marduk. „Acesta e păcătosul," spune el şi, astfel, pecetluieşte soarta captivului.
      Preoţii îl înşfacă pe Răufăcător; acesta e ucis: „Cel al căruia a fost păcatul" este dus în coşciug. Asasinul lui Dumuzi a plătit cu viaţa.
      Dar a fost ispăşit păcatul lui Marduk - ca provocator indirect al morţii lui Dumuzi? Sarpanit reapare, îmbrăcată în Veşmintele-Ispăşirii. Cu apă pură, se spală pe mâini: „Este apă pentru spălatul mâinilor pe care o aduc după ce Răufăcătorul a fost luat." În „toate locurile sacre ale lui Bel" se aprind făclii. Din nou se face apel la zeul suprem. Supremaţia lui Ninurta, care a fost proclamată o dată cu victoria acestuia asupra lui Zu, se reafirmă, aparent pentru a alunga temerile că Marduk, eliberat, ar putea căuta supremaţia printre zei. Chemările dau rezultat, iar zeul suprem îl trimite pe
mesagerul divin Nusku să „aducă veştile [bune] tuturor zeilor".
      Ca gest de bunăvoinţă, Gula (soţia lui Ninurta) îi trimite lui Sarpanit haine noi şi sandale pentru Marduk; apare şi carul fără vizitiu al lui Marduk. Dar Sarpanit e nedumerită: nu poate înţelege cum va fi Marduk liber din nou, dacă a fost închis într-un mormânt care nu mai poate fi deschis. „Cum îi pot da drumul celui care nu poate ieşi?"
      Nusku, mesagerul divin, îi spune că Marduk va trece prin SA.BAD, „deschiderea dăltuită de sus" îi explică în continuare că aceasta este

      Dalat biri sha iqabuni ilani
      O uşă-puţ pe care zeii o vor sfredeli;
      Shunu itasrushu ina biti etarba
      Vârtejurile ei îl vor ridica, în sălaşul lui vor intra din nou.
      Dalta ina panishu etedili
      Uşa care a fost zăvorâtă în faţa lui
      Shunu hurrate ina libbi dalti uptalishu
      La vârtejurile scobiturii, în interior, o uşă prin răsucire vor sfredeli;
      Qarabu ina libbi uppushu
      Apropiindu-se, prin mijlocul ei vor pătrunde.

      Această descriere a modului cum urmează să fie eliberat Marduk a rămas neînţeleasă pentru oamenii de ştiinţă; nouă, însă, versurile ne sunt exploziv de clare. După cum am explicat, segmentul C, neregulat şi întortocheat, al Puţului Fântânii nu existase la terminarea piramidei, când Marduk a fost închis înăuntru; în schimb, a fost acea „uşă-puţ pe care zeii o vor sfredeli" pentru a-l salva pe Marduk.
      Încă familiarizaţi cu componenţa internă a piramidei, Anunnakii şi-au dat seama că drumul cel mai scurt şi mai rapid pentru a ajunge la Marduk, înfometat, consta în a săpa un puţ de legătură între segmentele existente B şi D - un tunel de numai unsprezece metri prin blocurile de calcar relativ moi; era o sarcină ce se putea realiza nu în câteva zile, ci în câteva ore.
      Înlăturând piatra care acoperea intrarea Puţului Fântânii din Pasajul Descendent spre G, salvatorii au escaladat rapid segmentele înclinate F şi E. În locul unde E întâlnea segmentul vertical D, o lespede de granit acoperă intrarea în Grotă; a fost împinsă la o parte - şi încă mai este acolo, în Grotă - aşa cum am arătat în Fig. 70.
      Apoi, salvatorii au urcat scurta distanţă prin segmentul D şi au ajuns în faţa primului strat de zidărie a piramidei.
      La unsprezece metri mai sus, dar într-o parte, se afla fundul segmentului vertical B şi intrarea în Marea Galerie. Dar cine ar fi putut şti cum să sape un puţ de legătură cotit - C - dacă nu înşişi constructorii piramidei, care-i cunoşteau zonele superioare blocate şi aveau planurile necesare pentru a le localiza?
      Salvatorii lui Marduk, sugerăm, au fost cei care şi-au folosit uneltele pentru a sparge blocurile de calcar, făcând legătura dintre D şi B: „O scobitură în interior prin răsucire vor sfredeli", cu cuvintele textului antic.
      Realizând legătura cu B, au urcat în scurtul pasaj orizontal A. Acolo, orice străin s-ar fi oprit pe loc, chiar dacă făcuse atâta drum, căci n-ar fi văzut decât un zid de piatră - compact şi solid. Sugerăm din nou că numai Anunnakii, care aveau planul piramidei, puteau şti că dincolo de piatra din faţa lor se găsea imensa cavitate a Marii Galerii, Camera Reginei şi toate celelalte încăperi şi pasaje superioare ale piramidei.
      Pentru a obţine accesul în aceste camere şi galerii, era necesar să se îndepărteze piatra de rampă în formă de ic (Fig. 72). Dar aceasta era înfiptă prea strâns şi nu putea fi urnită din loc.
      Dacă piatra era desprinsă, ar fi rămas acolo, în Marea Galerie. În locul ei este o gaură căscată (Fig. 68), iar cei ce au examinat-o au folosit invariabil cuvintele explozie şi spulberare pentru a-i descrie aspectul; şi nu s-a făcut din Galerie, ci din interiorul Puţului: „Spărtura avea înfăţişarea unei explozii sub efectul unei forţe zdrobitoare dinăuntru" (Rutherford, Pyramidology).
      Din nou, documentul mesopotamian oferă o soluţie. Piatra a fost întradevăr împinsă din interiorul Pasajului Orizontal, fiindcă pe acolo sosiseră salvatorii. Şi a fost cu adevărat spulberată „sub efectul unei forţe zdrobitoare"; cu cuvintele textului antic, „apropiindu-se, prin mijlocul ei vor pătrunde". Fragmentele blocului de calcar au alunecat în josul Pasajului Ascendent, până la dopurile de granit; acolo le-au găsit oamenii lui Al Mamoon. De asemenea, explozia a acoperit Marea Galerie cu praful alb şi fin pe care arabii l-au găsit acoperind pardoseala Marii Galerii - dovadă mută a vechii explozii şi a spărturii lăsate în urma ei.
      După ce au pătruns în Marea Galerie, salvatorii l-au condus pe Marduk înapoi pe acelaşi drum. Intrarea din Pasajul Descendent a fost blocată din nou, pentru a fi descoperită de oamenii lui Al Mamoon. Dopurile de granit au rămas la locul lor cu piatra triunghiulară camuflându-le, o dată cu Pasajul Ascendent, timp de câteva milenii. Iar în interiorul piramidei, părţile superioară şi inferioară iniţiale din Puţul Fântânii erau acum unite pentru totdeauna printr-un segment de tunel cotit, cu pereţi nefinisaţi.
      Şi ce s-a mai întâmplat cu prizonierul salvat din piramidă?
      Textele mesopotamiene relatează că a plecat în exil; în Egipt, Ra a primit epitetul de Amen, „Cel Ascuns".
      În jurul anului 2000 î.Ch., a apărut din nou pentru a-şi revendica supremaţia; pentru asta, omenirea a ajuns să plătească un preţ mult mai amarnic.
      Am aflat deja că multe dintre legile biblice maritale şi de succesiune erau înrudite cu cele care guvernau comportamentul Anunnakilor; regulile privitoare la sora pe jumătate oferă doar un singur exemplu. Cheia intenţiilor Inannei, presupunem, poate fi găsită în Cartea Deuteronomului, a cincea carte a lui Moise, în care e prezentat codul ebraic de comportare personală. Capitolul 25 (versetele 5-10) se ocupă de situaţia când un bărbat căsătorit moare fără urmaşi. Dacă omul a avut un frate, văduva nu se poate recăsători cu un străin: fratele - chiar căsătorit - e dator să se însoare cu cumnata sa văduvă şi să aibă copii cu ea; iar primul băiat născut urmează să poarte numele fratelui decedat, „ca numele să nu se şteargă din Israil".
      Credem că acesta a fost şi motivul riscantei călătorii a Inannei. Căci Ereshkigal era măritată cu Nergal, un frate al lui Dumuzi: Inanna venise să aplice regula... Ştim că datina îi acorda prioritate celui mai mare frate, care, în cazul fiilor lui Enki, era Marduk. Dar Marduk fusese găsit vinovat de
provocarea indirectă a morţii lui Dumuzi şi pedepsit prin exilare. Avea dreptul Inanna să-i ceară următorului la rând, Nergal, s-o ia ca pe o a doua soţie, pentru a avea un moştenitor?
      Problemele personale şi de succesiune pe care i le-ar fi cauzat lui Ereshkigal intenţiile Inannei se pot lesne imagina. Oare Inanna s-ar fi mulţumit cu rolul de soţie secundă sau ar fi urzit intrigi pentru a uzurpa poziţia de regină a domeniului african? Evident, Ereshkigal nu era dispusă să rişte. Şi astfel se face, credem, că după schimbul de cuvinte dure între surori, Inanna a fost târâtă în faţa unui tribunal alcătuit din „şapte Anunnaki care judecă", convocat în grabă, a fost găsită vinovată de încălcarea regulilor şi a fost executată sumar prin spânzurare, pentru a muri încet. A supravieţuit numai fiindcă socrul ei, Enki, primind cumplita veste, a trimis în grabă doi emisari s-o salveze. „Spre leş au îndreptat ceea ce pulsează şi ceea ce radiază;" i-au administrat „apa vieţii" şi „hrana vieţii", iar „Inanna sa ridicat".
      Întoarsă în Sumer, Inanna, singură şi cu inima frântă a început să-şi petreacă timpul pe malurile Eufratului, îngrijind un copac sălbatic şi dând glas durerilor:

      Când voi avea în sfârşit un sfânt tron, ca să pot sta pe el?
      Când voi avea în sfârşit un sfânt pas, ca să mă pot culca în el?
      Despre acestea Inanna grăia (...).
      Ea care şi-a lăsat părul despletit e bolnavă la inimă;
      Pura Inanna, o, cum mai plânge!

      Cel căruia i s-a făcut milă de Inanna - şi a început s-o placă - a fost străbunicul ei, Anu. Din scrierile sumeriene se ştie că Inanna, care se născuse pe Pământ, „s-a urcat la Cer" cel puţin o dată; se mai ştie şi că Anu vizitase Pământul de câteva ori. Când şi unde anume a îmbrăţişat-o el pe Inanna ca Anunitum („Iubită de Anu") nu e clar, însă nu poate fi vorba numai de bârfe sumeriene, când textele insinuează că dragostea dintre Anu şi strănepoata lui a fost mai mult decât platonică.
      Asigurată astfel de simpatie la cel mai înalt nivel, Inanna a ridicat problema unui dominion, o „ţară" peste care să domnească. Dar unde?
      Tratamentul aplicat Inannei, indiferent de motive, dăduse clar de înţeles că nu se putea aştepta la obţinerea unui domeniu în Africa. Soţul ei, Dumuzi, murise, iar o dată cu el muriseră şi pretenţiile ei de a fi regină pe pământurile descendenţilor lui Enki. Dacă suferinţele şi influenţa ei pe lângă un zeu important îi dădeau dreptul la un dominion propriu, acesta trebuia să se afle în altă parte.



Va urma în capitolul următor!