CONFLICTUL DINTRE HORUS ŞI SETH

CONFLICTUL DINTRE HORUS ŞI SETH . Capitolul 2. 
Continuare din Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      Să fi fost oare un trist comentariu asupra istoriei războaielor faptul că mesianicii essenieni au imaginat Războiul Final al Oamenilor ca pe o luptă în care Adunarea Celor Divini se alătura Congregaţiei Muritorilor, iar „strigătele de război ale zeilor şi ale oamenilor" se amestecau pe câmpul de luptă?
      Câtuşi de puţin. Ceea ce a avut în vedere „Războiul Fiilor Luminii contra Fiilor întunericului" nu era decât că războaiele omeneşti aveau să se încheie la fel cum începuseră: cu zeii şi oamenii luptând alături.
      Oricât ar părea de incredibil, există un document care descrie primul război în care zeii au implicat oameni muritori. Este o inscripţie de pe zidurile marelui templu de la Edfu, un vechi oraş sfânt egiptean, închinat zeului Horus. Acolo, susţine tradiţia egipteană, Horus a înfiinţat o topitorie
de „fier divin" unde, într-o îngrăditură specială, îşi ţinea uriaşul Disc înaripat care putea zbura pe cer.       „Când uşile topitoriei se deschid", declara un text egiptean, „Discul se înalţă":

      Inscripţia (Fig. 6), remarcabilă prin precizia ei geografică, începe cu o dată exactă - nu din calendarul oamenilor, ci din cel al zeilor. Ea se referă la evenimente de pe vremea când zeii înşişi - cu mult timp înaintea faraonilor - au domnit peste Egipt:

      În anul 363, Maiestatea Sa, Ra, Cel Sfânt, Şoimul Orizontului, Nemuritorul Care Veşnic Trăieşte, se afla în ţara Khenn. Era însoţit de războinicii lui, căci duşmanii conspiraseră împotriva domnului lor în districtul care, din ziua aceea, a fost numit Ua-Ua.
      Ra s-a dus acolo cu barca lui, împreună cu tovarăşii săi. A acostat în districtul Locului de Tron al lui Horus, în partea apuseană a acestuia, la răsărit de Casa lui Khen-nu, cel care a fost numit de-atunci încoace Regatul Khenu.
      Horus, Măsurătorul înaripat, a venit la barca lui Ra. I-a spus înaintaşului său: „ O, Şoim al Orizontului, am văzut duşmanii conspirând contra Domniei tale, pentru a lua ei Coroana Luminoasă."

      În câteva cuvinte, străvechiul scrib a reuşit să schiţeze fundalul şi să descrie decorul neobişnuitului război care urma să se desfăşoare. Înţelegem imediat că luptele au fost provocate de conspiraţia anumitor „duşmani" ai zeilor Ra şi Horus, pentru a pune mâna pe „Corona Luminoasă a Domniei". Acest lucru, evident, nu l-ar fi putut face decât alt zeu sau alţi zei. Pentru a preîntâmpina conspiraţia, Ra - „însoţit de războinicii lui" - a plecat cu barca într-un district unde Horus îşi instalase cartierul general.
      „Barca" lui Ra, aşa cum e cunoscută din multe alte texte, era o Ambarcaţiune Celestă cu care Ra se putea înălţa până în cele mai îndepărtate ceruri. În această situaţie, Ra a folosit-o pentru a acosta departe de orice apă, „în partea apuseană" a districtului Ua-Ua. Acolo, s-a oprit la est de „Locul de Tron" al lui Horus. Iar Horus a ieşit să-şi primească înaintaşul şi l-a anunţat că „duşmanii" îşi adunau forţele.
      Atunci Ra, Cel Sfânt, Şoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul înaripat: „Înaltă mlădiţă a lui Ra, urmaşul meu: du-te repede, doboară duşmanul pe care l-ai văzut. "
      Instruit astfel, Horus a pornit cu Discul înaripat, ca să caute din cer inamicul:

      Aşadar Horus, M sur torul înaripat, a zburat spre ă ă orizont cu Discul înaripat al lui Ra; de aceea, începând din acea zi, el a fost numit „Mare Zeu, Domn al Cerurilor. "
   
Din cer, zburând cu Discul înaripat, Horus a zărit forţele inamice şi a dezlănţuit asupra lor o „furtună" care nu se putea nici vedea, nici auzi, şi totuşi omora pe loc:

      În tăria cerurilor, din Discul înaripat, a văzut duşmanii şi a venit spre ei din spate. Din partea anterioară a dat drumul peste ei unei Furtuni pe care nici cu ochii n-o vedeau, nici cu urechile nu o auzeau. Tuturor le-a adus moartea, într-o clipită; nici o făptură nu a mai scăpat cu viaţă.
   
      După aceea, Horus a zburat înapoi la barca lui Ra, cu Discul înaripat „care strălucea în multe culori", şi şi-a auzit victoria anunţată oficial de Thoth, zeul meşteşugurilor vrăjitoreşti:

      Apoi Horus, Măsurătorul înaripat, a reapărut cu Discul înaripat, care strălucea în multe culori; şi s-a întors la barca lui Ra, Şoimul Orizontului.
      Iar Thoth a spus: „ O, Domn al zeilor! Măsurătorul înaripat s-a întors cu marele Disc înaripat, strălucind în multe culori (...). "
      Prin urmare, din acea zi a fost numit „Măsurătorul înaripat". Şi după Horus, Măsurătorul înaripat, au numit oraşul lui Hut „Behutet", de atunci încoace.
   
      În Egiptul Superior a avut loc prima luptă, descrisă mai sus, între Horus şi „duşmani". Heinrich Brugsch, cel care a publicat primul textul inscripţiei, în 1870 (Die Sage von der geßügten Sonnenscheibe), a sugerat că Ţara lui Khenn" era Nubia, iar Horus văzuse inamicii la Syene (astăzi Aswan). Studii mai recente, ca Egypt in Nubia de Walter B. Emery, confirmă că Ta-Khenn era Nubia, iar Ua-Ua era denumirea zonei sale nordice, regiunea dintre prima şi a doua cataractă a Nilului. (Partea de sud a Nubiei se numea Kush.) Aceste identificări par valabile, întrucât oraşul Behutet, care i-a fost acordat lui Horus ca premiu pentru prima victorie, era chiar localitatea Edfu, consacrată lui Horus de-atunci şi până în zilele noastre.
      Tradiţiile afirmă că Edfu a fost locul unde Horus a înfiinţat o topitorie divină de metale, în care se făureau arme unice, din „fier divin". Tot acolo, Horus a instruit o armată de mesniu - „Oameni de Metal". Aceştia au fost reprezentaţi pe pereţii templului din Edfu ca având capetele rase, o tunică
scurtă cu guler jos şi arme în ambele mâini. O descriere a armei neidentificate, în formă de harpon,

era inclusă în termenii hieroglifici „fier divin" şi „oameni de metal".
      Mesniu au fost, conform tradiţiilor egiptene, primii oameni înarmaţi vreodată de zei cu arme făcute din metal. De asemenea, după cum vom înţelege curând din desfăşurarea povestirii, ei au fost primii oameni înrolaţi de un zeu pentru a lupta în războaiele dintre zei.
      Întrucât zona aflată între Aswan şi Edfu era acum asigurată cu străşnicie, iar oamenii-luptători înarmaţi şi instruiţi, zeii s-au declarat gata să pornească spre nord, către vatra Egiptului. Se pare că victoriile iniţiale au întărit de asemenea alianţa zeilor, căci ni se spune că grupului i se alăturase şi zeiţa asiatică Ishtar (pe care textul egiptean o pomeneşte cu numele ei canaaneian, Ashtoreth). Plutind pe cer, Horus i-a strigat lui Ra să cerceteze pământurile de jos:

      Iar Horus a spus: „Înaintează, o, Ra!
      Caută duşmanii care umblă pe jos, pe pământ! "
      Atunci Ra, Cel Sfânt, a înaintat; iar Ashtoreth era cu el.
      Şi s-au uitat după duşmani pe pământ; dar fiecare dintre aceştia era ascuns.

      Întrucât duşmanii de la sol erau ascunşi vederii, lui Ra i-a venit o idee: „Şi Ra le-a spus zeilor ce-l însoţeau: «Haideţi să ne cârmim corabia spre apă, căci duşmanul se ascunde pe pământ.» Şi din acea zi încoace au numit apele «Apele Călătorite»." Dacă Ra putea folosi capacităţile amfibii ale vehiculului său, Horus avea nevoie de o corabie care să plutească pe apă. Prin urmare, i-au dat o barcă, „şi de-atunci şi până acum au numit-o Mak-A (Marele Protector)."
      Imediat după aceea, a avut loc prima luptă în care au participat oameni muritori:

      Dar şi duşmanii s-au dus pe apă, prefăcându-se în crocodili şi hipopotami, şi au lovit barca lui Ra, Şoimul Orizontului (...).
      Atunci Horus, Măsurătorul înaripat, a venit cu ajutoarele sale, care slujeau de războinici, fiecare chemat pe nume, cu Fierul Divin şi un lanţ în mâini, şi i-au bătut pe crocodili şi pe hipopotami.
      Şi au scos din apă şase sute cincizeci şi unu de duşmani în acel loc; iau ucis în preajma cetăţii.
      Iar Ra, Şoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul înaripat: „Fie ca acest loc să fie cunoscut ca locul unde s-a consacrat a ta victorie în ţinuturile de sud. "

      După biruirea duşmanilor din cer, de pe uscat şi de pe apă, victoria lui Horus părea completă; iar Thoth a chemat la sărbătorire:

      Atunci spusu-le-a Thoth celorlalţi zei:
      „ O, Zei din Ceruri, să se bucure inimile voastre!
      O, Zei de pe Pământ, să se bucure inimile voastre!
      Tânărul Horus a adus pacea, după ce a izbutit să facă fapte miraculoase în această campanie. "

      Cu acea ocazie, Discul înaripat a fost adoptat ca emblemă a victoriosului Horus:

      Din ziua aceea, există emblemele de metal ale lui Horus. Horus e cel care şi-a făcut emblemă din Discul înaripat, punându-l pe partea de dinainte a bărcii lui Ra. Pe zeiţa de la miazănoapte şi zeiţa de la miazăzi, înfăţişate ca doi şerpi, le-a aşezat alături.
      Iar Horus stătea în spatele emblemei, la bordul bărcii lui Ra, cu Fierul Divin şi lanţul în mână.

      În ciuda proclamării lui Horus de către Thoth ca aducător al păcii, pacea încă nu era aproape. În timp ce compania zeilor continua să avanseze spre nord, „au zărit două străluciri pe o câmpie, la sud-est de Teba. Iar Ra ia spus lui Thoth: «Aceia sunt duşmanii; Horus să-i măcelărească (...).» Şi Horus mare masacru a făcut în rândurile lor."
      Încă-o dată, cu ajutorul armatei de oameni pe care-i instruise şi înarmase, Horus a învins; iar Thoth a continuat să denumească locurile după triumfurile în luptă.
       Dacă prima bătălie aeriană a izbucnit peste liniile de apărare care despărţeau Egiptul de Nubia, la Syene (Aswan), luptele următoare de pe uscat şi apă au adus sub controlul lui Horus meandra Nilului, de la Teba până la Dendra. În vremurile viitoare, acolo aveau să prolifereze mari temple şi palate regale. Se deschisese drumul spre vatra Egiptului.
      Timp de mai multe zile, zeii au înaintat spre nord - Horus stând de veghe în cer, cu Discul înaripat, Ra şi tovarăşii săi navigând pe Nil, iar Oamenii de Metal păzind flancurile, pe maluri. A urmat o serie de ciocniri scurte, dar aprige; denumirile de locuri - bine stabilite în vechea geografie egipteană - arată că zeii atacanţi au ajuns la regiunea lacurilor ce se întindeau în antichitate de la Marea Roşie până la Mediterană (dintre care unele mai există şi astăzi):

      Atunci, duşmanii s-au îndepărtat de el, spre miazănoapte. S-au oprit în ţinutul lacurilor, cu faţa spre marea dosnică a Mediteranei; iar inimile le erau pierite de frica lui.
      Dar Horus, Măsurătorul înaripat, i-a urmat îndeaproape, în barca lui Ra, cu Fierul Divin în mână.
      Şi toate Ajutoarele lui, înarmate cu arme făurite din fier, s-au rânduit în jur.

      Dar încercarea de a-i înconjura şi de a-i prinde în cursă pe inamici nu a reuşit: „Timp de patru zile şi patru nopţi, a cutreierat apele în urmărirea lor, fără a vedea măcar unul." Atunci, Ra l-a sfătuit să urce din nou cu Discul înaripat, iar de astă dată Horus i-a putut vedea pe duşmanii care fugeau; „şi-a azvârlit Lancea Divină după ei şi i-a ucis, şi mare prăpăd a făcut printre ei. Şi a mai adus o sută patruzeci şi doi de prizonieri duşmani în partea de la prova a bărcii lui Ra," unde au fost executaţi sumar.
      Inscripţia din templul de la Edfu continuă pe un alt panou, căci şi în acel Război al Zeilor începe un nou capitol. Inamicii care reuşiseră să scape „s-au îndreptat pe lângă Lacul din Miazănoapte, mergând spre Mediterană, unde doreau să ajungă navigând prin ţinutul lacurilor. Dar zeul le-a lovit
inimile (cu frică) şi când au ajuns în mijlocul apelor, fugind, s-au abătut dinspre lacul de la apus spre apele care au legătură cu lacurile din regiunea Mer, în scopul de a se uni acolo cu duşmanii care erau în Ţara lui Seth."
      Aceste versete nu oferă numai informaţii geografice; ele îi identifică, totodată, pentru prima oară, pe „duşmani". Conflictul se transferase spre salba de lacuri care, în antichitate, într-o mult mai mare măsură decât astăzi, despărţea Egiptul propriu-zis de peninsula Sinai. La est, dincolo de această barieră lichidă, se întindea domeniul lui Seth - adversarul de odinioară şi ucigaşul lui Osiris, tatăl lui Horus. Seth, aflăm acum, era inamicul împotriva căruia avansaseră forţele lui Horus dinspre sud.
Iar acum, Horus ajunsese la linia care despărţea Egiptul de Ţara lui Seth.
      Un timp, luptele au cunoscut o pauză, în timpul căreia Horus şi-a adus în linia întâi Oamenii de Metal, iar Ra a ajuns la faţa locului cu barca. Inamicii s-au regrupat şi ei, după care au traversat înapoi apele, urmând o bătălie importantă. De astă dată, au fost capturaţi şi executaţi trei sute optzeci şi unu de inamici (textul nu prezintă cifra victimelor din tabăra lui Horus); iar Horus, alergând pe urmele lor, a traversat apele, pătrunzând pe teritoriul lui Seth.
      Atunci, conform inscripţiei din marele templu de la Edfu, Seth s-a înfuriat atât de tare încât a ieşit în faţa lui Horus, antrenându-l într-o serie de lupte - la sol şi în aer - pentru a se confrunta ca de la zeu la zeu. Despre aceste ciocniri s-au găsit mai multe versiuni, după cum vom vedea. Interesant, în momentul de faţă, este faptul subliniat de E.A. Wallis Budge în The Gods of the Egyptians: şi anume, că în prima participare a oamenilor la Războaiele Zeilor, oştirea omenească înarmată cu Fierul Divin a fost ce care i-a adus victoria lui Horus: „E destul de clar că şi-a datorat succesele în
primul rând superiorităţii armelor cu care erau înzestraţi el şi oamenii lui, şi materialului din care erau făcute."
      Astfel, conform scrierilor egiptene, omul a învăţat să ridice spada împotriva omului.
      Când toate luptele s-au sfârşit, Ra şi-a exprimat satisfacţia faţă de realizările „acestor Oameni de Metal ai lui Horus" şi a hotărât ca, de-atunci începând, „să locuiască în sanctuare" şi să fie slujiţi cu libaţii şi ofrande „ca răsplată, căci i-au ucis pe duşmanii zeului Horus". Ei s-au aşezat la Edfu, capitala Egiptului Superior a lui Horus, şi la This (Tanis în greacă, biblicul Zo'an), capitala Egiptului Inferior a zeului. Cu timpul, şi-au depăşit rolul strict militar, ajungând la titlul de Samsu-Hor („Asistenţi ai lui Horus"), servind ca emisari şi ajutoare umane.
      S-a stabilit că inscripţia de pe pereţii templului din Edfu era copia unui text cunoscut scribilor egipteni din surse mai vechi; când însă şi de cine a fost compus textul iniţial, nu ştie nimeni. Savanţii care au studiat inscripţia au tras concluzia că datele exacte geografice şi de altă natură din text indică (folosind cuvintele lui E.A. Wallis Budge) „că nu avem de-a face numai cu evenimente mitologice; este aproape sigur că înaintarea triumfală atribuită lui Hor-Behutet (Horas din Edfu) se bazează pe faptele unui invadator victorios care s-a stabilit la Edfu în cele mai vechi timpuri."
      La fel ca în cazul tuturor textelor egiptene istorice, şi acesta începe cu o dată calendaristică: „În anul 363". Asemenea date indică întotdeauna anul din domnia faraonului la care se referă evenimentul: fiecare faraon avea primul său an, al doilea an şi aşa mai departe. Textul respectiv însă nu se ocupă de problemele regilor, ci de chestiuni divine - un război între zei. Prin urmare, textul relatează evenimente care au avut loc în „anul 363" din domnia anumitor zei şi ne duce înapoi, în vremurile de demult, când Egiptul era stăpânit de zei, nu de oameni.
      Tradiţiile egiptene nu lasă nici o îndoială că au existat într-adevăr asemenea timpuri. Istoricul grec Herodot (secolul al V-lea î.Ch.), cu ocazia vizitei sale prelungite în Egipt, a aflat de la preoţi amănunte despre dinastiile şi domniile faraonice. „Preoţii," a scris el, „au spus că Men a fost primul rege al Egiptului şi că el a înălţat zăgazul care apără oraşul Memphis de revărsările Nilului," abătând albia râului şi în continuare construind Memphisul pe terenul astfel dobândit. „Pe lângă aceste lucrări, au mai spus preoţii, a clădit templul lui Vulcan, care se înalţă lângă oraş, o construcţie vastă, foarte vrednică de a fi pomenită.
      În continuare, mi-au citit de pe un papirus numele a trei sute treizeci de monarhi care au fost urmaşii lui la tron. În acest număr de succesori se înscriau optsprezece regi etiopieni şi o regină băştinaşă; toţi ceilalţi au fost regi egipteni."
      Apoi, preoţii i-au arătat lui Herodot şiruri de statui reprezentându-i pe faraonii succesivi şi i-au povestit diverse detalii despre unii dintre aceşti regi şi pretenţiile lor de ascendenţă divină. „Făpturile reprezentate de acele imagini erau într-adevăr foarte departe de a fi zei," a comentat Herodot; „totuşi", a continuat el:

      În timpurile dinaintea lor, altfel au stat lucrurile: pe-atunci, Egiptul avea cârmuitori zei, care locuiau pe Pământ cu oamenii, unul dintre ei fiind întotdeauna suprem deasupra celorlalţi.
      Ultimul dintre aceştia a fost Horus, fiul lui Osiris, pe care grecii îl numeau Apollo. El l-a detronat pe Typhon şi a domnit peste Egipt ca regezeu.

      În cartea sa Împotriva lui Apion, istoricul evreu din secolul I Flavius Josephus a citat ca sursă despre istoria Egiptului scrierile unui preot egiptean numit Manetho. Aceste scrieri nu s-au găsit niciodată; dar orice îndoială privitoare la existenţa unui asemenea istoric s-a risipit când a ieşit la iveală faptul că lucrările lui formau baza mai multor opere ale istoricilor greci ulteriori. În prezent, se ştie cu certitudine că Manetho (numele său hieroglific însemna „Darul lui Thoth"), cu adevărat mare preot şi cărturar, a compilat istoria Egiptului în mai multe volume, la porunca regelui Ptolemeu Philadelphus, în jurul anului 270 î.Ch. Manuscrisul original a fost depus în  marea bibliotecă din Alexandria, pentru a pieri acolo laolaltă cu nenumărate alte documente de o valoare inestimabilă, când clădirea şi conţinutul ei au fost incendiate de cuceritorii musulmani, în A.D. 642.
      Manetho a fost primul istoric cunoscut care i-a împărţit pe conducătorii Egiptului în dinastii - sistem continuat până în zilele noastre. Lista Regilor întocmită de el - cu numele, perioadele de domnie, ordinea succesiunii şi alte informaţii pertinente - s-a conservat în primul rând prin intermediul scrierilor lui Iulius Africanul şi ale lui Eusebius din Caesarea (în secolele al III-lea şi al IV-lea d.Ch.). Acestea, precum şi alte versiuni, bazate pe Manetho, confirmă că el l-a înscris ca prim domnitor din prima dinastie a faraonilor pe regele Men (în greacă Menes) - unul şi acelaşi pe care l-a menţionat Herodot, pe baza propriilor sale cercetări în Egipt.
      De atunci, acest fapt a fost confirmat de descoperirile moderne, ca Tăbliţa lui Abydos (Fig. 7), în care Faraonul Seti I, însoţit de fiul său, Ramses al II-lea, înşiră numele a şaptezeci şi cinci de predecesori ai săi. Primul nominalizat este Mena.
      Dacă Herodot a avut dreptate în privinţa dinastiilor faraonilor egipteni, e posibil să fi spus adevărul şi referitor la un „timp anterior", când „Egiptul avea cârmuitori zei"?
      Constatăm că Manetho a fost de aceeaşi părere cu Herodot şi în această problemă. Dinastiile faraonilor, a scris el, au fost precedate de alte patru dinastii - două de zei, una de semizei şi o dinastie tranzitorie. La început, a scris el, şapte mari zei au domnit peste Egipt, pe o perioadă totală de 12.300 de ani:

      A doua dinastie a zeilor, a scris Manetho, a constat din doisprezece conducători divini, dintre care primul a fost zeul Thoth; aceştia au domnit 1.570 de ani. În total, a spus el, nouăsprezece zei au domnit timp de 13.870 ani. Apoi, a urmat o dinastie de treizeci de semizei, care au domnit 3.650 de ani; în total, au fost patruzeci şi nouă de conducători divini şi semidivini ai Egiptului, domnind în total 17.520 de ani. Apoi, vreme de 350 de ani, nu a existat nici un conducător al întregului Egipt; a fost o perioadă haotică, în care zece conducători umani au continuat domnia la This. Numai după aceea a înfiinţat Men prima dinastie umană a faraonilor şi a construit o nouă capitală, închinată zeului Ptah - „Vulcan" al lui Herodot.
      Un secol şi jumătate de descoperiri arheologice şi descifrări ale scrierilor hieroglifice i-a convins pe savanţi că, probabil, dinastiile faraonice au început în Egipt în jurul anului 3.100 î.Ch.; ba mai mult, se confirmă că sub un conducător a cărui hieroglifa se citeşte Men. Acesta a unit Egiptul Superior şi cel Inferior şi a stabilit capitala într-un oraş nou, numit Men-Nefer („Frumuseţea lui Men" - în greceşte Memphis). Ascensiunea lui pe tronul unui Egipt unit urmase într-adevăr unei perioade anarhice, cu ţara dezbinată, după cum declarase Manetho. O inscripţie de pe un artefact cunoscut ca Piatra de la Palermo a păstrat cel puţin nouă nume arhaice ale regilor care nu purtau decât Coroana Roşie a Egiptului Inferior şi care au domnit înaintea lui Menes. S-au găsit morminte şi artefacte propriu-zise aparţinând regilor arhaici care purtau nume ca „Scorpion", Ka, Zeser, Nanner şi Sma. Sir Flinders Petrie, reputatul egiptolog, a afirmat în The Royal Tombs of the First Dynasty şi în alte scrieri că aceste nume corespund cu cele prezentate de Manetho în lista celor zece conducători umani care au domnit la Tanis în secolele haotice. Petrie a propus ca acest grup, care a precedat prima dinastie, să se numească „Dinastia 0".
      Un document arheologic major, având de-a face cu regalitatea egipteană, aşa-numitul Papirus din Torino, începe cu o dinastie de zei care îi enumera pe Ra, Geb, Osiris, Seth şi Horus, urmaţi de Thoth, Maat şi alţii, atribuindu-i lui Horus - la fel cum a făcut şi Manetho - o domnie de trei sute de ani. Acest papirus, care datează de pe vremea lui Ramses al II-lea, înşiră, după conducătorii divini, treizeci şi opt de conducători semidivini: „Nouăsprezece Căpetenii ale Zidului Alb şi nouăsprezece Venerabili de la Miazănoapte". Între ei şi Menes, declară Papirusul din Torino, au domnit regi umani sub patronajul lui Horus; epitetul lor era Shamsu-Hor!
      Ţinând o cuvântare în faţa Societăţii Regale de Literatură din Londra, în 1843, curatorul Antichităţilor Egiptene de la British Museum, dr. Samuel Birch, a anunţat că numărase pe papirus şi pe fragmentele acestuia un total de trei sute treizeci de nume - număr care „coincidea cu cei trei sute treizeci de regi menţionaţi de Herodot".
      Chiar dacă se contrazic în unele amănunte, egiptologii convin că descoperirile arheologice confirmă informaţia furnizată de istoricii antici cu privire la dinastiile începute de Menes, în urma unei perioade anarhice de circa zece conducători ai unui Egipt dezbinat; şi că a existat o perioadă anterioară, când Egiptul era unit sub conducători ale căror nume s-ar fi putut să nu fie altele decât Horus Osiris şi aşa mai departe. Totuşi, savanţii care găsesc dificil de acceptat faptul că aceşti conducători erau „zei" sugerează că nu au fost decât fiinţe omeneşti „zeificate".
      Pentru a lămuri mai bine subiectul, putem începe chiar cu locul ales de Menes pentru a fi capitala Egiptului reunificat. Amplasamentul oraşului Memphis, constatăm, nu a fost stabilit la voia întâmplării; el avea legătură cu anumite evenimente privitoare la zei. Nici modalitatea în care s-a clădit Memphisul nu a fost lipsită de semnificaţii simbolice: Menes a construit oraşul pe o movilă artificială, creată prin devierea Nilului în acel loc şi prin alte îndiguiri extinse, stăvilare şi asanări, pentru recuperarea de terenuri. A făcut acest lucru într-o emulaţie a modului în care luase naştere însuşi Egiptul.
      Egiptenii credeau că în ţară a sosit „un foarte mare zeu care a apărut în cele mai vechi timpuri" şi care a găsit-o scufundată sub apă şi noroi. Acesta a întreprins mari lucrări de zăgăzuire şi asanare, literalmente ridicând Egiptul din ape - astfel explicându-se supranumele Egiptului, „Ţara înălţată". Acest zeu vechi se numea Ptah - un „Zeu al Cerului şi al Pământului". A fost considerat un mare inginer şi meşter artificier.
      Veridicitatea legendei Ţării înălţate este accentuată de aspectele sale teologice. Nilul e un fluviu liniştit şi navigabil până la Syene (Aswan); cu începere de acolo, cursul apei e înşelător şi obstrucţionat de mai multe cataracte. Aşa cum actualul nivel al Nilului este regularizat de barajul de la Aswan, la fel pare să fi fost situaţia şi în Egiptul preistoric. Ptah, afirmă legendele egiptene, şi-a stabilit baza de operaţiuni pe insula Abu, cea numită din epoca grecească Elefantina, din cauza formei sale; ea se află deasupra primei cataracte a Nilului, la Aswan. În texte şi desene (Fig. 8), Ptah, al cărui simbol era şarpele, este reprezentat controlând apele Nilului din nişte caverne subterane.

Figura 8

      „El era cel ce păzea uşile care opreau inundaţiile, cel ce trăgea zăvoarele la momentul potrivit." În limbaj tehnic, suntem informaţi că, în locul cel mai adecvat din punct de vedere ingineresc, Ptah a construit „caverne gemene" (două rezervoare legate între ele) ale căror valve se puteau deschide şi închide, „zăvorî" şi descuia, astfel reglând artificial nivelul şi curgerea apelor Nilului.
      Ptah şi alţi zei erau numiţi, în egipteană, Ntr - „Păzitor, Veghetor". Veniseră în Egipt, au scris egiptenii, din Ta-Ur, „Ţara Străină/Îndepărtată", al cărei nume, Ur, însemna „vechi", dar putea fi şi denumirea propriu-zisă a locului - un loc bine cunoscut din documentele mesopotamiene şi biblice: străvechiul oraş Ur din sudul Mesopotamiei. Iar strâmtorile Mării Roşii, care făceau legătura între Mesopotamia şi Egipt, se numeau Ta-Neter, „Locul Zeilor", trecătoarea pe unde veniseră aceştia în Egipt. Faptul că primii zei au venit din ţinuturile biblice ale lui Shem este susţinut şi de faptul surprinzător că numele acestor zei vechi era de derivaţie „semitică" (akkadiană). Astfel, ptah, care nu însemna nimic în egipteană, în limbile semite avea sensul de „cel care făurea lucruri cioplind şi deschizând".
      În timp - după nouă mii de ani, conform lui Manetho -, Ra, un fiu al lui Ptah, a devenit stăpânitorul Egiptului. Nici numele lui nu avea nici un înţeles în egipteană, dar, întrucât Ra era asociat cu un corp ceresc luminos, cercetătorii presupun că însemna „strălucitor". Ştim cu mult mai mare certitudine că una dintre poreclele lui, Tem, avea conotaţia semitică de „Desăvârşitul, Cel Pur".
      Egiptenii credeau că şi Ra venise pe Pământ de pe „Planeta Milioanelor de Ani", cu o Barjă Cerească, a cărei parte superioară conică, numită Ben-Ben („Pasărea Piramidală"), urma să se conserve ulterior întrun altar construit anume în oraşul sacru Anu (biblicul On, mai cunoscut după numele său grecesc, Heliopolis). În epocile dinastice, egiptenii făceau pelerinaje la acest altar pentru a vedea Ben-Ben-ul şi alte relicve asociate cu Ra şi cu călătoriile celeste ale zeilor. Israeliţii au fost siliţi să-i construiască lui Ra oraşul numit în Biblie Pi-Tom - „Poarta lui Tem".
      Preoţii din Heliopolis au fost primii care au consemnat tradiţiile zeilor din Egipt şi au relatat că prima „companie" de zei, condusă de Ra, consta din nouă „Păzitori" - şi patru perechi divine care l-au urmat. Primul cuplu divin care a venit la conducere, atunci când Ra s-a săturat să mai stea în Egipt, a fost alcătuit din propriii lui copii, masculul Su („Uscăciune") şi femela Tefnut („Umezeală"); principala lor sarcină, conform legendelor egiptene, era aceea de a-l ajuta pe Ra să controleze cerurile de deasupra Pământului.
      Shu şi Tefnut au servit de exemplu pentru faraonii muritori din epocile ulterioare: regele îşi alegea ca soţie regală propria soră după părintele pământean. Erau urmaţi pe tronul divin - cum ne informează atât legendele, cât şi Manetho-de copiii lor, din nou un cuplu frate-soră: Geb („Cel Care îngrămădeşte Pământul") şi Nut („Firmamentul întins").
      Atitudinea strict mitologică faţă de poveştile egiptene despre zei - aceea că oamenii primitivi observau Natura şi-şi imaginau „zei" în fenomenele ei - i-a determinat pe cercetători să presupună că Geb reprezenta Pământul zeificat, iar Nut, Cerul; şi că, numindu-i pe Geb şi Nut Mamă şi Tată ai zeilor care au domnit în continuare peste Egipt, egiptenii credeau că zeii se născuseră din uniunea dintre Pământ şi Cer. Dar dacă legendele şi versetele din „Textele piramidelor" şi „Cartea morţilor" sunt interpretate într-un mod mai literal, reiese că Geb şi Nut erau numiţi astfel pe baza activităţilor legate de apariţia periodică a păsării Bennu, de unde grecii au obţinut legenda păsării Phoenix: un vultur ale cărui pene erau roşii şi aurii şi care murea şi reapărea la intervale de câteva milenii. Pentru această pasăre - al cărei nume era acelaşi cu al vehiculului cu care a aterizat Geb pe Pământ -, Geb s-a angajat în mari lucrări terestre, iar Nut „a întins firmamentul cerului". Se pare că aceste fapte au fost realizate de zei în „Ţara Leilor"; acolo, Geb „deschis-a pământul" pentru marele obiect sferic care a coborât din „cerul întins" şi a apărut la orizont.
      În urma faptelor descrise mai sus, Geb şi Nut le-au predat domnia directă asupra Egiptului celor patru copii ai lor: lui Asar („Atoate- Văzătorul"), pe care grecii îl numeau Osiris, şi sorei/soţiei lui, Ast, mai cunoscută ca Isis; precum şi lui Seth şi soţiei sale, Nephtys (Nebt-Hat, „Doamna Casei"), sora lui Isis. De aceşti zei, care au fost cu adevărat divinităţi ale Egiptului, se ocupă în cea mai mare parte legendele egiptene; dar, în nici una dintre înfăţişările lor (Fig. 9), Seth nu este reprezentat fără
travestiul său animal: chipul nu i se vedea niciodată, iar numele lui continuă să-i sfideze pe egiptologi, chiar dacă e identic cu numele dat în Biblie celui de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei.

      În cazul celor doi fraţi care şi-au luat de soţii propriile surori, zeii s-au confruntat cu o serioasă problemă a succesiunii. Singura soluţie plauzibilă era aceea de a împărţi regatul: Osiris a primit şesurile din nord (Egiptul Inferior), iar lui Seth i s-a dat sudul muntos (Egiptul Superior). Cât timp a
durat acest aranjament, nu putem decât deduce din cronicile lui Manetho; dar este sigur că Seth nu a fost mulţumit de împărţirea suveranităţii şi a recurs la felurite planuri, pentru a dobândi controlul asupra întregului Egipt.
      Savanţii au presupus că singurul motiv al lui Seth era pofta de putere. Dar, o dată ce aflăm care erau regulile de succesiune zeiască, devine posibil să înţelegem profundul efect al acestor reguli asupra afacerilor zeilor (şi, în continuare, ale regilor umani). Întrucât zeii (şi apoi oamenii) puteau avea, pe lângă soţia oficială, una sau mai multe concubine, precum şi copii născuţi din relaţii ilicite, prima regulă de succesiune era următoarea: cel dintâi fiu născut de soţia oficială avea să fie moştenitorul tronului. Dacă soţia oficială nu avea copii, moştenitorul devenea primul născut al oricăreia dintre concubine. Totuşi, dacă la un moment dat, chiar şi după naşterea primului moştenitor, conducătorului i se năştea un fiu de la propria sa soră/soţie, acesta îl întrecea pe primul născut, devenind Urmaş Legal.
      Această datină a fost cauza multor rivalităţi şi conflicte între Zeii din Cer şi de pe Pământ şi - presupunem - explică motivaţia de bază a lui Seth.
      Sursa acestei ipoteze este tratatul De hide et Osiride („Despre Isis şi Osiris"), de Plutarh, istoric-biograf din secolul I d.Ch., care a scris pentru grecii şi romanii din vremea lui legendarele istorii ale zeilor din Orientul Apropiat. Sursele egiptene pe care s-a bazat el erau considerate în acea epocă a fi scrieri ale zeului Thoth însuşi, care, ca Scrib al Zeilor, a consemnat pentru totdeauna istoriile şi faptele lor pe acest Pământ.
      „Iar povestea lui Isis şi Osiris, omiţând părţile ei cele mai semnificative [reţinute] şi superficiale, este astfel relatată pe scurt," a scris Plutarh în fraza introductivă, spunând în continuare că Nut (pe care grecii o comparau cu zeiţa lor Rhea) născuse trei fii: primul născut era Osiris, iar ultimul, Seth. De asemenea, ea a adus pe lume şi două fiice, Isis şi Nephtys. Dar nu toţi aceşti copii erau în realitate ai lui Geb, ci numai Seth şi Nephtys. Osiris şi fratele său al doilea îi aparţineau, de fapt, zeului Ra, care venise pe furiş la nepoata lui Nut; iar Isis era fiica lui Thoth (zeul grec Hermes), care, „fiind de
asemenea îndrăgostit de aceeaşi zeiţă", s-a achitat în diverse moduri „ca recompensă pentru favorurile pe care le primise de la ea".
      Prin urmare, situaţia se prezenta astfel: primul născut era Osiris şi, cu toate că nu-l avusese ca tată pe Geb, el avea pretenţii mai mari la succesiune, întrucât era procreat de însuşi marele Ra. Dar moştenitorul legitim era Seth, fiind conceput de domnitorul Geb şi sora sa Nut. Ca şi cum atât n-ar fi fost de ajuns, problema s-a complicat şi mai mult prin cursa dintre cei doi fraţi pentru a se asigura că fiul lor urma să fie următorul succesor legitim. Spre a realiza acest lucru, Seth ar fi putut face un fiu numai cu propria sa soră Isis, câtă vreme Osiris putea rezolva chestiunea concepând un copil fie cu Isis, fie cu Nephtys (ambele fiindu-i numai pe jumătate surori). Dar Osiris a zădărnicit intenţionat şansele lui Seth de a-şi aduce urmaşii pe tronul Egiptului, luând-o pe Isis de soţie. Atunci, Seth s-a însurat cu Nephtys; dar, întrucât ea îi era soră după ambii părinţi, nici unul dintre copiii lor nu se putea califica.
      Astfel s-a pregătit decorul pentru furia tot mai violentă a lui Seth faţă de Osiris, care îl îndepărtase atât de tron, cât şi de succesiune.
      Conform lui Plutarh, Seth a avut ocazia să se răzbune când „o anumită regină din Etiopia, numită Aso", a venit să viziteze Egiptul. Conspirând cu susţinătorii săi, Seth a dat un banchet în cinstea ei, la care i-a invitat pe toţi zeii. Pentru acest plan, Seth a construit un cufăr magnific, suficient de încăpător pentru Osiris: „A adus cufărul in sala banchetului; unde, după ce toţi cei de faţă mult l-au admirat, Seth - chipurile în glumă - a promis că avea să-l dăruiască aceluia care încăpea înăuntru. La asta, toţi invitaţii, unul după altul, au intrat în cufăr.
      Ultimul dintre toţi, Osiris s-a culcat şi el înăuntru, la care conspiratorii s-au repezit imediat cu toţii, au trântit capacul şi l-au bătut în cuie pe dinafară, turnând de asemenea peste el şi plumb topit." Apoi, au dus cufărul, cu Osiris închis înăuntru, pe malul mării şi, în locul unde Nilul se varsă în Mediterana, la Tanis, l-au aruncat în mare.
      Îmbrăcată în straie de doliu şi tăindu-şi o şuviţă de păr în semn de durere, Isis a pornit în căutarea cufărului. „După un timp, a primit veşti mai concrete despre cufăr, cum că valurile mării îl duseseră până pe coastele de la Byblos" (în Libanul de azi). Isis a găsit cufărul cu trupul lui Osiris şi l-a ascuns într-un loc părăsit, până avea să găsească o cale de a-l reînvia pe Osiris. Dar Seth a aflat cumva toate astea, a răpit cufărul şi a tăiat trupul lui Osiris în paisprezece bucăţi, pe care le-a împrăştiat prin tot Egiptul.
      Încă-o dată, Isis a plecat să caute fragmentele risipite ale corpului soţului/fratelui ei. Unele variante spun că pe unele le-a îngropat acolo unde le-a găsit, punând bazele adoraţiei lui Osiris în acele locuri; altele afirmă că a adunat la un loc părţile găsite, astfel începând cutuma mumificării. Toate confirmă că a găsit mai multe fragmente, cu excepţia unuia singur - falusul lui Osiris.
      Totuşi, înainte de a se debarasa de trupul neînsufleţit, a reuşit să extragă „esenţa" lui Osiris şi s-a autoinseminat cu sămânţa lui, astfel concepându-l şi născându-l pe băiatul Horus. L-a ascuns de Seth în mlaştinile cu papirus din delta Nilului.
      S-au găsit multe legende despre evenimentele care au urmat: legende copiate şi recopiate pe papirusuri, alcătuind capitole din „Cartea morţilor" sau folosite ca versete în textele piramidelor. Adunate la un loc, ele dezvăluie o mare dramă care a implicat manevre legale, răpiri din motive de
stat, o înviere din morţi magică, homosexualitate şi, în sfârşit, un mare război - o dramă a cărei miză era Tronul Divin al zeilor.
      Întrucât toţi păreau să creadă că Osiris pierise fără a lăsa moştenitori, Seth a considerat că avea şansa de a obţine un moştenitor legitim, silind-o pe Isis să-l ia de bărbat A răpit-o şi a ţinut-o prizonieră până când ea a consimţit, dar, cu ajutorul zeului Thoth, Isis a reuşit să evadeze. O versiune
consemnată pe aşa-numita Stelă Metternich, compusă ca o poveste spusă de Isis cu propriile sale cuvinte, descrie fuga în noapte şi aventurile ei, până a ajuns la mlaştinile unde era ascuns Horus. L-a găsit pe moarte, în urma înţepăturii unui scorpion (Fig. 10). Din text se poate deduce că vestea despre agonia fiului ei a determinat-o să evadeze. Oamenii care locuiau în mlaştini au ieşit la auzul strigătelor ei, dar nu i-au putut da nici un ajutor.
      Apoi, a sosit o navă spaţială:

      Atunci, Isis a strigat spre cer, trimiţându-şi chemarea spre Barca Milioanelor de Ani.
      Şi Discul Celest s-a oprit în loc şi nu s-a mai clintit din locul unde se afla.
      Iar Thoth a coborât, şi era înzestrat cu puteri vr ăjite, şi avea chiar marea putere care a făcut să se nască lumea. Şi a spus:
      „ O, Isis, tu zeiţă, atât de glorioasă, care ai cunoştinţa gurii; iată, nici un rău nu i se va întâmpla copilului Horus, căci apărat este de Barca lui Ra.
      Am sosit în această zi cu Barca Discului Ceresc din locul unde se găsea ieri. La lăsarea nopţii, această Lumină va alunga [otrava] pentru însănătoşirea lui Horus (...).
      Am coborât din cer ca să salvez copilul pentru mama lui. "

      Reînviat din morţi de către măiastrul Thoth şi, cum spun unele texte, imunizat pentru totdeauna în urma tratamentului primit, Horus a crescut ca Netch-atef, „Răzbunător al Tatălui Său". Educat şi instruit în artele marţiale de către zeiţe şi zei alăturaţi lui Osiris, a fost crescut ca Prinţ Divin, demn de
asocierea celestă. Apoi, într-o zi, a apărut în faţa Sfatului Zeilor, pentru a revendica tronul lui Osiris.
      Dintre numeroşii zei care au fost surprinşi de apariţia lui, nici unul nu s-a mirat mai mult decât Seth. Toţi păreau să se întrebe: l-a procreat întradevăr Osiris pe fiul său? Conform descrierii dintr-un text cunoscut ca „Papirusul Chester Beatty Nr. 1", Seth a propus ca deliberările zeilor să se scurteze, pentru a i se da posibilitatea să discute paşnic problema cu nepotul său nou-apărut. L-a invitat pe Horus să „vină, să petrecem o zi fericită în casa mea", iar Horus a acceptat. Dar lui Seth nu-i stătea mintea la împăcare, ci la înşelătorie:

      Şi când s-a înserat, patul a fost aşternut pentru dânşii şi culcatu-s-au cei doi.
      Iar în puterea nopţii, Seth şi-a făcut mădularul să se întărească şi l-a vârât între coapsele lui Horus.

      La următorul sfat al zeilor, Seth a cerut ca Funcţia de Cârmuitor să i se hotărască lui, Horus fiind descalificat: indiferent dacă era sau nu din spiţa lui Osiris, acum avea în el sămânţa lui Seth, dându-i dreptul de a-i succede, nu de a-i precede, lui Seth!
      Apoi, a venit rândul lui Horus să-i ia prin surprindere pe zei. Când Seth şi-a slobozit sămânţa, „am prins-o între mâini", a spus Horus. Dimineaţa, i-a arătat-o mamei sale, spunându-i ce se întâmplase. Atunci, Isis l-a pus pe Horus să-şi erecteze membrul şi să-şi verse sămânţa într-un vas. După aceea, a ieşit în grădina lui Seth şi a turnat sămânţa lui Horus peste salata pe care Seth, fără a bănui nimic, a mâncat-o. Aşa că, a anunţat Horus, „nu numai că sămânţa lui Seth nu e în mine, ci sămânţa mea este în el! Seth e cel care rămâne nedemn!"
      Încurcaţi, zeii l-au chemat pe Thoth, ca să rezolve dilema. El a verificat sămânţa pe care Horus i-o dăduse mamei lui, păstrată de Isis într-un ulcior; a confirmat că era a lui Seth. Apoi, i-a examinat acestuia trupul pe dinăuntru şi a constatat că într-adevăr conţinea sămânţa lui Horus...
      Înfuriat, Seth n-a aşteptat continuarea discuţiei. Numai o luptă pe viaţă şi pe moarte mai putea hotărî acum rezultatul, a strigat el, plecând.
      Până atunci, potrivit lui Manetho, Seth domnise trei sute cincizeci de ani. Dacă la aceştia adunăm perioada - de treisprezece ani, se presupune - necesară lui Isis pentru a gasi cele treisprezece fragmente din trupul dezmembrat al lui Osiris, era într-adevăr „în anul 363" când Ra s-a întâlnit cu Horus în Nubia, pentru ca de acolo să-l însoţească în războiul contra „Duşmanului". În „Horus, zeul regal al Egiptului", S.B. Mercer rezumă opiniile savanţilor asupra acestui subiect cu impresionantele cuvinte: „Povestea conflictului dintre Horus şi Seth reprezintă un eveniment istoric."
      Conform inscripţiei din templul de la Edfu, prima luptă faţă-în-faţă dintre Horus şi Seth a avut loc la „Lacul Zeilor", cunoscut cu începere de la acea dată sub numele de „Lacul Bătăliei". Horus a reuşit să-l lovească pe Seth cu Lancea Divină; când Seth a căzut, Horus l-a capturat şi l-a adus în faţa lui Ra. „Suliţa sa era în gâtul lui [Seth] şi picioarele celui rău erau înlănţuite, iar gura îi fusese închisă dintr-o lovitură cu ghioaga zeului [Horus]." Ra a hotărât ca Isis şi Horus să le facă ce doreau lui Seth şi celorlalţi „conspiratori" prinşi.
      Dar, când Horus a început să execute prizonierii tăindu-le capetele, lui Isis i s-a făcut milă de fratele ei Seth şi l-a eliberat. Despre urmările acestui moment există mai multe variante, inclusiv cea cunoscută ca „Al Patrulea Papirus Sallier"; conform majorităţii, eliberarea lui Seth l-a înfuriat atât de
tare pe Horus încât acesta a decapitat-o pe propria lui mamă, Isis; dar zeul Thoth i-a pus la loc capul tăiat şi a înviat-o. (Acelaşi incident este relatat şi de Plutarh.)
      După ce a scăpat, Seth s-a ascuns la început într-un tunel subteran. Au trecut şase zile, apoi a urmat o serie de lupte aeriene. Horus şi-a luat zborul cu un Nar („Stâlp Arzător"), care era reprezentat ca o navă alungită, cilindrică, echipată cu stabilizatoare sau aripioare. Vârful ei avea doi „ochi"
care îşi schimbau încontinuu culoarea, din albastru în roşu şi înapoi; din coadă erau înfăţişate ieşind linii ca ale unui motor cu reacţie (Fig. 11); din faţă, alcătuirea răspândea raze. (Textele egiptene, scrise toate de discipolii lui Horus, nu conţin nici o descriere a vehiculului aerian al lui Seth.)

      Textele descriu o luptă care s-a desfăşurat în lung şi-n lat, iar primul lovit a fost Horus - atins de un trăsnet aruncat din vehiculul lui Seth. Nar-ul şi-a pierdut un „ochi", iar Horus a continuat lupta din Discul înaripat al lui Ra. De acolo, a tras în Seth cu un „harpon"; lovit, Seth şi-a pierdut testiculele...
      Insistând asupra naturii armei, W. Max Müller a scris, în „Mitologia  egipteană", că avea „un cap straniu, imposibil din punct de vedere practic", iar textele hieroglifice o mai numeau „arma celor treizeci". După cum dezvăluie reprezentările antice (Fig. 12a), „harponul" era într-adevăr o ingenioasă rachetă cu trei componente într-unul singur; după ce era lansată prima rachetă, cea mai mare, rămânea pe loc, pentru a porni şi cele două rachete mai mici. Denumirea („arma celor treizeci") sugerează că era ceea ce în zilele noastre se numeşte Rachetă cu Focoase Multiple, fiecare proiectil conţinând câte zece focoase.
      Printr-o pură coincidenţă, dar probabil fiindcă circumstanţele asemănătoare duc la conotaţii similare, Corporaţia McDonnell Douglas din St. Louis, Missouri şi-a numit racheta navală cu ghidaj, recent construită, „Harponul" (Fig. 12b).
      Zeii cei mari au chemat la un armistiţiu şi din nou i-au convocat pe adversari în faţa Sfatului Zeilor. Detaliile despre deliberări se pot deduce dintr-un text înscris pe o coloană de piatră de către Faraonul Shabako (secolul al VIII-lea î.Ch.), care a declarat că textul e o copie făcută după un sul de piele foarte vechi, „mâncat de viermi", care a fost găsit îngropat în marele templu al lui Ptah din Memphis.

      La început, Sfatul a reîmpărţit Egiptul între Horus şi Seth, pe linia de diviziune din timpurile lui Osiris, dar Geb avea alte intenţii şi a respins hotărârea, căci îl preocupa problema continuităţii: cine avea să „deschidă corpul" generaţiilor succesive? Seth, pierzându-şi testiculele, nu mai putea avea urmaşi... Şi astfel, Geb, „Domnul Pământ, i-a dat moştenire lui Horus" întregul Egipt. Lui Seth i s-a dat un dominion din afara Egiptului; în continuare, egiptenii declară că el a devenit o zeitate asiatică.
      Sfatul Zeilor a adoptat unanim recomandarea. Măsura sa finală este descrisă în „Papirusul lui Hunefer" astfel:

      Horus a triumfat în prezenţa întregii adunări a zeilor. I s-a dat suveranitatea asupra lumii, iar stăpânirea lui se întinde până în cele mai îndepărtate regiuni ale Pământului.
      Tronul zeului Geb i-a fost adjudecat, deopotrivă cu rangul care fusese întemeiat de zeul Shu.               Această legitimare, spune în continuare papirusul: ... a fost oficializată prin decrete [înregistrată] în Camera Documentelor.
      S-a înscris pe o tăbliţă de metal, potrivit poruncilor tatălui tău Ptah (...).
      Zeii cereşti şi zeii pământeşti se pun în slujba fiului tău Horus.
      Îl urmează în Sala Hotărârilor. Va domni peste ei.




Va urma în capitolul următor!

RĂZBOAIELE OAMENILOR

(Notă Blog.) - În cele ce urmează voi expune atât textul cât şi imaginile în original din cartea Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin

      Cu mult timp înainte ca omul să se fi războit cu omul, zeii s-au luptat între ei. Ba chiar, Războaiele Oamenilor au început ca Războaie ale Zeilor.
      Iar Războaiele Zeilor, pentru stăpânirea acestui Pământ, începuseră pe propria lor planetă.
      Astfel, prima civilizaţie omenească a căzut victimă unui holocaust nuclear.
      Aceasta nu e o ficţiune, ci pura realitate: totul a fost scris demult - în Cronicile Pământului.

RĂZBOAIELE OAMENILOR . Capitolul 1. 

      În primăvara anului 1947, un ciobănaş care-şi căuta o oaie pierdută pe colinele sterpe de lângă Marea Moartă a descoperit o grotă care conţinea suluri ebraice ascunse în ulcioare de lut. Acestea, împreună cu alte scrieri găsite în zonă în anii următori - denumite generic Manuscrisele de la Marea Moartă - stătuseră neatinse timp de aproape două mii de ani, fiind împachetate şi ascunse cu grijă în anii tulburi când Iudeea sfidase puterea Imperiului Roman.
      Oare făceau parte din biblioteca oficială a Ierusalimului, pusă la adăpost înainte ca oraşul şi templul să cadă, în A.D. 70, sau aşa cum presupun majoritatea cercetătorilor aparţineau unei biblioteci a Esenienilor, o sectă de eremiţi cu preocupări mesianice? Opiniile sunt împărţite, căci în
bibliotecă se găseau atât texte biblice tradiţionale, cât şi scrieri tratând despre datinile, organizarea şi credinţele sectei.
      Unul dintre cele mai lungi şi mai complete manuscrise, şi poate cel mai dramatic, descrie un război viitor, un fel de Război Final. Intitulat de savanţi „Războiul Fiilor Luminii contra Fiilor întunericului", manuscrisul imaginează răspândirea beligerantei lupte locale care aveau să-i implice
iniţial pe vecinii Iudeei, crescând în ferocitate şi anvergură până când cuprindeau întreaga lume antică: „Prima ciocnire a Fiilor Luminii cu Fiii întunericului, altfel spus cu armata lui Belial, va fi un atac asupra trupelor lui Edom, Moab, ale ammoniţilor şi din regiunea filistinilor; apoi, asupra celor
ale kittienilor din Asiria; şi asupra celor ce-au încălcat înţelegerea care le dădea ajutor (...)." Iar după aceste bătălii, „vor înainta asupra kittienilor din Egipt", şi „la tirnpul cuvenit (...) împotriva regilor de la miazănoapte". În acest Război al Oamenilor, profeţea manuscrisul, Dumnezeul lui Israel avea să preia un rol activ:

      În ziua când kittienii vor fi căzut, va avea loc mare război şi măcel, în prezenţa Dumnezeului lui Israel.
      Căci aceea este ziua pe care El a hotărât-o din vechime pentru lupta finală împotriva Fiilor întunericului.

      Profetul Ezechil prezisese deja Ultima Bătălie „în zilele de apoi", între Gog şi Magog, în care Domnul însuşi avea „să sfărâme arcul din mânaţi stângă şi să facă săgeţile-ţi să cadă din mâna-ţi dreaptă". Dar manuscrisul de la Marea Moartă mergea mai departe, preconizând participarea efectivă
la luptă a multor zei, angajaţi în bătălie cot la cot cu muritorii:

      În ziua aceea, Tovărăşia Divină şi Adunarea Muritorilor se vor însoţi în luptă şi măcel. Fiii Luminii se vor război cu Fiii întunericului, într-o arătare de puteri zeieşti, printre vuietele tunătoare şi strigătele războinice ale zeilor şi ale oamenilor.

      Deşi cruciaţii, sarazinii şi nenumăraţi alţii, de-a lungul istoriei, au pornit războaie „în numele lui Dumnezeu", credinţa că într-un război viitor Domnul însuşi va fi prezent pe câmpul de luptă şi că oamenii şi zeii vor lupta unii lângă alţii pare o fantezie, pe care o putem trata în cel mai bun caz la
nivel alegoric. Şi totuşi, nu e o idee atât de extraordinară pe cât ar putea să pară, căci în cele mai vechi timpuri se credea într-adevăr că Războaiele Oamenilor nu erau numai decretate de zei, ci şi purtate cu participarea activă a zeilor.
      Unul dintre cele mai romanţate războaie, când „dragostea avântase o mie de corăbii", a fost Războiul Troiei, între grecii ahei şi troieni. Ştim că lau declanşat grecii, pentru a-i sili pe troieni s-o înapoieze pe frumoasa Elena soţului ei legiuit. Totuşi, o poveste greacă, „Kypria", a reprezentat războiul ca fiind premeditat de marele Zeus:

      A fost o vreme când mii şi mii de oameni se înghesuiau la sânul larg al Pământului. Şi făcându-i-se milă de ei, Zeus, în marea lui înţelepciune, s-a hotărât să uşureze povara Pământului.
      Prin urmare, a pricinuit bătălia de la Ilion (Troia) în acest scop, ca prin moarte să poată face un gol în neamul omenesc.

      Homer, povestitorul grec care a relatat evenimentele acestui război în „Iliada", a învinuit toanele zeilor de a fi provocat conflictul, înrâurindu-l şi îndreptându-l spre uriaşele sale proporţii din final. Acţionând direct şi indirect, uneori văzuţi, alteori nevăzuţi, diverşi zei i-au înghiontit pe actorii principali ai acestei drame omeneşti spre soarta lor. Iar deasupra tuturor stătea Jov (Jupiter/Zeus): „în vreme ce alţi zei şi luptătorii înarmaţi de pe câmpie dormeau adânc, Jov veghea, căci se gândea cum să-l cinstească pe Ahile şi să distrugă mulţi oameni la corăbiile aheilor."
      Chiar înainte de a intra în luptă, zeul Apollo a început ostilităţile: „S-a aşezat dincolo de corăbii, cu un chip negru ca noaptea, iar arcul său de argint a sunat a moarte când şi-a azvârlit săgeata în mijlocul lor [al aheilor] (...). Preţ de nouă zile încheiate, a tras cu săgeţi în oameni (...). Şi cât era ziua de lungă, rugurile morţilor ardeau." Când părţile beligerante au convenit să amâne ostilităţile pentru ca problema să fie rezolvată printr-o luptă corp la corp între conducători, zeii, nemulţumiţi, au instruit-o pe zeiţa Minerva: „Du-te de îndată în oştirile troiană şi ahee şi ticluieşte ca troienii să-şi calce cei dintâi legământul şi să-i atace pe anei." Dornică să-şi îndeplinească misiunea, Minerva „s-a repezit pe cer ca un meteor strălucitor (...) cu o aprigă dâră de lumină în urma ei." Mai târziu, pentru ca luptele pustiitoare să nu înceteze pe timpul nopţii, Minerva a prefăcut noaptea în zi, luminând câmpul de luptă: a „ridicat vălul gros al întunericului de pe ochii lor şi multă lumină căzut-a asupră-le, atât de partea corăbiilor, cât şi acolo unde lupta făcea prăpăd iar aheii l-au văzut pe Hector cu toţi oamenii săi."
      În timp ce bătăliile continuau, uneori aducând faţă în faţă erou cu erou, zeii priveau cu ochi atenţi spre războinicii individuali, aplecându-se să înhaţe câte un erou încolţit sau să îndrepte un car rămas fară vizitiu. Când însă zeii şi zeiţele, găsindu-se în tabere adverse, au început să se lovească între ei, Zeus i-a oprit, ordonându-le să nu se amestece în luptele dintre muritori.
      Pauza nu a durat mult, căci un mare număr dintre combatanţii de frunte erau fii de zei şi de zeiţe (cu parteneri umani). Cel mai furios a fost Marte, când fiul său, Ascalaphus, a fost străpuns mortal cu lancea de un aheu. „Să nu-mi găsiţi vreo vină, voi zei ce-n cer sălăşluiţi, dacă mă duc la corăbiile aheilor să-mi răzbun fiul," i-a anunţat Marte pe ceilalţi nemuritori, „chiar dacă în cele din urmă voi fi lovit de fulgerul lui Jov şi voi zăcea în praf şi sânge printre leşuri."
      „Atâta vreme cât zeii s-au ţinut departe de războinicii de neam omenesc," a scris Homer, „aheii au triumfat, căci Ahile, care mult timp refuzase să lupte, era acum cu dânşii." Dar, având în vedere furia crescândă a zeilor şi ajutorul pe care îl primeau acum aheii de la semizeul Ahile, Jov s-a răzgândit:

      „Din partea mea, voi sta aici, pe Muntele Olimp, privind în pace.
      Dar voi, ceilalţi, printre troieni şi ahei vă duceţi şi ajutaţi fiece tabără cum v-o fi voia. "
      Astfel grăit-a Jov, poruncă dând de luptă;
      La care zeii şi-au luat oştirile şi au plecat la bătălie.

      Războiul Troian, ba chiar însăşi Troia au fost considerate multă vreme ca nefiind altceva decât elemente ale fascinantelor, dar neverosimilelor legende greceşti, pe care savanţii le-au numit în mod tolerant „mitologie". Troia şi evenimentele legate de ea continuau să fie socotite strict mitologice în 1822, când Charles McLaren a sugerat că un anumit munte din estul Turciei, numit Hissarlik, ar fi locul Troiei homerice. Abia în 1870, când un om de afaceri pe nume Heinrich Schliemann, riscându-şi propriii bani, a făcut o descoperire spectaculoasă, săpând în munte, oamenii de ştiinţă au început
să recunoască existenţa Troiei. În prezent, se acceptă că Războiul Troian a avut loc cu adevărat, în secolul al treisprezecelea înainte de Christos. În acea perioadă, conform surselor greceşti, zeii şi oamenii luptau alături; iar grecii nu erau singurii cu asemenea convingeri.
      În vremurile acelea, deşi capătul Asiei Mici din dreptul Europei şi Marea Egee erau presărate cu aşezări în esenţă greceşti, Asia Mică propriuzisă era dominată de hittiţi. Cunoscuţi iniţial de cercetătorii moderni numai din referirile biblice, apoi din inscripţiile egiptene, hittiţii şi regatul lor - Hatti - s-au redeşteptat la via de asemenea în momentul ţă când arheologii cu început să le dezgroape oraşele antice.
      Descifrarea scrierii hittite şi a limbii indo-europene pe care o vorbeau a făcut posibilă localizarea originii lor în mileniul al doilea î.Ch., când triburile ariene au început să migreze din regiunea caucaziană - unele spre sud-est, în India, altele spre sud-vest, în Asia Mică. Regatul hittit a înflorit în jurul anului 1750 î.Ch., intrând în declin peste cinci sute de ani. Atunci, hittiţii erau hărţuiţi de incursiunile întreprinse de pe celălalt mal al Mării Egee. Hittiţii îi numeau pe năvălitori „oamenii din Achiyawa"; mulţi cercetători presupun că erau aceiaşi pe care Homer îi numeşte Achioi - aheii, al căror atac asupra capătului apusean al Asiei Mici este imortalizat în „Iliada".
      Cu secole înainte de Războiul Troian, hittiţii şi-au extins regatul până la proporţii imperiale, susţinând că o făceau la porunca zeului lor suprem, TESHUB („Furtunosul"). Titlul său mai vechi era: „Zeul Furtună A Cărui Putere Aduce Moartea", iar regii hittiţi susţineau uneori că zeul chiar pusese umărul în luptă: „Măreţul Zeu furtună, Doamne" [a scris regele Murshilis], „şi-a arătat puterea divină şi a aruncat un trăsnet" spre duşman, ajutând săl învingă. De asemenea, pe hittiţi i-a mai ajutat în luptă şi zeiţa ISHTAR, al cărei epitet era „Doamna câmpului de bătălie". Multe victorii se atribuie
„Puterii Divine" a lui Ishtar, care „s-a pogorât [din cer] ca să lovească ţările ostile."
      Influenţa hittită, după cum indică multe referiri din Vechiul Testament, se extindea până în sud, în Cannan; acolo, însă, veniseră în chip de colonişti, nu de cuceritori. Dar, în vreme ce hittiţii tratau Canaanul ca pe o zonă neutră, fără a emite nici o pretenţie asupra sa, nu aceeaşi era şi atitudinea egiptenilor. În repetate rânduri, faraonii au încercat să-şi întindă domnia spre nord, până în Canaan şi Ţara Cedrilor (Liban); au reuşit s-o facă în jurul anului 1470 î.Ch., când au învins o coaliţie a regilor canaanieni, la Megiddo.
      Vechiul Testament şi inscripţiile lăsate de duşmanii hittiţilor îi prezintă pe aceştia ca pe nişte maeştri ai războiului, care au perfecţionat folosirea carului în Orientul Apropiat antic. Dar inscripţiile hittite sugerează că ei plecau la război numai când le dădeau poruncă zeii, că inamicului i se oferea o şansă de a capitula paşnic, înainte de începerea ostilităţilor, şi că, o dată ce războiul era câştigat, hittiţii se mulţumeau cu tribut şi prizonieri; oraşele nu erau prădate; populaţia nu era masacrată.
      Dar Tutmes al III-lea, faraonul care a învins în lupta de la Megiddo, a spus cu mândrie în inscripţiile lui: „Acum maiestatea sa a plecat spre miazănoapte, jefuind oraşele şi pustiind taberele." Despre un rege învins, faraonul a scris: „I-am prădat oraşele, am dat foc taberelor, am făcut din ele movile; nicicând nu vor mai putea fi colonizate din nou. Toţi oamenii pe care i-am capturat au devenit prizonierii mei; nenumăratele lor vite le-am luat, precum şi averile. Am înlăturat toate resursele pentru viaţă; le-am tăiat grânele şi le-am doborât toate dumbrăvile şi toţi pomii roditori. Am distrus totul complet." Şi toate acestea, a scris faraonul, s-au făcut la ordinul lui AMON-RA, zeul său.
      Natura crudă a războiului egiptean şi distrugerile nemiloase pe care le pricinuiau egiptenii duşmanului înfrânt au făcut subiectul multor inscripţii lăudăroase. Faraonul Pepi I , de exemplu, şi-a comemorat victoria asupra „locuitorilor nisipurilor" asiatici într-un poem ce saluta armata care „a ciopârţit pământul locuitorilor nisipurilor (...) le-a tăiat smochinii şi viile (...), a dat foc tuturor sălaşurilor, ucigând oamenii cu zecile de mii". Inscripţiile comemorative erau însoţite de reprezentări grafice vii ale scenelor de luptă.
(Fig. 1).

      Aderând la această tradiţie desfrânată, faraonul Pi-Ankhy, care a trimis trupe din Egiptul Superior să-i supună pe egiptenii din Regatul Inferior, a fost înfuriat de propunerea generalilor ca adversarii care supravieţuiau în luptă să fie cruţaţi. Jurând „nimicire veşnică", faraonul a anunţat că avea să vină în oraşul capturat pentru „a ruina ce a mai rămas". Pentru aceasta, a declarat el, „tatăl meu Amon mă slăveşte".
      Zeul Amon, pe seama poruncilor căruia puneau egiptenii ferocitatea lor, şi-a găsit perechea în Dumnezeul lui Israel. Aşa reiese din cuvintele Profetului Ieremia, „Astfel zis-a Domnul Oştirilor, Dumnezeul lui Israel: «îl voi pedepsi pe Amon, zeul Tebei, şi pe cei ce se încred în el, şi voi aduce
răsplata peste Egipt şi zeii săi, peste Faraon şi regii săi.»" Aflăm din Biblie că era o confruntare de durată; cu aproape o mie de ani în urmă, pe vremea Exodului, Iahve, Dumnezeul lui Israel, lovise Egiptul cu o serie de molime menite nu numai să înmoaie inima conducătorului, ci şi de a fi nişte „judecăţi împotriva tuturor zeilor din Egipt".
      Miraculoasa plecare a israeliţilor din sclavia egipteană spre Pământul Făgăduinţei a fost atribuită, în povestea biblică a Exodului (Ieşirea), intervenţiei directe a lui Iahve în acele monumentale evenimente:

      Şi au călătorit de la Succoth şi şi-au făcut tabăra la Etham, pe marginea deşertului.
      Iar Iahve a apărut înaintea lor, ziua ca un stâlp de nori, pentru a le arăta calea, şi noaptea ca un stâlp de foc pentru a le da lumină.

      A urmat o bătălie pe malul mării, despre care faraonul a preferat să nu lase nici o inscripţie; ştim despre ea din Cartea Ieşirii:

      Şi inima lui Faraon şi a slugilor lui s-a schimbat faţă de oameni (...).
      Şi egiptenii i-au urmărit şi i-au prins în tabăra de lângă mare (...).
      Şi Iahve a împins marea înapoi cu vânt puternic de la răsărit în toată noaptea aceea, şi a secat apele; şi apele s-au despărţit.
      Şi Copiii lui Israel au intrat în mijlocul mării pe pământ uscat (...).

      La crăpatul zorilor, când egiptenii şi-au dat seama ce se întâmplase, faraonul a ordonat carelor sale să pornească după israeliţi. Dar:

      S-a întâmplat la vremea veghii de dimineaţă, că Iahve păzea tabăra egiptenilor din stâlpul de foc şi nori;
      Şi a năucit tabăra egipteană
      Și le-a slăbit roţile carelor, îngreuindu-le mersul.
      Şi egiptenii au spus: „Să fugim de israeliţi, căci Iahve luptat-a pentru ei împotriva Egiptului. "

      Dar conducătorul egiptean care-i urmărea pe israeliţi a ordonat
carelor să continue atacul. Rezultatul a fost catastrofal pentru egipteni:

      Şi apele s-au întors şi au acoperit carele şi călăreţii şi toată oştirea lui Faraon care-i urma; nici unul dintre ei n-a mai rămas (...).
      Iar Israel s-a minunat de marea putere pe care Iahve o prăvălise asupra egiptenilor.

      Limbajul biblic este aproape identic cu cuvintele unui faraon ulterior, Ramses al II-lea, folosit pentru a descrie miraculoasa apariţie a lui Amon-Ra lângă el, în timpul unei lupte decisive purtate cu hittiţii, în anul 1286 î.Ch.
      Având loc la fortăreaţa Kadesh din Liban, lupta a pus patru divizii ale faraonului Ramses al II-lea faţă în faţă cu forţele mobilizate de regele hittit Muwatallis din toate părţile imperiului său. Ea s-a sfârşit cu retragerea egiptenilor, fapt ce a oprit ofensiva egipteană spre nord, către Siria şi Mesopotamia. De asemenea, a secătuit resursele hittiţilor, lăsându-i pe aceştia slăbiţi şi vulnerabili.
      Victoria hittită ar fi putut să fie mai hotărâtoare, căci aceştia fuseseră cât pe ce să-l captureze chiar pe faraon. Despre această bătălie nu s-au găsit decât inscripţii hittite parţiale; dar Ramses, la întoarcerea în Egipt, a găsit de cuviinţă să descrie amănunţit miracolul scăpării lui.
      Inscripţiile sale de pe zidurile templului, însoţite de ilustraţii detaliate (Fig. 2), relatează cum ajunseseră armatele egiptene la Kadesh şi îşi făcuseră tabăra în sudul cetăţii, pregătindu-se pentru luptă.

      Apoi, Ramses a ordonat ca două divizii să înainteze spre fortăreaţă. Atunci au apărut carele hittite, ca de nicăieri, atacând de la spate diviziile ce înaintau şi iscând debandadă în taberele altor două divizii.
      În timp ce trupele egiptene începeau să fugă, cuprinse de panică, Ramses şi-a dat seama dintr-o dată că „Maiestatea Sa rămăsese singură, doar cu garda de corp"; iar, „când regele a privit în urma lui, a văzut că îi tăiau calea două mii cinci sute de care" - nu ale sale, ci ale hittiţilor. Părăsit de ofiţeri, de conducătorii de care şi de infanterişti, Ramses s-a întors spre zeul său, reamintindu-i că se afla în situaţia aceea numai fiindcă îi respectase ordinele:

      Şi Maiestatea Sa a spus:
      „Acum ce fac, Părinte Amon?
      Şi-a uitat tatăl fiul?
      Am făcut eu vreodată ceva fără tine?
      Tot ce-am făcut sau n-am făcut nu a fost potrivit poruncilor tale? "

      Aducându-i aminte zeului egiptean că inamicul slujea alţi zei, în continuare Ramses a întrebat: „Ce sunt aceşti asiatici pentru tine, o, Amon? Aceşti netrebnici care nu ştiu nimic de tine, o, Zeul meu?"
      În timp ce Ramses continua să se roage la zeul său Amon să-l salveze, căci puterile zeului erau mai mari decât acelea ale mai multor „milioane de soldaţi pedeştri, sute de mii de soldaţi cu care de luptă", s-a întâmplat un miracol: zeul a apărut pe câmpul de luptă!

      Amon a auzit când l-am chemat.
      Mi-a întins mâna şi m-am bucurat.
      A stat înapoia mea şi a strigat: „înainte! înainte!
      Ramses, iubit de Amon, cu tine sunt! "

      Urmând porunca zeului, Ramses s-a năpustit în trupele duşmane. Sub influenţa zeului, puterile hittiţilor au slăbit inexplicabil: „Mâinile le-au căzut pe lângă trup, n-au mai putut să tragă cu săgeţile, nici să ridice suliţele." Şi strigau unii la alţii: „Acesta dintre noi nu e un muritor de rând: este un zeu
puternic; faptele lui nu sunt ale unui om; are un zeu în mădulare." Şi astfel, fără împotrivire, ucigând duşmani în dreapta şi în stânga, Ramses a reuşit să scape.
      După moartea lui Mutawallis, Egiptul şi regatul hittit au semnat un tratat de pace, iar faraonul de la domnie a luat o prinţesă hittită ca soţie principală . Pacea era necesară  fiindcă nu numai hitti ci şi egiptenii erau tot mai des atacaţi de „popoarele mării" - invadatori din Creta şi alte insule greceşti. Aceştia şi-au fixat o poziţie pe coasta mediteraneană a Canaanului, urmând să devină filistinii din Biblie; dar atacurile lor asupra Egiptului au fost înfrânte de faraonul Ramses al III-lea, care a comemorat scenele de luptă pe pereţii templului (Fig. 3). Ramses al III-lea şi-a atribuit victoriile aderenţei stricte la „planurile Atot-Domnului, augustul meu tată divin, Domnul Zeilor." Zeului său Amon-Ra, a scris Ramses, îi revenea creditul victoriilor: căci „Amon-Ra i-a atacat, nimicindu-i."

      Urma însângerată a războiului dus de om contra semenilor săi, în slujba zeilor, ne duce acum înapoi în Mesopotamia - Ţara Dintre Râuri (Eufratul şi Tigrul) - biblica ţară a lui Shin'ar. Acolo, după cum se relatează în Facerea, 11, au apărut primele oraşe ale tuturor timpurilor, cu clădiri construite din cărămizi şi turnuri înalte până la cer. Acolo a început istoria scrisă; acolo a început preistoria, o dată cu aşezămintele Zeilor Bătrâni.
      Este o poveste de demult, pe care o vom depăna curând. Dar, deocamdată, să ne întoarcem în Egipt, cu o mie de ani înaintea vremurilor dramatice ale lui Ramses al II-lea. Pe-atunci, în îndepărtata Mesopotamie, tronul fusese ocupat de un tânăr ambiţios. Se numea Sharru-Kin - „Conducătorul cel Drept"; cărţile noastre numindu-l Sar-gon întâi. Acesta a construit o capitală nouă, numind-o Agade, şi a înfiinţat regatul Akkad. Limba akkadiană, scrisa cu caractere cuneiforme, a fost mama tuturor
limbilor semite, dintre care încă se mai folosesc ebraica şi araba.
      Domnind aproape pe toată perioada secolului al XXIV-lea î.Ch., Sargon a atribuit lunga sa domnie (cincizeci şi patru de ani) poziţiei speciale pe care i-o acordaseră Marii Zei, care îl făcuseră „Străjer al lui Ishtar, Preot Uns al lui ANU, Păstor Mare şi Drept al lui ENLIL". Enlil, a scris Sargon, a fost cel „care nu lăsa pe nimeni să i se împotrivească lui Sargon" şi care i-a dat lui Sargon „regiunea de la Marea de Sud până la Marea de Jos" (de la Mediterana până la Golful Persic). Din aceste motive, Sargon aducea regii captivi la „poarta casei lui Enlil", cu zgarde de câini la gât, de care erau legate frânghii.
      Într-una din campaniile sale întreprinse peste munţii Zagros, Sargon a cunoscut aceeaşi faptă zeiască la care asistaseră combatanţii de la Troia. În timp ce „intra în ţara lui Warahshi (...), când înainta în beznă (...), Ishtar a făcut o lumină să-i strălucească". Astfel, Sargon a putut „răzbi prin
întuneric", ducându-şi trupele prin trecătorile munţilor până în Luristanul de azi.
      Dinastia akkadian întemeiat de Sargon a ă ă atins punctul culminant sub nepotul lui, Naram-Sin („Pe care zeul Sin îl iubeşte"). Cuceririle sale, a scris Naram-Sim pe monumente, au fost posibile fiindcă zeul îl înzestrase cu o armă unică, „Arma Zeului", şi pentru că zeii ceilalţi i-au acordat consimţământul lor explicit - sau chiar l-au invitat - să intre în regiunile lor.
      Principala ofensivă a lui Naram-Sin s-a desfăşurat spre nord-vest, iar cuceririle sale au inclus oraşul-stat Ebla, a cărui arhivă de tăbliţe de lut, descoperită recent, a stârnit un mare interes ştiinţific: „Deşi de pe vremea despărţirii omenirii nici unul dintre regi nu distrusese vreodată Armanul şi Ibla, zeul Nergal i-a deschis calea viteazului Naram-Sin şi i-a dat lui Armanul şi Ibla. De asemenea i-a mai dăruit Amanusul, Muntele Cedrilor, până la Marea de Sus."
      La fel cum Naram-Sin şi-a putut atribui campaniile victorioase respectării comenzilor zeilor, şi căderea sa a fost pusă pe seama plecării la război nesocotind cuvântul zeilor. Savanţii au reconstituit din fragmentele mai multor versiuni un text care a fost intitulat „Legenda lui Naram-Sin". Vorbind la persoana întâi, Naram-Sin explică în această poveste de jale că necazurile lui au început atunci când zeiţa Ishtar „şi-a schimbat planul", iar zeii au binecuvântat „şapte regi, fraţi, glorioşi şi nobili; trupele lor numărau trei sute şaizeci de mii de oameni". Venind din actualul Iran, aceştia au invadat ţinuturile muntoase din Gutium şi Elam, în estul Mesopotamiei, ameninţând însuşi Akkadul. Naram-Sin i-a întrebat pe zei ce să facă; i s-a spus să depună armele şi, în loc de a pleca la luptă, să se culce cu soţia lui (dar, din cine ştie ce motiv ascuns, să nu facă dragoste):

      Zeii i-au răspuns:
      „ O, Naram-Sin, iată cuvântul nostru:
      Această armată împotriva ta (...)
      Leagă-ţi armele, într-un colţ le pune!
      Înfrânează-ţi cutezanţa, acasă stai!
      Împreună cu nevasta, în pat te culcă dar nu care cumva cu dânsa să (...)
      Afară din ţara ta, spre duşman, n-ai voie să te duci. "

      Dar Naram-Sin, anunţând că avea să se bazeze pe propriile lui arme, s-a hotărât să atace inamicul, în ciuda sfatului zeilor. „Când a sosit primul an, am trimis o sută douăzeci de mii de ostaşi, dar nici unul nu s-a întors viu", a mărturisit Naram-Sin, în inscripţia sa. Alţi luptători au fost anihilaţi în anul al doilea şi al treilea, iar Akkad cădea pradă foametei şi morţii. La cea de-a patra aniversare a războiului neautorizat, Naram-Sin i-a cerut marelui zeu Ea să treacă peste voinţa lui Ishtar şi să aducă înaintea celorlalţi zei cazul său. Aceştia l-au sfătuit să se abţină de la continuarea luptelor, fagăduindu-i că „în zilele viitoare, Enlil va aduce pierzania asupra Fiilor Răului," Akkad găsindu-şi scăparea.
      Epoca de pace promisă a durat cam trei secole, timp în care partea mai veche a Mesopotamiei, Sumerul, s-a impus din nou drept centru al domniei, iar cele mai vechi centre urbane ale lumii antice - Ur, Nippur, Lagash, Isin, Larsa - au început să înflorească din nou. Sumerul, sub regii din Ur, a fost centrul unui imperiu care cuprindea tot Orientul Apropiat antic. Dar, spre sfârşitul mileniului al treilea î.Ch. ţinutul a devenit arena unor concurenţe de loialitate şi conflicte între armate; după care, acea mare civilizaţie - prima civilizaţie umană cunoscută - a căzut victimă unei catastrofe majore, de proporţii fără precedent.
      A fost un eveniment fatidic care, credem, se regăseşte în povestirile biblice. Un eveniment a cărui amintire a dăinuit mult timp, fiind comemorat şi deplâns în numeroase lamentaţii în versuri; acestea au oferit o descriere foarte pitorească a haosului şi a pustirii prăvălite peste marea vatră a civilizaţiei antice. A fost, declară textele mesopotamiene, o catastrofă care a lovit Sumerul în urma unei decizii a marilor zei aşezaţi la sfat.
      Sudul Mesopotamiei a avut nevoie de aproape un secol pentru a fi recolonizat, şi de încă un secol ca să-şi revină pe deplin după anihilarea divină. Între timp, centrul puterii mesopotamiene se mutase spre nord, la Babilon. Acolo urma să se clădească un nou imperiu, proclamând un zeu ambiţios, MARDUK, ca divinitate supremă.
      În jurul anului 1800 î.Ch., Hammurabi, rege renumit pentru codul său de legi, a urcat pe tronul Babilonului, începând să-i extindă hotarele. Conform inscripţiei sale, zeii nu numai că i-au spus dacă şi când să-şi lanseze campaniile militare, ci i-au şi condus literalmente armatele:

      Prin puterea marilor zei regele, iubit de zeul Marduk, a restabilit temeliile Sumerului şi ale Akkadului.
      La porunca lui Anu şi cu Enlil înaintând în fruntea oştirii, cu puternicele forţe pe care marii zei i le-au dăruit, nu se găsea potrivnic pentru armata din Emutbal şi regele său Rim-Sin (...).

      Pentru a învinge şi alţi duşmani, Marduk i-a dat lui Hammurabi o „armă puternică", numită „Marea Putere a lui Marduk":

      Cu Puternica Armă cu care Marduk şi-a proclamat victoriile, eroul Hammurabi a răpus în luptă
armatele din Eshnuna, Subartu şi Gutium (...).
      Cu „Marea Putere a lui Marduk" a înfrânt oștile din Sutium, Turukku, Kamu (...).
      Cu Măreaţa Putere pe care Anu şi Enlil i-o dăduseră şi-a învins toţi duşmanii tocmai până în ţara Subartu.

      Dar, nu peste mult, Babilonul a trebuit să-şi împartă puterea cu un nou rival, apărut la nord - Asiria, unde nu era proclamat zeu suprem Marduk, ci bărbosul ASHUR („Atoate-Văzătorul"). În timp ce Babilonul se ocupa de pământurile din sud şi est, asirienii şi-au extins stăpânirea spre nord şi vest,
până în „ţara Libanului, pe ţărmurile întinsei Mări". Acelea erau ţinuturi din domeniile zeilor NINURTA şi ADAD, iar regii asirieni au observat că locuitorii îşi lansau campaniile la porunca explicită a acestor mari zei. Astfel, Tiglat-Pileser I şi-a comemorat războaiele, în secolul al XXII-lea î.Ch. cu următoarele cuvinte:

      Tiglat-Pileser, regele legiuit, rege al lumii, rege al Asiriei, rege al tuturor celor patru regiuni ale Pământului;
      Curajosul erou care e călăuzit de poruncile dătătoare de încredere ale lui Ashur şi Ninurta, marii zei, stăpânii lui, astfel răsturnându-şi duşmanii (...).
      La porunca domnului meu Ashur, mâna mea a cucerit de dincolo de Râul Zab de jos până la Marea de Sud care se află la apus. De trei ori am mărşăluit împotriva ţărilor Nairi (...). Am pus să se plece la picioarele mele treizeci de regi din ţările Nairi. Am luat ostatici de la ei, am primit tribut cai
învăţaţi la jug (...).
      La porunca lui Anu şi Adad, marii zei, stăpânii mei, m-am dus în munţii Libanului; am tăiat bârne de cedru pentru templele lui Anu şi Adad.

      Preluând titlul de „rege al lumii, rege al tuturor celor patru regiuni ale Pământului", regii asirieni sfidau direct Babilonul, căci acesta cuprindea vechea regiune a Sumerului şi a Akkadului. Pentru a-şi justifica pretenţiile, a trebuit ca regii asirieni să preia comanda vechilor oraşe unde îşi avuseseră căminele pe vremuri Marii Zei; dar drumul spre aceste locuri era blocat de Babilon. Fapta s-a realizat în secolul al IX-lea î.Ch. de către Shalmaneser al III-lea; acesta a spus în inscripţiile lui următoarele:

      Am pornit spre Akkad să răzbun (...) şi să aduc înfrângere (...) am intrat în Kutha, Babilon şi Borsippa.
      Am adus jertfe zeilor din sacrele oraşe ale Akkadului. Am coborât în aval spre Chaldeea şi am primit tribut de la toţi regii chaldeeni (...).
      În vremea aceea, Ashur, marele domn (...) mi-a dat sceptru, toiag (...) şi toate cele de trebuinţă pentru a cârmui poporul.
      Tot ce făceam era potrivit poruncilor de încredere primite de la Ashur, marele domn, domnul meu care mă iubeşte.

      Descriindu-şi feluritele campanii militare, Shalmaneser a afirmat că victoriile sale s-au realizat cu arme dăruite de doi zei: „Am luptat cu Puternica Forţă pe care Ashur, domnul meu, mi-o dăduse; şi cu puternicele arme pe care Nergal, conducătorul meu, mi le dăruise." Arma lui Ashur a fost descrisă ca având o „strălucire înspăimântătoare", într-un război cu Adini, inamicii au fugit văzând „înfiorătoarea Strălucire a lui Ashur; i-a copleşit."
      Când Babilonul, după mai multe fapte sfidătoare, a fost prădat de regele asirian Sennacherib (în anul 689 î.Ch.), prăbuşirea sa a fost posibilă fiindcă propriul lui zeu, Marduk, s-a supărat pe rege şi pe popor, hotărând că „şaptezeci de ani va fi măsura pustiirii" - exact cum, ulterior, Dumnezeul lui Israel avea să decreteze pentru Ierusalim. O dată cu subjugarea întregii Mesopotamii, Sennacherib a putut prelua râvnitul titlu de „Rege al Sumerului şi al Akkadului".
      În inscripţiile sale, Sennacherib a descris de asemenea campaniile militare de pe coastele Mediteranei, ducând la lupte cu egiptenii în poarta peninsulei Sinai. Lista oraşelor cucerite de el seamănă cu un capitol din Vechiul Testament - Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Ashdod, Ashkalon - „cetăţi
puternice", pe care Sennacherib le-a „covârşit" cu ajutorul „înfricoşătoarei Străluciri, arma lui Ashur, domnul meu". Basoreliefurile care ilustrează campaniile sale (ca acela ce prezintă asediul cetăţii Lachish, Fig. 4) îi arată pe atacanţi folosind împotriva duşmanilor proiectile asemănătoare unor rachete. În oraşele cucerite, Sennacherib a „ucis demnitarii şi patricienii (...) şi le-am spânzurat leşurile de stâlpi în jurul cetăţii; pe cetăţenii de rând i-am considerat prizonieri de război."

      Un artefact cunoscut ca Prisma lui Sennacherib a conservat o inscripţie istorică în care se face referire la subjugarea Iudeei şi la atacul asupra Ierusalimului. Conflictul lui Sennacherib cu regele Iezechia a pornit de la faptul că acesta îl luase în captivitate pe Padi, regele oraşului filistin Ekron, „care era credincios jurământului său solemn făcut zeului Ashur".
      „Cât despre Iezechia, iudeul," a scris Sennacherib, „care nu s-a supus jugului meu, am asediat patruzeci şi şase dintre cetăţile sale puternice, fortăreţele împrejmuite cu ziduri şi nenumărate sate din vecinătate (...) Pe Iezechia însuşi l-am capturat în Ierusalim, reşedinţa sa regală; ca pe o pasăre în colivie l-am înconjurat cu pământ (...). Oraşele lui, pe care le-am jefuit, le-am rupt de pământurile sale şi i le-am dat lui Mitinti, regele din Ashdod; lui Padi, regele din Ekron; şi lui Sillibel, regele din Gaza. Astfel i-am împuţinat ţara."
      Asediul Ierusalimului prezintă mai multe aspecte interesante. El nu a avut nici o cauză directă, ci numai una indirectă: reţinerea forţată acolo a regelui loial din Ekron. „Înfricoşătoarea Strălucire, arma lui Ashur", care era folosită pentru „a răpune oraşele fortificate" din Fenicia şi Filistia, nu a fost
folosită contra Ierusalimului. Iar tradiţionala încheiere a inscripţiilor - „am luptat cu ei şi le-am adus înfrângerea" - lipseşte în cazul Ierusalimului; Sennacherib nu a făcut decât să reducă întinderea Iudeei, dând zonele sale mărginaşe regilor învecinaţi.
      Mai mult, obişnuita afirmaţie că un ţinut sau un oraş a fost atacat la „poruncile de încredere" ale zeului Ashur este absentă şi ea în cazul Ierusalimului; ne întrebăm dacă nu cumva toate acestea înseamnă că atacul asupra oraşului a fost neautorizat - un capriciu al lui Sennacherib însuşi, dar nu cu voia zeului său?
      Această incitantă posibilitate devine o probabilitate convingătoare când citim cealaltă variantă a povestirii - căci există şi o versiune complementară, în Vechiul Testament.
      În timp ce Sennacherib ascundea sub o poleială înşelătoare eşecul său de a captura Ierusalimul, povestea din Cartea a Doua a Regilor, capitolele 18 şi 19 oferă relatarea completă. Din descrierea biblică, aflăm că „în anul al paisprezecelea al regelui Iezechia a pornit Sennacherib, regele Asiriei, împotriva tuturor cetăţilor întărite ale regatului Iudeea şi le-a cuprins". Apoi, a trimis doi generali cu o armată numeroasă la Ierusalim, capitala ţării. Dar, în loc de a lua cu asalt oraşul, generalul asirian Rab-Shakeh a început un schimb verbal cu liderii oraşului - un schimb pe care a insistat să-l facă în ebraică, pentru ca toată populaţia să-l înţeleagă.
      Ce a avut de spus generalul asirian, care merita să fie ştiut de populaţie? După cum scrie clar în textul biblic, schimburile de cuvinte priveau chestiunea dacă invazia asiriană a Iudeei era autorizată de Domnul Iahve!

      „Şi Rab-Shakeh le-a vorbit aşa: Spuneţi-i lui Iezechia: Aşa zice marele rege, regele Asiriei: Ce însemnează nădejdea aceasta pe care o ai? "
      Şi dacă îmi spuneţi:
      „În Domnul Dumnezeul nostru, Iahve, ne-am pus nădejdea" (...)
      Şi crezi tu că m-am îndreptat eu spre locul acesta, ca să-l pustiesc,  fără voia Domnului?
      Nu! Ci Domnul Iahve mi-a poruncit:
      „Porneşte împotriva acestei ţări şi o pustieşte!"

      Cu cât insistau mai mult miniştrii regelui Iezechia, stând pe zidurile oraşului, ca Rab-Shakeh să înceteze rostirea acestor neadevăruri în ebraică şi să-şi transmită mesajul în limba diplomatică a epocii, arameica, cu atât se apropia mai mult Rab-Shakeh de ziduri, strigându-şi cuvintele în ebraică,
spre a le auzi toată lumea. Curând, a început să le adreseze emisarilor lui Iezechia expresii obscene: apoi, l-a înjosit pe rege însuşi. Dus de propria sa retorică, Rab-Shakeh a renunţat la pretenţiile că avea permisiunea lui Iahve de a ataca Ierusalimul şi a început să-l umilească până şi pe însuşi Dumnezeu.
      Când lui Iezechia i s-a spus despre blasfemie, acesta „şi-a sfâşiat veşmintele, s-a înveşmântat în pânză de sac şi a intrat în Casa lui Iahve (...)." Şi i-a trimis vorbă Profetului Isaia, spunând: „Zi de strâmtorare şi de certare şi de ruşine este ziua de azi (...) Poate Domnul Dumnezeul tău a auzit toate vorbele lui Rab-Shakeh, pe care l-a trimis stăpânul lui, regele Asiriei, ca să-l defaime pe Dumnezeul cel Viu." Iar cuvântul Domnului Dumnezeu Iahve a sosit prin mijlocirea profetului Isaia: „Pentru aceasta aşa rosteşte Domnul către regele Asiriei (...). Pe drumul pe care a venit să se întoarcă şi să nu pătrundă în cetatea aceasta (...), căci eu voi ocroti cetatea aceasta şi o voi mântui (...)."

      Şi a fost că chiar în noaptea aceea îngerul Domnului a ieşit şi a lovit în tabăra asirienilor o sută şi optzeci şi cinci de mii de inşi; iar, când s-au sculat dimineaţa, toţi erau leşuri fără viaţă.
      Atunci Sennacherib, regele Asiriei, a plecat şi s-a întors şi a rămas în Ninive.

      Conform Vechiului Testament, după ce Sennacherib s-a întors la Ninive, „pe când el se închina în templul zeului său Nisroch, fiii săi Adrammelech şi Sharezzer l-au ucis cu sabia, apoi au fugit în ţinutul Ararat. Iar în locul său a ajuns rege Esarhaddon, fiul lui." Documentele asiriene confirmă afirmaţia biblică: Sennacherib a fost într-adevăr asasinat astfel, iar fiul său mai mic, Esarhaddon, a urcat pe tron după el.
      O inscripţie a lui Esarhaddon, cunoscută ca Prisma B, descrie mai complet împrejurările. La porunca marilor zei, Sennacherib îşi proclamase public fiul mai mic ca succesor. „I-a chemat laolaltă pe locuitorii din Asiria, tineri şi bătrâni, şi i-a făcut pe fraţii mei, progenitura de parte bărbătească a
tatălui meu, să depună un jurământ solemn în prezenţa zeilor Asiriei (...) în scopul de a-mi asigura succesiunea." Apoi, fraţii şi-au călcat jurământul, ucigându-l pe Sennacherib şi căutând să-l omoare şi pe Esarhaddon. Dar zeii l-au răpit „şi m-au pus să stau într-o ascunzătoare (...), ocrotindu-mă pentru
domnie."
      După o perioadă de frământări, Esarhaddon a primit „o poruncă de încredere din partea zeilor: «Du-te, nu mai amâna! Te vom însoţi!»"
      Zeitatea delegată să-l întovărăşească pe Esarhaddon a fost Ishtar. În timp ce forţele fraţilor săi ieşeau din Ninive, pentru a-i stăvili atacul asupra capitalei, „Ishtar, Doamna Bătăliilor, care dorea ca eu să-i fiu mare preot, mi-a stat alături. Le-a rupt arcurile, le-a împrăştiat armata ordonată." O dată ce trupele ninivite s-au dezorganizat, Ishtar li s-a adresat în numele lui Esarhaddon. „La măreaţa ei poruncă, au venit în masă la mine şi s-au rânduit în urma mea," a scris Esarhaddon, „şi m-au recunoscut ca rege al lor."
      Atât Esarhaddon, cât şi fiul şi succesorul lui, Ashurbanipal, au încercat să înainteze spre Egipt şi amândoi au folosit în lupte Arme ale Strălucirii. „Înspăimântătoarea Strălucire a lui Ashur," a scris Ashurbanipal, „l-a orbit pe Faraon, astfel încât a înnebunit."
      Alte inscripţii ale lui Ashurbanipal sugerează că această armă, care răspândea o lumină intensă, orbitoare, era purtată de zei la echipamentul capului. Într-un caz, inamicul „a fost orbit de strălucirea dinspre capul zeului", în altul, „Ishtar, care sălăşluieşte în Arbela, înveşmântată în Foc Divin şi purtând Coiful Radiant, a dezlănţuit ploaie de flăcări asupra Arabiei."
      Vechiul Testament se referă şi el la o asemenea Armă a Strălucirii care putea orbi. Atunci când îngerii (în sens literal, emisarii) lui Dumnezeu au venit la Sodoma, înainte de distrugerea ei, populaţia a încercat să spargă uşa unei case în care se odihneau. Atunci, îngerii „au lovit oamenii de la intrarea casei cu orbire (...) şi ei n-au mai putut găsi uşa."
      Pe măsură ce Asiria dobândea supremaţia, întinzându-şi stăpânirea chiar şi peste Egiptul Inferior, regii ei, cu cuvintele lui Dumnezeu rostite prin intermediul Profetului Isaia, au uitat că nu erau decât un instrument al Domnului: „Stai, Asirie, bici al mâniei mele! Furia mea este varga din mâinile lor; împotriva neamurilor necredincioase îi trimit; asupra oamenilor care mi-au încălcat voinţa îi asmut." Dar regii asirieni au trecut dincolo de simpla pedeapsă: „Mai degrabă, în inimă are dorinţa de a nimici şi de a şterge de pe lume nu puţine neamuri." Acest lucru depăşea dorinţa lui Dumnezeu; prin urmare, Domnul Iahve a anunţat: „îi voi cere să dea seamă regelui Asiriei, să dea seamă de roadele crescândei trufii din inima lui."
      Profeţiile biblice care preziceau căderea Asiriei s-au adeverit: când cotropitorilor de la nord şi est li s-au alăturat babilonienii rebeli din sud, Ashur, capitala religioasă, a căzut în anul 614 î.Ch., iar Ninive, capitala regală, a fost capturată şi jefuită peste doi ani. Marea Asirie nu mai era.
      Dezintegrarea imperiului asirian a fost folosită de regii vasali din Egipt şi Babilonia ca ocazie pentru a încerca restauraţia propriilor lor hegemonii. Pământurile dintre regatele lor au redevenit pradă de mare preţ, iar egiptenii, sub Faraonul Necho, s-au grăbit să le invadeze.
      În Babilonia, Nabucodonosor al II-lea - după cum consemnează inscripţiile - a primit ordin de la zeul Marduk să pornească spre vest cu armata. Expediţia a fost posibilă fiindcă „alt zeu", cel care deţinuse iniţial suveranitatea asupra regiunii, „nu mai dorea ţara cedrilor"; iar acum „o stăpânea şi o jefuia un duşman străin".
      La Ierusalim, cuvântul Domnului Iahve, transmis prin intermediul profetului său Ieremia, spunea să se alăture Babilonului, căci Iahve - numindu-l pe Nabucodonosor „servitorul meu" - hotărâse să-l facă pe regele babilonian instrumentul mâniei Lui contra zeilor egipteni:

      Astfel grăit-a Iahve, Domnul Dumnezeu, Domnul lui Israel:
„Într-adevăr voi trimite şi-l voi aduce pe Nabucodonosor, servitorul meu (...).
      Şi va lovi ţara Egiptului, şi va plăti cu moarte pentru moarte, şi cu captivitate pentru captivitate, şi cu spadă pentru spadă.
      Şi voi aprinde un foc în casa zeilor Egiptului, şi-i va arde (...).
      Iar el va dărâma obeliscurile din Heliopolis, cel care e în ţara Egiptului;
      Casele zeilor din Egipt vor arde în flăcări. "

      În decursul acestei campanii, Iahve a anunţat că şi Ierusalimul avea să fie pedepsit pentru păcatele locuitorilor săi, care începuseră s-o adore pe „Regina Cerului" şi pe zeii Egiptului: „A mea mânie şi furia mea se vor revărsa asupra acestui loc (...) şi va arde şi nu se va ostoi (...). În oraşul asupra căruia numele meu a fost chemat, osânda o voi începe." Aşa se face că, în anul 586 î.Ch., „Nebuzaraddan, căpetenia gărzii regelui din Babilon, a intrat în Ierusalim; şi a ars Casa lui Iahve, şi casa regelui, şi toate casele din Ierusalim (...) şi toate zidurile din jurul Ierusalimului au fost dărâmate de armata chaldeenilor." Acest prăpăd însă avea să dureze doar şaptezeci de ani, a făgăduit Iahve.
      Regele care urma să îndeplinească promisiunea şi să facă posibilă reclădirea Templului din Ierusalim a fost Cyrus. Despre strămoşii lui, vorbitori ai unei limbi indo-europene, se crede că au migrat către sud, dinspre zona Mării Caspice în provincia Anshan, pe coasta răsăriteană a Golfului Persic. Acolo, Hakham-Anish („Omul înţelept"), conducătorul migratorilor, a pus bazele unei dinastii pe care o numim Achaemenid; urmaşii lui - Cyrus, Darius, Xerxes - au făcut istorie ca lideri ai viitorului Imperiu Persan.
      Când Cyrus a urcat pe tronul din Anshan, în anul 549 î.Ch., ţara lui era o provincie îndepărtată a Elamului şi a Mediei. În Babilon, pe-atunci centrul puterii, domnia îi aparţinea lui Nabunaid, care a devenit rege în cele mai neobişnuite împrejurări: el nu a fost ales, ca de obicei, de zeul Marduk, ci ca
urmare a unui pact unic între o înaltă Preoteasă (mama lui Nabunaid) şi zeul Sin. O tăbliţă parţial deteriorată conţine condamnarea finală a lui Nabunaid; „A înălţat o statuie eretică pe un soclu (...) i-a dat numele «zeul Sin» (...) La vremea cuvenită a Sărbătorii de Anul Nou, a sfătuit să nu se ţină petreceri (...). A amestecat riturile şi a tulburat obiceiurile."
      În timp ce Cyrus era ocupat să se lupte cu grecii din Asia Mică, Marduk - căutând să-şi restabilească poziţia de zeu naţional al Babilonului - „a cercetat şi a privit prin ţări, căutând un cârmuitor cinstit, doritor să fie condus. Şi a strigat numele lui Cyrus, Regele Anshanului, şi i-a pronunţat numele spre a fi conducător al tuturor pământurilor."
      După ce primele fapte ale lui Cyrus s-au dovedit a fi în acord cu dorinţele zeului, Marduk „i-a ordonat să pornească împotriva propriului său oraş, Babilonul. L-a pus să meargă pe drumul spre Babilon, păşindu-i alături ca un adevărat prieten." Astfel, însoţit literalmente de zeul babilonian, Cyrus a putut cuceri Babilonul fără vărsare de sânge, într-o zi, echivalentă cu data de 20 martie a anului 538 î.Ch., Cyrus „a ţinut mâinile lui Bel [Domnul] Marduk" în împrejmuirea sacră din Babilon. De Anul Nou, fiul său, Cambyses, a oficiat festivalul restabilit, onorându-l pe Marduk.
      Cyrus le-a lăsat urmaşilor săi un imperiu care cuprindea toate împărăţiile şi regatele anterioare, cu excepţia unuia singur. Sumer, Akkad, Babilon şi Asiria, în Mesopotamia; Elam şi Media, la est; ţinuturile din nord; regiunile hittite şi greceşti din Asia Mică; Fenicia, Canaanul şi Filistia - toate se aflau acum sub puterea unui singur rege suveran şi a unui singur zeu suprem, Ahura-Mazda, Zeul Adevărului şi al Luminii. În Persia antică, el era reprezentat (Fig. 5a) ca o divinitate cu barbă, zburând pe cer în interiorul unui Disc înaripat - foarte asemănător cu imaginea asirienilor despre zeul lor suprem, Ashur (Fig. 5b).

      La moartea lui Cyrus, în anul 529 î.Ch., singura ţară ce rămăsese independentă, cu zeii săi independenţi, era Egiptul. Patru ani mai târziu, fiul şi succesorul lui, Cambyses, şi-a condus trupele pe coasta mediteraneană a peninsulei Sinai, învingându-i pe egipteni la Pelusium; peste câteva luni, el a intrat în Memphis, capitala regală a Egiptului, proclamându-se Faraon.
      În pofida victoriei, Cambyses a avut grijă să se abţină de la a-şi folosi în inscripţiile egiptene obişnuita formulă introductivă „marele zeu, Ahura- Mazda, m-a ales".
      Egiptul, a recunoscut el, nu intra în domeniile acestui zeu. Din respect pentru zeii independenţi ai Egiptului, Cambyses s-a prosternat în faţa statuilor lor, acceptându-le stăpânirea, în schimb, preoţii egipteni i-au legitimat domnia peste Egipt, acordându-i titlul de „Progenitură a lui Ra".
      Lumea antică era acum unită sub un singur rege, ales de „marele zeu al adevărului şi al luminii" şi acceptat de zeii Egiptului. Nici oamenii şi nici zeii nu mai aveau motive să se războiască între ei. Pace pe Pământ!
      Dar pacea nu a reuşit să dureze. Dincolo de Marea Mediterană, grecilor le creşteau bogăţiile, puterea şi ambiţiile. Asia Mică, Marea Egee şi Mediterană de Est cunoşteau ciocniri tot mai multe, atât locale, cât şi internaţionale, în anul 490 î.Ch., Darius I a încercat să invadeze Grecia şi a fost învins la Maraton; nouă ani mai târziu, Xerxes I a fost înfrânt la Salamina. Peste un secol şi jumătate,
Alexandru Macedon a traversat marea din Europa pentru a lansa o campanie de cucerire care a vărsat sânge omenesc pe toate pământurile străvechi, până în India.
      Oare şi el îndeplinea o „poruncă de încredere" a zeilor? Dimpotrivă. Dând crezare unei legende care spunea că tatăl lui era un zeu egiptean, Alexandru a mers mai întâi în Egipt, pentru a auzi de la oracolul zeului confirmarea originilor sale semidivine. Dar oracolul i-a mai prezis şi moartea prematură, iar călătoriile şi cuceririle lui Alexandru au fost în continuare motivate de căutarea Apei Vii, pentru a o bea şi a-şi evita soarta. În pofida tuturor carnagiilor, el a murit tânăr şi în putere. Şi de-atunci, Războaiele Oamenilor au rămas numai ale oamenilor.

Va urma în capitolul următor!