Călătoria lui Avraam din Ur în Canaan (pictură de
József Molnár, 1850)
AVRAAM: ANII FATIDICI . Capitolul 13
Continuare din
Războiul Zeilor cu Oamenii de Zecharia Sitchin
Şi s-a întâmplat
în zilele lui Amrafel regele Şinearului,
Arioc, regele Elasarului,
Chedarlaomer, regele Elamului,
şi Tidal, regele din Gutim,
Că aceştia au pornit război împotriva lui
Bera, regele Sodomei şi a lui Birşa, regele Gomorei
şi a lui Şinab, regele din Adma,
şi a lui Şemeber, regele din Ţeboim,
şi a regelui din Bela sau Ţoar.
Astfel începe, în capitolul 14 al
Facerii, povestea biblică a unui străvechi război care a confruntat o alianţă a patru regate din Orient cu cinci regi din Canaan. E o povestire care a provocat unele dintre cele mai intense dezbateri între savanţi, căci asociază legenda lui Avraam, primul Patriarh Ebraic, cu un eveniment non-ebraic specific, astfel prilejuind confirmarea obiectivă a consemnării biblice despre naşterea unei naţiuni.
Cât de minunat ar fi fost, au considerat mulţi, dacă puteau fi identificaţi diverşii regi şi se putea stabili momentul exact al vieţii lui Avraam! Însă chiar dacă Elamul era cunoscut şi Şinearul identificat ca fiind Sumerul, cine erau regii amintiţi şi care erau celelalte ţări din Est? Punând la
îndoială autenticitatea istoriei biblice până la găsirea unor confirmări din surse independente, criticii Bibliei s-au întrebat: de ce nu găsim numele Khedorla'omer (Chedarlaomer), Amraphel (Amrafel), Ariokh (Arioc) şi Tidhal (Tidal) menţionate în inscripţiile mesopotamiene? Iar dacă aceştia nu au
existat, dacă un asemenea război nu a avut loc niciodată, cât de credibil este restul poveştii lui Abraham (Avraam)?
Timp de multe decenii, criticii Vechiului Testament au părut să aibă câştig de cauză; apoi, spre sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, lumea ştiinţifică şi cea religioasă au fost uimite de găsirea tăbliţelor babiloniene care îi nominalizau pe Khedorla'omer, Ariokh şi Tidhal într-o povestire nu foarte deosebită de cea biblică.
Descoperirea a fost anunţată într-o conferinţă lui Theophilus Pinches la Institutul Victoria, Londra, în 1897. După ce a examinat câteva tăbliţe care aparţineau Colecţiei Spartoli de la British Museum, Pinches a constatat că ele descriau un război de mare magnitudine, în care un rege al Elamului, numit Kudur-laghamar, conducea o alianţă de cârmuitori care-l includeau şi pe un anume Eri-aku şi pe un altul, Tud-ghula - nume ce se puteau transforma uşor în ebraicele Khedorla'omer, Ariokh şi Tidhal. Însoţindu-şi prelegerea dată publicităţii cu o transcriere minuţioasă a scrierii cuneiforme şi traducerea aferentă, Pinches a putut afirma cu convingere că povestea biblică fusese într-adevăr confirmată dintr-o sursă mesopotamiană independentă.
Cu justificată emoţie, asiriologii perioadei au fost de acord cu lectura numelor cuneiforme de către Pinches. Tăbliţele vorbeau într-adevăr despre „Kudur-Laghamar, regele ţării Elamului" - şocant de asemănător cu biblicul Khedorla'omer, rege al Elamului"; toţi oamenii de ştiinţă au consimţit că era un nume elamit regal perfect, prefixul
Kudur („Servitor") făcând parte din numele mai multor regi elamiţi, iar
Laghamar reprezentând numele-epitet elamit pentru o anumită zeitate. S-a confirmat că al doilea nume, articulat
Eri-e-a-ku în scrierea cuneiformă babiloniană, îl reprezenta pe originalul
ERI.AKU sumerian, însemnând „Servitor al zeului Aku", unde
Aku era una dintre variantele numelui lui Nannar/Sin. Se ştie dintr-un număr de inscripţii că domnitorii elamiţi din Larsa purtau numele „Servitor al lui Sin" şi, prin urmare, nu era deloc greu să se accepte ideea că biblicul Ellasar, oraşul regal al regelui Ariokh, era de fapt Larsa. De asemenea, printre savanţi s-a înregistrat un acord unanim asupra ipotezei că Tud-ghula din textul babilonian era echivalentul biblicului „Tidhal, rege din Go'im (Gutim)", precum şi că Go'imul din
Cartea Genezei se referea la „hoardele-naţiuni" pe care tăbliţele cuneiforme le prezentau ca aliaţi ai lui Khedorla'omer.
Aceasta, deci, era dovada lipsă - nu numai privitor la veridicitatea Bibliei şi la existenţa lui Avraam, ci şi despre un eveniment internaţional în care acesta fusese implicat!
Dar emoţia nu avea să dureze. „Din nefericire" - ca să folosim o expresie a lui A.H. Sayce dintr-o cuvântare către Societatea de Arheologie Biblică, unsprezece ani mai târziu -, o descoperire contemporană, care ar fi trebuit să o susţină pe cea anunţată de Pinches, a ajuns s-o deraieze şi chiar s-o discrediteze.
Cea de-a doua descoperire a fost anunţată de Vincent Scheil, care a declarat că găsise printre tăbliţele din Muzeul Imperial Otoman de la Constantinopole o scrisoare a binecunoscutului rege babilonian Hammurabi, care îl menţionează pe acelaşi Kudur-laghamar! Întrucât scrisoarea era
adresată unui rege al Larsei, Părintele Scheil a tras concluzia că cei trei erau contemporani, astfel corespunzând cu trei dintre cei patru regi biblici de la Răsărit - Hammurabi nefiind altul decât „Amraphel, regele Şinearului".
Un timp, s-a părut că toate piesele jocului de puzzle se aşezaseră la locurile lor: încă se mai pot găsi cărţi şi comentarii biblice explicând că Amraphel îl reprezintă pe Hammurabi. Concluzia rezultantă, că Avraam a fost contemporan cu acest conducător, părea plauzibilă, întrucât pe-atunci
se credea că Marduk a domnit între anii 2067 şi 2025 î.Ch., situându-l pe Avraam, războiul regilor şi distrugerea ulterioară a Sodomei şi a Gomorei la sfârşitul mileniului III î.Ch.
Totuşi, când cercetările ulterioare i-au convins pe majoritatea oamenilor de ştiinţă că Hammurabi domnise mult mai târziu (din 1792 până în 1750 î.Ch., conform cu
The Cambridge Ancient History), aparenta sincronizare realizată de Scheil s-a demontat şi toată semnificaţia inscripţiilor descoperite - chiar şi a celor anunţate de Pinches - a intrat sub semnul îndoielii. Nu li s-a dat nici o atenţie insistenţelor lui Pinches că, indiferent cu cine erau identificaţi cei trei regi nominalizaţi - chiar şi dacă
Khedorla'omer, Ariokh şi Tidhal, din scrierile cuneiforme, nu fuseseră contemporani cu Hammurabi -, povestirea din texte cu cele trei nume ale ei continua să fie „o remarcabilă coincidenţă istorică, meritând recunoaşterea ca atare". În 1917, Alfred Jeremias (
Die sogenanten Kedorlaomer-Texte),
a încercat să redeştepte interesul faţă de subiect; dar comunitatea ştiinţifică prefera să trateze tăbliţele Spartoli cu o indiferenţă benignă.
Acestea au rămas ignorate, în subsolul Muzeului Britanic, timp de o jumătate de secol, până când M.C. Astour a revenit asupra subiectului întrun studiu de la Universitatea Brandeis (
Political and Cosmic Symbolism in Genesis 14). Confirmând că redactorii biblici şi babilonieni ai respectivelor texte se inspiraseră dintr-o sursă mesopotamiană comună mai veche, el i-a identificat pe cei patru Regi de la Răsărit cu nişte conducători cunoscuţi:
1) al Babilonului, în secolul al VIII-lea î.Ch.;
2) al Asiriei, în secolul al XIII-lea î.Ch.;
3) al Hittiţilor, în secolul al XVI-lea î.C; şi
4) al Elamului, în secolul al XII-lea î.Ch.
Întrucât nici unul nu era contemporan cu ceilalţi sau cu Avraam, Astour a sugerat cu ingeniozitate că textul nu avea caracter istoric, ci era o lucrare de filosofie religioasă, în cadrul căreia autorul folosea patru incidente istorice distincte pentru a ilustra o unică morală (soarta regilor răi). Improbabilitatea sugestiei lui Astour a fost curând subliniată în alte publicaţii de specialitate; şi, cu aceasta, interesul faţă de „Textele lui Khedorla'omer" s-a stins din nou.
Totuşi, consensul ştiinţific asupra ideii că povestirea biblică şi textele babiloniene se inspiră dintr-o sursă comună mult anterioară ne determină să revedem apelul lui Pinches şi argumentul său principal: cum ar putea fi ignorate nişte scrieri cuneiforme, care confirmă fundalul biblic al unui război important şi numesc trei regi din Biblie? E cazul ca probele - cruciale, după cum vom demonstra, pentru înţelegerea anilor fatidici - să fie eliminate numai pentru că Amraphel nu era Hammurabi?
Răspunsul e acela că scrisoarea lui Hammurabi găsită de Scheil nu trebuia să devieze descoperirea anunţată de Pinches, din simplul motiv că Scheil a interpretat greşit lectura. Conform redării sale, Hammurabi îi promitea o răsplată lui Sin-Idinna, regele Larsei, pentru „eroismul din zilele lui Khedorla'omer". Aceasta insinua că cei doi erau aliaţi într-un război contra lui Khedorla'omer şi, prin urmare, contemporani cu regele Elamului. În acest punct, descoperirea lui Scheil a fost discreditată, căci contrazicea atât afirmaţia biblică despre alianţa celor trei regi, cât şi faptele istorice cunoscute: Hammurabi trata Larsa nu ca pe un aliat, ci ca pe un adversar, lăudându-se că a „azvârlit Larsa în luptă" şi i-a atacat incinta sacră „cu puternica armă pe care zeii i-o dăduseră".
Un examen atent al textului scrisorii lui Hammurabi relevă că, dornic să dovedească identitatea dintre Hammurabi şi Armaphel, Părintele Scheil a inversat înţelesul scrisorii: Hammurabi nu oferea ca răsplată înapoierea anumitor zeiţe
în incinta sacră (Emutbalul) din Larsa; dimpotrivă, cerea readucerea lor în Babilon
din Larsa:
Lui Sin-Idinna astfel îi vorbeşte Hammurabi privind zeiţele care în Emutbal au stat dincolo de uşi din zilele lui Kudur-Laghamar, în pânză de sac înveşmântate:
Când le cer 'napoi de la tine, oamenilor mei le predau;
Oamenii vor prinde mâinile zeiţelor; în sălaşul lor le vor aduce.
Incidentul cu răpirea zeiţelor avusese aşadar loc mai demult; ele erau ţinute prizoniere în Emutbal „din zilele lui Khedorla'omer"; iar Hammurabi cerea acum întoarcerea lor în Babilon, de unde le luase captive Khedorla'omer. Aceasta nu poate însemna decât că Khedorla'omer trăise cu mult înaintea perioadei lui Hammurabi.
Interpretarea noastră asupra scrisorii lui Hammurabi găsită de Părintele Scheil în Muzeul din Constantinopole este confirmată de faptul că Hammurabi a repetat cererea de înapoiere a zeiţelor în Babilon într-un alt mesaj băţos către Sin-Idinna, de astă-dată trimiţând-o prin intermedierea unor Osirisi militari superiori. Această a doua scrisoare se află la British Museum (No. 23,131), iar textul ei a fost publicat de către L.W. King în
The Letters and Inscriptions of Hammurabi:
Lui Sin-Idinna astfel grăitu-i-a Marduk:
îi trimit acum pe Zikir-ilishu, Ofiţerul de Transporturi,
şi pe Hammurabi-bani, Ofiţerul de Frontieră,
să le aducă pe zeiţele ce sunt în Emutbal.
Faptul că zeiţele urmau să fie readuse din Larsa la Babilon este clarificat în următoarele instrucţiuni ale scrisorii:
Vei face zeiţele să călătorească într-o barcă de procesiune ca un altar, spre a putea veni la Babilon.
Femeile-din-templu le vor însoţi.
Drept hrană a zeiţelor vei încărca frişcă pură şi cereale în barcă; oi şi provizii vei urca la bord pentru mâncarea femeilor-din-templu, [destul] pentru călătoria până la Babilon.
Şi vei numi oameni să tragă barca şi soldaţi aleşi să aducă zeiţele nevătămate până la Babilon.
Nu pierde vremea; iute le trimite spre Babilon.
Astfel, din scrisori reiese clar că Hammurabi - duşman, nu aliat al Larsei - căuta despăgubiri pentru evenimente întâmplate cu mult înaintea vremii lui, în zilele lui Kudur-Laghamar, regentul elamit al Larsei. Textele scrisorilor lui Hammurabi confirmă aşadar existenţa lui Khedorla'omer şi a
domniei elamite din Larsa („Ellasar") şi, astfel, a elementelor-cheie din povestea biblică.
Care e perioada în care se înscriu aceste elemente-cheie?
După cum au stabilit documentele istorice, Shulgi a fost cel care, în cel de-al douăzeci şi optulea an al domniei sale (2068 î.Ch.), şi-a dat fiica de soţie unei căpetenii elamite, cu oraşul Larsa ca zestre; în schimb, elamiţii au pus la dispoziţia lui Sulgi o „legiune străină" de trupe elamite. Aceste trupe au fost folosite de Shulgi pentru a supune provinciile apusene, inclusiv Canaanul. Prin urmare, în ultimii ani ai domniei lui Shulgi şi pe vremea când Urul încă mai era capitală imperială sub succesorul său imediat, Amar-Sin, găsim nişa de timp istoric în care toate consemnările biblice şi mesopotamiene par să se înscrie perfect.
În acea perioadă, credem, ar trebui să se desfăşoare căutarea istoricului Avraam; căci - aşa cum vom demonstra - legenda lui Avraam s-a întrepătruns cu povestea căderii Urului, iar vremurile lui Avraam au coincis cu ultimele zile ale Sumerului.
O dată cu discreditarea ideii de identitate între Amraphel şi Hammurabi, confirmarea Epocii lui Avraam a ajuns la dispoziţia tuturor, unii sugerând date atât de târzii încât făceau din primul patriarh un descendent al regilor ulteriori din Israel... Dar datele exacte ale epocii şi evenimentelor respective nu au nevoie de deducţii: informaţiile se găsesc chiar în Biblie; nu trebuie decât să-i acceptăm veridicitatea.
Calculele cronologice sunt surprinzător de simple. Punctul de pornire e anul 963 î.Ch., în care se presupune că Solomon a preluat domnia în Ierusalim.
Cartea Regilor declară fără echivoc că Solomon a început construcţia templului lui Iahve din Ierusalim în al patrulea an de domnie, terminându-l la sfârşitul celui de-al unsprezecelea an. I Regi 6:1 afirmă de asemenea că „în anul patru sute optzeci de la ieşirea fiilor lui Israil din Egipt, în anul al patrulea (...) [al] domniei lui Solomon peste Israil, a fost zidit Templul Domnului." Această declaraţie este susţinută (cu o uşoară diferenţă) de tradiţia clericală, care spune că existaseră douăsprezece generaţii de preoţi, a câte patruzeci de ani fiecare, între Exod şi perioada când Azariah (Azaria) „a intrat în slujba arhierească, în templul cel zidit de Solomon în Ierusalim." (I Cronici, 5:36).
Ambele surse convin asupra trecerii a 480 de ani, cu această diferenţă: una numără de la începutul construcţiei templului (960 î.Ch.), iar cealaltă de la încheierea acesteia (în 953 î.Ch.), când au putut începe slujbele religioase. Aceste calcule plasează Ieşirea israeliţilor din Enlil fîe în 1440, fie în 1433 î.Ch.: data din urmă, constatăm, oferă o mai bună sincronizare cu celelalte evenimente.
Pe baza cunoştinţelor acumulate până la începutul secolului nostru, egiptologii şi cunoscătorii Bibliei ajunseseră la concluzia că Ieşirea avusese loc într-adevăr la mijlocul secolului al XV-lea î.Ch. Apoi, însă, ponderea opiniei ştiinţifice s-a transferat spre o dată din secolul al XIII-lea, întrucât părea să corespundă mai bine cu datarea arheologică a diverselor şiruri canaanite, în acord cu consemnările biblice despre cucerirea Canaanului de către israeliţi.
Totuşi, această nouă datare nu a fost acceptată unanim. Cel mai notoriu dintre oraşele cucerite era Ierihonul; iar unul dintre proeminenţii săi cercetători arheologi (K.M. Kenyon) a conchis că distrugerea respectivă s-a produs în jurul anului 1560 î.Ch. - cu mult după evenimentele biblice. Pe de
altă parte, principalul cercetător al Ierihonului, J. Garstang (The Story of Jericho), a susţinut că probele arheologice plasează cucerirea oraşului undeva între 1400 şi 1385 î.Ch. Adăugând aici cei patruzeci de ani ai rătăcirilor israeliţilor prin sălbăticie, după plecarea din Egipt, el şi alţii au găsit confirmări arheologice ale unei date a Exodului situată între 1440 şi 1425 î.Ch. - un interval de timp care confirmă anul 1433 î.Ch. sugerat de noi.
Timp de peste un secol, savanţii au căutat de asemenea prin documentele egiptene existente un indiciu egiptean despre Exod şi despre data acestuia. Singurele referiri aparente se găsesc în scrierile lui Manetho. Citat de Josephus în „Contra Apionului", Manetho a declarat că ,după ce rafalele nemulţumirii lui Dumnezeu s-au dezlănţuit peste Egipt," un faraon numit Toumosis a negociat cu Poporul Ciobanilor, „omenii de la răsărit, să plece din Egipt şi să se ducă unde voiau, netulburaţi". Atunci, ciobanii au plecat, traversând sălbăticia, „şi au clădit un oraş într-o ţară numită azi Iudeea (...) şi i-au dat numele Ierusalim".
Oare a ajustat Josephus scrierile lui Manetho pentru a se potrivi cu povestirea biblică sau de fapt evenimentele privitoare la şedere, tratamentul aspru şi în final Ieşirea israeliţilor s-au produs în timpul domniei unuia dintre binecunoscuţii faraoni numiţi Thothmes?
Manetho s-a referit la „regele care i-a alungat pe păstori din Egipt" într-un fragment dedicat faraonilor din dinastia a optsprezecea. Egiptologii acceptă în prezent ca realitate istorică expulzarea Hyksos-ilor („Regii Păstori" asiatici) în 1567 î.Ch., de către fondatorul celei de-a optsprezecea dinastii, Faraonul Ahmosis (Amosis, în greacă). Această nouă dinastie, care a înfiinţat Noul Regat în Egipt, poate foarte bine să fi fost dinastia faraonilor „care nu l-au cunoscut pe Iosif" despre care vorbeşte Biblia (Ieşirea, 1:8).
Theophilus, Episcop al Antiochiei din secolul al II-lea, s-a referit şi el în scrierile lui la Manetho, declarând că evreii fuseseră înrobiţi de regele Tethmosis, pentru care "au clădit cetăţi puternice, Peitho şi Rameses şi On, care e Heliopolis"; apoi au plecat din Egipt, sub faraonul „al cărui nume era
Amasis".
Prin urmare, din aceste surse antice reiese că problemele israeliţilor au început sub un faraon numit Thothmes, culminând cu plecarea lor, sub un urmaş numit Amasis. Care sunt faptele istorice, aşa cum s-au stabilit până în momentul de faţă?
După ce Ahmosis îi expulzase pe Hyksos-i, succesorii lui pe tronul Egiptului - dintre care mai mulţi au purtat într-adevăr numele de Thothmes, după cum afirmă istoricii antici - s-au angajat în campanii militare în Canaanul Mare, folosind Drumul Mării ca traseu de invazie. Thothmes I (1525-l512 î.Ch.), militar profesionist, a pus Egiptul pe picior de război, lansând expediţii militare în Asia până la Eufrat. Presupunem că el a fost cel care s-a temut de neloialitatea israeliţilor - „când se va declara război, ei se vor alătura duşmanilor noştri" - şi prin urmare a ordonat uciderea tuturor copiilor israeliţi nou-născuţi de sex bărbătesc (Ieşirea 1:9-l6). După calculele noastre, Moise s-a născut în 1513 î.Ch., anul de dinaintea morţii lui Thothmes I.
J.W. Jack (
The Date of the Exodus) şi alţii, la începutul secolului nostru, se întrebase dacă „fiica faraonului" care îl luase pe pruncul Moise din râu şi apoi îl crescuse în palatul regal ar fi putut să fie Hatshepsut, cea mai mare fată a lui Thothmes I cu soţia sa oficială şi, astfel, singura prinţesă de neam regal a vremii căreia i se acorda înaltul titlu de „Fiică a Regelui", un titlu identic cu cel prezentat în Biblie. Credem că ea a fost într-adevăr; iar tratamentul pe care i l-a aplicat în continuare lui Moise ca fiu adoptiv poate fi explicat prin faptul că, după căsătoria cu faraonul succesor, fratele ei după tată Thothmes al II-lea, nu i-a putut naşte un fiu.
Thothmes al II-lea a murit după o scurtă domnie. Urmaşul lui, Thothmes al III-lea - născut de o fată din harem -, a fost cel mai mare regerăzboinic al Egiptului, un Napoleon antic, după părerea unor istorici. Dintre cele şaptesprezece campanii ale sale contra ţărilor străine, pentru a obţine tributuri şi captivi pentru principalele luî şantiere de construcţii, majoritatea s-au desfăşurat în Canaan şi în Liban, iar spre Nord, până la Eufrat. Credem, aşa cum au susţinut în prima parte a acestui secol TE. Peet (
Egypt and the Old Testament) şi alţii, că acest faraon, Thothmes al III-lea, a fost înrobitorul israeliţilor; căci, în expediţiile sale militare, el a avansat către nord până în Naharin, denumirea egipteană a regiunii de pe cursul superior al Eufratului numită în Biblie Aram-Naharin, unde rămăseseră conaţionalii patriarhilor evrei; iar acest lucru ar putea explica foarte bine teama faraonului că (Ieşirea 1:10) „când s-ar întâmpla vreun război, să nu se dea şi ei [israeliţii] de partea vrăjmaşilor". Sugerăm că Thothmes al III-lea a fost cel de a cărui condamnare la moarte a scăpat Moise în sălbăticia din Sinai, după ce-şi descoperise originile ebraice şi se alăturase pe faţă poporului său.
Thothmes al III-lea a murit în anul 1450 î.Ch., urmându-i la tron Amenophis al II-lea - cel numit Amasis de către Theophilus, citându-l pe Manetho. Într-adevăr, după „această lungă vreme, [când] a murit împăratul Egiptului," (Ieşirea 2:23), Moise a îndrăznit să se întoarcă în Egipt pentru a-i cere succesorului său - Amenophis al II-lea, după opinia noastră - „Dă drumul poporului meu." Domnia lui Amenophis al II-lea a durat din 1450 până în 1425 î.Ch.; tragem concluzia că Exodul a avut loc în 1433 î.Ch., exact când Moise avea optzeci de ani (
Ieşirea 7:7).
Continuându-ne calculul de-a-ndărătelea, căutăm acum să stabilim data când au sosit israeliţii în Egipt. Tradiţiile ebraice afirmă o şedere de patru sute de ani, conform declaraţiei lui Dumnezeu faţă de Avraam (
Facerea 15:13-l4); la fel declară şi Noul Testament (
Faptele Sfinţilor Apostoli 7:6).
Cartea Ieşirii, însă, susţine că „vremea cât au locuit fiii lui Israil în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani" (
Ieşirea 12:40-41). Alegerea cuvintelor „au locuit" poate să fi avut intenţia de a distinge între iosifiţi (originari din Egipt) şi familiile nou-sosite ale fraţilor lui Iosif, care veniseră doar să „locuiască". Dacă aşa e, atunci diferenţa de treizeci de ani se poate pune pe seama faptului că Iosif avea treizeci de ani când a fost făcut Ministru al Egiptului. Astfel, ar rămâne intactă cifra de 400 a anilor petrecuţi de israeliţi (nu de iosifiţi) în Egipt, evenimentul plasându-se în anul 1833 (1.433 + 400) î.Ch.
Următorul indiciu se găseşte în
Facerea 47:7-9: „Apoi Iosif a adus pe Iacob, părintele său, şi l-a înfăţişat lui Faraon (...) Ci Faraon a întrebat pe Iacob: «Câte sunt zilele anilor vieţii tale?» Răspuns-a Iacob lui Faraon: «Zilele anilor pribegiei mele sunt o sută şi treizeci de ani.»" Prin urmare, Iacob se născuse în 1963 î.Ch.
Isaac avea şaizeci de ani când i s-a născut Iacob (Facerea, 6:26); iar Isaac i s-a născut lui Avraam când acesta avea o sută de ani (Facerea 21:5). În consecinţă, Avraam (care a trăit până la o sută şaptezeci şi cinci de ani) avea o sută şaizeci de ani când s-a născut nepotul său, Iacob. Acest calcul plasează naşterea lui Avraam în anul 2123 î.Ch.
Secolul lui Avraam - suta de ani de la naşterea lui până la naşterea fiului şi succesorului său Isaac - a fost aşadar secolul în care a avut loc ascensiunea şi căderea celei de A Treia Dinastii din Ur. Lectura cronologiei şi a legendelor biblice îl situează pe Avraam exact în toiul monumentalelor evenimente din acele vremuri - nu ca un simplu observator, ci ca participant activ. Contrar aserţiunilor acelor susţinători ai criticilor la adresa Bibliei care spun că, odată cu povestea lui Avraam, Biblia îşi pierde interesul faţă de istoria generală a omenirii şi a Orientului Apropiat, pentru a se concentra asupra „istoriei tribale" a unei naţiuni anume, de fapt Biblia continuă să relateze (la fel ca în cazul povestirilor despre Potop şi Turnul Babel) evenimente de interes major pentru omenire şi civilizaţia ei: un război cu aspecte fără precedent şi un dezastru de natură singulară; evenimente în
care patriarhul evreu a jucat un rol important. Este povestea modului cum a fost salvată moştenirea Sumerului, când Sumerul a fost condamnat.
În pofida numeroaselor studii despre Avraam, rămâne faptul că nu ştim despre el nimic altceva decât ceea ce scrie în Biblie. Aparţinând unei familii care îşi trasa genealogia până la spiţa lui Shem, Avraam - pe atunci numit
Avram (în original:
Abram) - era fiul lui Terah, fraţii săi fiind Harran
(Haran) şi Nahor. Când Harran a murit prematur, familia locuia în „cetatea Ur a Caldeilor". Acolo, Avram s-a căsătorit cu Sarai (cu numele schimbat ulterior în Sarah - Sara). Apoi, „Terah a luat pe Avram, fiul său, şi pe Lot, fiul lui Haran, nepotul său, şi pe Sarai, nora sa, femeia lui Avram, fiul său, şi a plecat cu ei din cetatea Ur a Caldeilor, ca să se ducă în pământul Canaan; dar ajungând la Haran, s-au aşezat acolo."
Arheologii au găsit vestigiile localităţii
Harran („Caravana"). Situată în nord-vestul Mesopotamiei, la poalele Munţilor Taurus, era o răscruce importantă a antichităţii. La fel cum Mari controla poarta de sud dintre Mesopotamia şi ţinuturile de pe litoralul Mediteranei, Harranul stăpânea
poarta drumului nordic spre pământurile Asiei de Vest. Desemnând, în vremea celei de-A Treia Dinastii din Ur» hotarele domeniilor lui Nannar la învecinarea cu Asia Mică a lui Adad, Harranul a fost descoperit de arheologi ca o imagine în oglindă a Urului, prin topografia edilitară şi adoraţia lui Nannar/Sin.
În Biblie nu se dă nici o explicaţie a plecării din Ur şi nici timpul nu e precizat, dar putem deduce răspunsurile dacă asociem plecarea cu evenimentele din Mesopotamia în general şi din Ur în particular.
Ştim că Avraam avea şaptezeci şi cinci de ani când şi-a continuat drumul de la Harran spre Canaan. Tonul naraţiunii biblice sugerează o lungă şedere la Harran şi îl prezintă pe Avraam la sosire ca pe un tânăr cu o proaspătă soţie. Dacă Avraam, aşa cum am conchis, se născuse în 2123 î.Ch., avea doar zece ani când Ur-Nammu a urcat pe tronul din Ur, iar lui Nannar i s-a încredinţat pentru prima oară tutela asupra Nippurului. Şi era un tânăr de douăzeci şi şapte de ani, când Ur-Nammu a decăzut inexplicabil din favorurile lui Anu şi Enlil, ucis pe un câmp de luptă îndepărtat. Am descris efectele traumatizante ale evenimentului asupra locuitorilor din Mesopotamia, şocul pe care l-a provocat credinţei lor în omnipotenţa lui Nannar şi fidelitatea cuvântului lui Enlil.
Anul căderii lui Ur-Nammu a fost 2096 î.Ch. N-ar fi putut să fie anul când - sub impactul evenimentului sau ca o consecinţă a acestuia - Terah şi familia lui au plecat din Ur spre o destinaţie îndepărtată, oprindu-se la Harran, Urul diferit de Ur?
În toţi anii declinului din Ur şi ai necuviinţelor lui Shulgi, familia a rămas la Harran. Apoi, dintr-o dată, Iahve a acţionat din nou:
Şi Dumnezeu a zis lui Avram:
„Ieşi din ţara ta şi din nemetul tău şi din casa tatălui tău. şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta (...) "
Deci a plecat Avram după cum îi vorbise Domnul, şi cu el a pornit şi Lot.
Iar Avram era în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani când a purces din Haran.
Încă o dată, nu se oferă nici un motiv al acestei mişcări decisive. Dar cheia cronologică e cum nu se poate mai revelatoare. Avraam a avut şaptezeci şi cinci de ani în anul 2048 î.Ch. - exact data căderii lui Shulgi!
Întrucât familia lui Avraam (
Facerea, 11) continua direct linia lui Shem, Avraam era considerat semit, om al cărui trecut, moştenire culturală şi limbă erau semite, distincte (în opinia cercetătorilor) de cele ale sumerienilor non-semiţi şi ale indo-europenilor de mai târziu. Dar, în sensul biblic originar, toate popoarele Mesopotamiei mari descindeau din Shem, „semiţi" şi „sumerieni" deopotrivă, în Biblie nu există nimic care să sugereze - aşa cum au început să susţină unii cercetători - că Avraam şi familia lui ar fi fost amoriţi (semiţi apuseni), care veniseră ca emigranţi în Sumer şi apoi reveniseră la fosta lor locuinţă. Dimpotrivă: toate susţin imaginea unei familii cu rădăcini sumeriene din cele mai vechi timpuri, smulsă în grabă din ţara şi locul ei natal şi trimisă într-un ţinut nefamiliar.
Corespondenţa dintre două evenimente biblice cu datele a două evenimente sumeriene majore - şi ale altora care vor urma - trebuie să servească drept indicaţie a unei legături directe între toate. Avraam apare nu ca fiu de venetici, ci ca vlăstar al unei familii implicate direct în problemele de stat sumeriene!
În căutarea unui răspuns la întrebarea „Cine era Avraam," savanţii au speculat similitudinea dintre desemnarea lui ca ebraic (
Ibri) şi termenul
Hapiru (care în Orientul Apropiat se putea transforma în
Habiru), folosit de asirieni şi babilonieni în secolele al XVIII-lea şi al XVII-lea î.Ch. pentru bandele de jefuitori semiţi din vest. La sfârşitul secolului al XV-lea î.Ch., comandantul unei garnizoane egiptene din Ierusalim i-a cerut regelui întăriri împotriva hapirilor care se apropiau. Oamenii de ştiinţă au luat-o ca pe o dovadă a ipotezei că Avraam era semit apusean.
Mulţi cercetători, însă, se îndoiesc că termenul denotă cât de cât o grupare etnică, întrebându-se dacă nu cumva cuvântul era doar un substantiv descriptiv, cu semnificaţia de „tâlhari" sau „năvălitori". Sugestia că
Ibri (derivat clar din verbul „a traversa") şi
Hapiru sunt sinonime implică
probleme filologice şi etimologice substanţiale. Există de asemenea şi mai mari inadvertenţe cronologice, toate dând naştere la obiecţii serioase faţă de această soluţie propusă pentru identitatea lui Avraam, mai ales când datele biblice sunt comparate cu conotaţia de „bandit" a termenului Hapiru. Astfel, Biblia relatează incidente privind fântânile, care arată că Avraam a avut grijă să evite conflictele cu localnicii, în timp ce străbătea Canaanul. Când s-a implicat în Războiul Regilor, Avraam a refuzat să ia partea lui din pradă. Acesta nu e comportamentul unui barbar prădalnic, ci mai degrabă al unei persoane cu înalte standarde de conduită. Venind în Egipt, Avraam şi Sara au fost duşi la curtea faraonului; în Canaan, Avraam a încheiat tratate cu conducătorii locali. Nu e imaginea unui nomad care jefuieşte aşezările altora; este imaginea unui personaj de înalt prestigiu, priceput la negocieri şi diplomaţie.
Din aceste considerente, Alfred Jeremias, pe-atunci reputat asiriolog şi profesor de istoria religiilor la Universitatea din Leipzig, a anunţat în ediţia din 1930 a celebrei sale opere
Das Alte Testament im Lichte des Alten Orients că „Avraam, prin structura sa intelectuală, era sumerian". A
dezvoltat această concluzie într-un studiu din 1932 intitulat
Der Kosmos von Sumer: „Avraam nu era babilonian semit, ci sumerian". Avraam, a sugerat el, i-a condus pe Credincioşii a căror reformare căuta să ridice societatea sumeriană pe şi mai înalte niveluri religioase.
Asemenea idei erau foarte îndrăzneţe într-o Germanie aflată în plină ascensiune a nazismului, cu teoriile sale rasiale. La scurt timp după preluarea puterii de către Hitler, sugestiile eretice ale lui Jeremias au fost contrazise cu tărie de Nikolaus Schneider, într-un răspuns intitulat
War Abraham Sumerer? Avraam nu era nici sumerian, nici om cu genealogie pură, a conchis el: „De pe vremea domniei regelui akkadian Sargon în Ur, locul de baştină al lui Avraam, acolo nu a mai existat niciodată o populaţie Sargon pură, neamestecată şi nici o cultură sumeriană omogenă."
Frământările care au urmat şi Al Doilea Război Mondial au întrerupt continuarea dezbaterilor. În mod regretabil, firul distins de Jeremias nu a mai fost urmat. Totuşi, toate dovezile biblice şi mesopotamiene ne spun că Avraam era într-adevăr sumerian.
De fapt, Vechiul Testament (
Facerea 17:l-l6) ne prezintă momentul şi modul în care Avraam s-a transformat din nobil sumerian în potentat semit apusean, printr-o convenţie între el şi Dumnezeul lui. Cu ocazia unei circumcizii rituale, numele său sumerian AB.RAM („Cel Iubit De Tată") a fost
preschimbat în akkadian/semiticul
Abraham („Tatăl Unei Mulţimi De Naţiuni"), iar cel al soţiei sale, SARAI („Prinţesă") a fost adaptat la semiticul
Sarah.
Abia la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani, a devenit Avraam „semit".
Pentru a descifra milenara enigmă a identităţii lui Avraam şi a Misiunii sale în Canaan, trebuie să căutăm răspunsurile în istoria, limba şi datinile sumeriene.
Nu ar fi o naivitate să presupunem că, pentru Misiunea din Canaan, pentru naşterea unei naţiuni şi pentru domnia peste toate pământurile dintre graniţa cu Egiptul şi cea cu Mesopotamia, Domnul ar fi ales pe cineva la întâmplare, culegând primul om întâlnit pe străzile din Ur? Tânăra femeie cu care s-a însurat Avraam purta numele-epitet de Prinţesă; întrucât îi era pe jumătate soră lui Avraam („Este într-adevăr sora mea, fiica tatălui meu, dar nu şi fiica mamei mele"), putem fi siguri că fie tatăl lui Avraam, fie mama lui Sarah era de viţă regală. De vreme ce fiica lui Harran, fratele lui Avraam, purta şi ea un nume regal (Milkha - „Regeasca"), reiese că ascendenţa regală decurgea prin tatăl lui Avraam. Aşadar, tratând cu familia lui Avraam, avem de-a face cu o familie de pe cele mai înalte eşaloane ale Sumerului: oameni cu ţinută nobilă şi îmbrăcăminte elegantă, aşa cum îi reprezintă diverse statui sumeriene (Fig. 98).
Era o familie care putea nu numai să-şi revendice descendenţa din Shem, ci păstra şi documente familiale care îi trasau genealogia de-a lungul generaţiilor de fii născuţi dintâi: Arpakhshad şi Shelach şi Eber; Peleg, Re'u şi Serug; Nahor şi Terah şi Abraham*, toate ducând trecutul consemnat al familiei în urmă cu nu mai puţin de trei secole!
Ce semnifică numele-epitete? Dacă
Shelach („Spadă") se născuse, aşa cum declară capitolul 11 al
Genezei, cu 258 de ani înaintea lui Avraam, înseamnă că s-a născut în 2381 î.Ch. Într-adevăr, aceea era perioada conflictului care l-a adus pe Sargon la putere în noua capitală
Agade („Unit"), simbolizând unificarea pământurilor şi începutul unei noi ere. Peste şaizeci şi patru de ani, familia şi-a numit primul născut
Peleg („împărţire"), „căci în zilele lui pământul a fost împărţit". Era de fapt vremea când Sumerul şi Akkadul s-au despărţit, după tentativa lui Sargon de a lua solul sacru din Babilon şi moartea lui ulterioară.
Dar cel mai mare interes, până în zilele noastre, îl prezintă sensul numelui
Eber şi motivul pentru care i s-a dat primului născut în anul 2351 î.Ch., nume de unde a derivat termenul biblic
Ibri („evreu"), prin care se identificau Avraam şi familia lui. Rădăcina sa clară este cuvântul care înseamnă „a traversa", iar cercetătorii nu au avut de dat o explicaţie mai potrivită decât aceea de a căuta legătura Habiru/Hapiru, pe care deja am menţionat-o (şi am eliminat-o). Această interpretare eronată a provenit din căutarea semnificaţiei numelui-epitet în Vestul Asiei. Avem convingerea că,
în schimb, răspunsul se poate găsi în limba şi originile sumeriene ale lui Avraam şi ale strămoșilor lui. O asemenea privire aruncată rădăcinilor sumeriene ale familiei şi numelui oferă un răspuns surprinzător prin simplitatea lui.
Termenul
Ibri („evreu") prin care se identificau Avraam şi familia sa îşi are originea în
Eber, tatăl lui Peleg, şi în rădăcina „a traversa". În loc să căutăm sensul numelui-epitet în noţiunile Hapiru sau în Asia de Vest, avem convingerea că explicaţia se găseşte în limba şi originile sumeriene ale lui Avraam şi ale strămoşilor lui. În acest moment, apare o nouă soluţie, de o surprinzătoare simplitate:
Sufixul biblic „i", aplicat unei persoane, însemna „născut în"; Gileadi însemna „născut în Gilead" şi aşa mai departe. De asemenea,
Ibri însemna originar din locul numit „Traversare"; şi tocmai acesta era numele sumerian al Nippurului; NI.IB.RU - Locul Traversării, locul unde grilele antediluviene se
intersectau, Buricul Pământului iniţial, vechiul Centru de Control al Misiunii.
Renunţarea la
n din transpunerea termenului sumerian în akkadiană/ebraică se întâmpla frecvent. Declarând că Avraam era un Ibri, Biblia n-a vrut să spună altceva decât că Avraam era un
Ni-ib-ri, om de origine nippuriană!
Faptul că familia lui Avraam a emigrat din Ur la Harran a fost luat de cercetători cu sensul că Urul era de asemenea locul natal al lui Avraam; însă acest lucru nu e afirmat nicăieri în Biblie. Dimpotrivă, porunca dată lui Avraam de a se duce în Canaan, abandonându-şi definitiv locuinţele trecute, implică trei entităţi separate: casa tatălui său (aflată pe atunci în Harran); ţara (oraşul-stat Ur); şi locul de origine (pe care Biblia nu îl identifică). Sugestia noastră că Ibri înseamnă nativ din Nippur rezolvă problema adevăratului loc natal al lui Avraam.
Aşa cum indică numele Eber, pe vremea lui - la mijlocul secolului al XXIV-lea î.Ch. - a început asocierea familiei cu Nippurul. Nippur nu a fost niciodată capitală regală; mai degrabă era un oraş sfinţit, „centrul religios" al Sumerului, cum spun oamenii de ştiinţă. De asemenea, era locul unde marilor preoţi li se încredinţau cunoştinţele de astronomie şi, prin urmare, de unde originează calendarul - relaţia dintre Soare, Pământ şi Lună, pe orbitele lor.
Oamenii de ştiinţă au recunoscut că actualele noastre calendare derivă din calendarul nippurian originar. Toate dovezile arată că acest calendar nippurian a început în jurul anului 4000 î.Ch., în epoca Taurului. În acest caz, găsim încă o confirmare a cordonului ombilical care făcea legătura dintre evrei şi Nippur: calendarul evreiesc continuă să numere anii începând de la enigmatica dată de 3760 î.Ch. (astfel că în 1983, anul evreiesc era 5743). S-a presupus că e o numărătoare „de la facerea lumii"; dar declaraţia reală a înţelepţilor evrei era că acesta e numărul de ani trecuţi „de când a început număratul [anilor]". Sugerăm că această afirmaţie înseamnă: de la introducerea calendarului în Nippur.
Astfel, în familia ancestrală a lui Avraam, găsim un neam preoţesc de sânge regal, condus de un mare preot nippurian care era singurul primit în camera din centrul templului, pentru a primi cuvântul zeităţii şi a-l transmite regelui şi poporului.
În această privinţă, un mare interes prezintă numele tatălui lui Avraam, Terah. Căutând indicii numai în mediul semit, cercetătorii Bibliei privesc acest nume, ca şi pe cele ale lui Harran şi Nahor, drept simple toponime (nume care personifică locuri), susţinând că în Mesopotamia centrală și nordică existau oraşe cu aceste nume. Asiriologii care cercetează terminologia akkadiană (aceasta fiind prima limbă semitică) n-au putut descoperi decât că
Jirhu însemna „artefact sau vas cu scopuri magice". Dar dacă trecem la limba sumeriană, constatăm că semnul cuneiform pentru
Tirhu origina direct din acela al unui obiect numit în sumeriană DUG.NAMTAR - literal, „Vorbitor al Sorţii": om care Pronunţă Oracole!
Prin urmare, Terah era Preot Oracular, însărcinat să abordeze „Piatra Care Şopteşte", pentru a auzi cuvintele zeităţii şi a le comunica (răstălmăcite sau nu) ierarhiei laice. Era o funcţie pe care în timpurile ulterioare a preluat-o Marele Preot Israelit, singurul care avea permisiunea de a intra în Sfânta Sfintelor, de a se apropia de
Dvir („Vorbitor") şi a „auzi vocea [Domnului] vorbindu-i din învelitoarea aşternută peste Chivotul Legământului, dintre cei doi Heruvimi". În timpul Exodului Israelit, pe Muntele Sinai, Domnul a proclamat că legământul său cu descendenţii lui Avraam însemna că „voi îmi veţi fi mie împărăţie preoţească şi neam sfânt". Era o declaraţie care reflecta statutul propriei ascendenţe a lui Avraam: clerul regal.
Oricât de trase de păr ar putea să pară aceste concluzii, ele sunt în deplin acord cu practicile sumeriene în virtutea cărora regii îşi numeau fiicele şi fiii, adesea chiar şi pe ei înşişi, în înalte funcţii preoţeşti, ducând la combinarea liniilor genealogice regale şi clericale. Inscripţiile votive găsite la Nippur (precum cele dezgropate de expediţiile arheologice ale Universităţii din Pennsylvania) confirmă că regii din Ur preţuiau titlul de „Pios Păstor din Nippur" şi efectuau acolo funcţii preoţeşti; iar guvernatorul Nippurului (PA.TE.SI NI.IB.RU) era de asemenea Cel Dintâi UR.ENLIL („Cel Dintâi Slujitor Al Lui Enlil").
Unele dintre numele acestor VIP-uri regal-clericale semănau cu numele sumerian al lui Avraam (AB.RAM), începând tot cu componenta AB („Tată" sau „Progeni-tor"); astfel, de exemplu, era numele AB.BA.MU al unui guvernator din Nippur în timpul domniei lui Shulgi.
Faptul că o familie de oameni atât de strâns asociaţi cu Nippurul încât li se spunea „nippurieni" (adică „evrei") deţineau totuşi înalte poziţii în Ur este o sugestie în deplin acord cu împrejurările reale care predominau în Sumer la vremea indicată de noi; căci atunci, în perioada Dinastiei a III-a din Ur, pentru prima oară în istoria divină şi sumeriană Nannar şi regele Urului au primit tutela peste Nippur, combinând funcţiile religioase şi laice. Astfel, se prea poate ca, atunci când Ur-Nammu s-a aşezat pe tronul din Ur, Terah să se fi mutat cu familia sa din Nippur în Ur, poate spre a servi ca agent de
legătură între templul din Nippur şi palatul regal din Ur. Şederea lor în Ur a durat tot timpul domniei lui Ur-Nammu; abia în anul morţii acestuia, după cum am arătat, familia a plecat din Ur spre Harran.
Ce anume a făcut familia în Harran nu scrie nicăieri dar, având în vedere viţa regală şi prestigiul preoţesc, trebuie să fi aparţinut ierarhiei Harranului. Uşurinţa cu care, ulterior, trata Avraam cu diverşii regi sugerează că era implicat în afacerile externe ale Harranului; deosebita sa prietenie cu locuitorii hittiţi ai Canaanului, cunoscuţi pentru experienţa lor militară, poate aduce lumină asupra originii talentelor militare ale lui Avraam însuşi, pe care şi le-a folosit cu atâta succes în timpul Războiului Regilor.
Tradiţiile străvechi îl prezintă de asemenea pe Avraam ca fiind foarte versat în astronomie - domeniu pe-atunci foarte util în călătoriile lungi, orientate după stele. Conform lui Josephus, Berossus s-a referit la Avraam, fără a-l nominaliza, când a scris despre ascensiunea „printre chaldeeni a unui anumit om mare şi drept, care era bine văzut în astronomie." (Dacă Berossus, istoricul babilonian, s-a referit într-adevăr la Avraam, semnificaţia includerii patriarhului evreu în cronicile babiloniene depăşeşte cu mult simpla consemnare a cunoştinţelor lui de astronomie.)
În tot timpul infamilor ani de domnie a lui Shulgi, familia lui Terah a stat în Harran. Apoi, la înlăturarea lui Shulgi, a sosit porunca divină de a-şi continua drumul spre Canaan. Terah îmbătrânise destul de mult, iar Nahor, fiul lui, urma să rămână cu el în Harran. Cel ales pentru misiune a fost Avraam - el însuşi om matur, de şaptezeci şi cinci de ani. Era în anul 2048 î.Ch.; astfel au început douăzeci şi patru de ani fatidici - optsprezece ani cuprinzând domniile pline de războaie ale celor doi succesori imediaţi ai lui Shulgi (Amar-Sin şi Shu-Sin) şi şase ani ai lui Ibbi-Sin, ultimul rege suveran al Urului.
Fără îndoială, nu a fost numai o simplă coincidenţă că moartea lui Shulgi a semnalat nu numai plecarea lui Avraam, ci şi o realiniere a zeilor din Orientul Apropiat. Exact când Avraam, însoţit (după cum vom afla mai târziu) de un corp militar de elită, a părăsit Harranul - poarta spre pământurile hittite - în „ţara Hatti" a apărut exilatul şi pribeagul Marduk. Mai mult, cea mai remarcabilă e coincidenţa că Marduk a rămas acolo pe perioada aceloraşi douăzeci şi patru de Ani Fatidici, ani care au culminat cu marele dezastru.
Dovezile deplasărilor lui Marduk apar pe o tăbliţă (Fig. 99) găsită în biblioteca lui Ashurbanipal, în care Marduk, îmbătrânit, vorbeşte despre hoinărelile lui de odinioară şi întoarcerea finală în Babilon:
O, zei mari, aflaţi-mi secretele.
Cât îmi închei cingătoarea, amintirile-mi revin:
Sunt divinul Marduk, un mare zeu.
Am fost surghiunit pentru păcatele mele, în munţi m-am dus.
Prin multe ţări am fost rătăcitor:
De unde soarele răsare, acolo unde apune am mers.
Pe culmile ţării Hatti am urcat.
În ţara Hatti am întrebat un oracol [despre] tronul şi Domnia mea; în toi [când eram, am întrebat]: „Până când?
Douăzeci şi patru de ani, în toi, am cuibărit.
Apariţia lui Marduk în Asia Mică - implicând o neaşteptată alianţă cu Adad - a reprezentat astfel cealaltă faţă a monedei, în problema grabei lui Avraam spre Canaan. Din echilibrul textului, aflăm că Marduk a trimis din noul său loc de exil emisari şi provizii (prin Harran) spre iscipoiii săi din Babilon şi agenţi comerciali în Mari, astfel făcând incursiuni pe ambele porţi - una închinată lui Nannar/Sin şi cealaltă lui Inanna/Ishtar.
Ca la un semnal, odată cu moartea lui Shulgi, întreaga lume antică a început să se agite. Casa lui Nannar fusese discreditată, iar Casa lui Marduk îşi vedea apropiindu-se ceasul din urmă.
În vreme ce Marduk însuşi continua să fie exclus din Mesopotamia, primul său fiu, Nabu, convertea prozeliţi pentru cauza tatălui său. Baza lui de operaţiuni era propriul său „centru de cult", Borsippa; dar eforturile sale au cuprins toate pământurile, inclusiv Canaanul Mare.
Pe acest fundal de evoluţii rapide, lui Avraam i s-a poruncit să se ducă în Canaan. Deşi tăcut cu referire la misiunea lui Avraam, Vechiul Testament se exprimă clar în privinţa destinaţiei: pornind în grabă spre Canaan, Avraam şi soţia lui, nepotul său Lot şi anturajul lor, şi-au continuat rapid drumul spre sud. Au făcut un popas la Shechem, unde Domnul i-a vorbit lui Avraam. „Şi a purces de acolo către Munte, spre răsărit de Betel, şi şi-a întins cortul (...). Şi a clădit pe locul acela Domnului un jertfelnic şi s-a închinat Domnului." Beth-El (Betel), al cărui nume însemna „Casa lui Dumnezeu" - un loc unde Avraam a revenit de mai multe ori - se afla în vecinătatea Ierusalimului şi a Muntelui său sfinţit, Muntele Moriah („Muntele îndrumării"), pe a cărui Stâncă Sfântă a fost depus Chivotul Legământului, când Solomon a clădit Templul lui Iahve în Ierusalim.
De acolo, „a pornit Avram, mergând din loc în loc, îndreptându-se spre miazăzi" (Negev). Destinaţia clară a lui Avraam era Negevul (regiunea secetoasă unde se întâlnesc Canaanul şi peninsula Sinai). Câteva declaraţii divine desemnau Râul Egiptului (numit în zilele noastre Wadi El-Arish) ca hotar sudic al domeniului lui Avraam, iar oaza de la Kadesh-Barnea ca avanpost sudic (vezi harta). Ce avea de făcut Avraam în Negev, al cărui însuşi nume („Uscăciunea") îi exprima ariditatea? Ce era acolo încât necesita lunga şi grăbita călătorie a patriarhului din Harran, impunându-i prezenţa printre kilometri întregi de pământ sterp?
Semnificaţia Muntelui Moriah - primul punct de interes al lui Avraam - era aceea că, în perioada respectivă, împreună cu fraţii săi Muntele Zophim („Muntele Observatorilor") şi Muntele Sion („Muntele Semnalului"), servea drept sediu al Centrului de Control al Misiunii? Semnificaţia Negevului, singura sa semnificaţie, rămâne aceea că era poarta Spaţioportului din Sinai.
Continuarea naraţiunii ne informează că Avraam avea aliaţi militari în regiune şi că anturajul său includea un corp de elită din câteva sute de luptători. Termenul biblic pentru aceştia -
Naar - a fost tradus în diverse moduri, ca „slugărime" sau doar „tineri"; dar studiile au demonstrat că, în hurriană, cuvântul desemna călăreţi sau cavalerişti. De fapt, cercetările recente ale textelor mesopotamiene despre manevrele militare înşiră printre soldaţii cu care şi cavalerie LU.NAR-ii („Oamenii-nar") care serveau drept călăreţi rapizi. Găsim un termen identic în Biblie (
Cartea întâi a lui Samuiln 30:17): după ce Regele David a atacat o tabără amalekită (Amalecită), singurii scăpaţi cu viaţă au fost „patru sute de robi - în original,
Ish-Naar, „
Oameni-nar" sau LU.NAR1 „care au încălecat pe cămile şi au fugit."
Descriindu-i pe luptătorii lui Avraam ca oameni
Naar, Vechiul Testament ne informează aşadar că avea cu el un corp de cavalerie, după toate probabilităţile pe cămile, nu pe cai. E posibil ca ideea unei asemenea forţe combatante de călărie rapidă să-i fi venit de la hittiţi, la graniţa cu care era situat Harranul, cu precizarea că pentru regiunile aride din Negev şi Sinai cămilele erau mult mai potrivite decât caii.
S-ar putea ca noua imagine a lui Avraam, nu ca păstor nomad, ci ca inventiv comandant militar de viţă regală să nu corespundă concepţiei tradiţionale despre acest patriarh ebraic, dar ea este conformă cu amintirile antice despre Avraam. Astfel, citând sursele anterioare cu referire la Avraam, Josephus (secolul I, d.Ch.) a scris despre el: „Avraam a domnit la Damasc, unde era străin, venind cu o armată din ţara de mai sus de Babilon" de unde, „după mult timp, Domnul l-a scos şi l-a mutat din acea ţară împreună cu oamenii lui şi s-a dus în ţara pe-atunci numită pământul Canaanului, dar acum ţara Iudeei."
----------------------------------------
1 Una dintre situaţiile care relevă imperfecţiunea „clasicei" versiuni românești a Bibliei, în traducerea lui Vasile Radu şi Gala Galaction: este evidentent că termenul „robi" (ca şi înlocuirea Negevului cu „miazăzi" - vezi mai sus) reprezintă subterfugii determinate de cunoaşterea incompletă a limbilorși istoriei antice. (n.b.)
Misiunea lui Avraam era de natură militară: trebuia să apere instalaţiile spaţiale ale Anunnakilor - Centrul de Control al Misiunii şi Spaţioportul!
După o scurtă şedere în Negev, Avraam a traversat peninsula Sinai, ajungând în Egipt. Fiind clar că nu erau nişte nomazi ca oricare alţii, Avraam şi Sara au fost duşi imediat la palatul regal. După calculele noastre, era prin anul 2047 î.Ch., când faraonii care domneau pe-atunci în Egiptul Inferior (de Nord) - fără a fi discipoli ai lui Amen („Zeul Ascuns" Ra/Marduk) - se confruntau cu o serioasă provocare a principilor din Teba, la Sud, unde Amen era considerat zeul suprem. Putem doar presupune ce probleme de stat - alianţe, apărări reunite, porunci divine - au fost discutate între faraonul ameninţat şi Ibri, generalul nippurian. Biblia tace în această privinţă, cât şi într-a duratei vizitei. („Cartea Jubileurilor" declară că sejurul a durat cinci ani.) Când a sosit vremea ca Avraam să se întoarcă în Negev, îl însoţea o suită numeroasă de oameni ai faraonului.
„Şi a purces Avram din Egipt, el şi femeia sa (...) Şi Lot, spre miazăzi" (Negev)1. Era „tare bogat: avea turme"de oi şi vite pentru hrană şi îmbrăcăminte, precum şi asini şi cămile pentru călăreţii săi repezi.
S-a dus din nou în Beth-El, să se închine Domnului şi să-i ceară instrucţiuni. A urmat despărţirea de Lot, nepotul preferând să se aşeze, cu turmele lui, în „Câmpia Iordanului, care, mai înainte ca să fi prăpădit Dumnezeu Sodoma şi Gomora, era toată adăpată (...), ca grădina lui Dumnezeu (...)." Avraam şi-a continuat drumul spre regiunea colinelor, instalându-se pe cel mai înalt pisc de lângă Hebron, de unde putea privi în toate direcţiile; iar Domnul i-a spus: „Scoală-te, străbate ţinutul în lung şi-n lat, căci ţie ţi-l voi da!"
Nu peste mult, „în zilele lui Amrafel, regele Şinearului," a avut loc expediţia militară a alianţei răsăritene.
„Timp de doisprezece ani, cei din urmă [regii canaaniţi] fuseseră supuşi lui Chedarlaomer, iar în anul al treisprezecelea s-au răsculat..Şi în anul al paisprezecelea a venit Chedarlaomer şi regii cei dimpreună cu el" (
Facerea 14:4-5).
Savanţii au căutat mult timp în izvoarele arheologice consemnări ale evenimentelor descrise în Biblie; eforturile lor nu au avut nici un succes, fiindcă l-au căutat pe Avraam într-o altă epocă. Dar dacă nu greşim în cronologia noastră, devine posibilă o soluţie simplă a problemei „Amra- Phel". Este o rezolvare nouă, dar bazată pe sugestii ştiinţifice făcute (şi ignorate) cu aproape un secol în urmă.
În 1875, comparând lectura tradiţională a numelui cu articularea sa în traducerile biblice timpurii, F. Lenormant (
la Langue Primitive de la Chaldée) sugerase că ar fi corect să se citească "
Amar-pal ", aşa cum este scris fonetic în Septuagint (traducerea din secolul al treilea î.Ch.a Vechiului Testament în greacă, după originalul ebraic).
--------------------------
1 În acest caz, aproximaţia din traducerea românească a Bibliei devine inadvertenţă crasă: „spre miazăzi" faţă de Egipt ar fi însemnat continuarea coborârii spre Africa Centrală. (n.b.)
Peste doi ani, D.H. Haigh, scriind în
Zeitschrift fiir Aegyptische Sprache und Altertumskunde, a adoptat şi el varianta „Amarpal" şi, afirmând c „al doilea element [din numele regelui] este ă un nume al Zeului- Lună [Sin]," a declarat: „De mult eram convins de identitatea lui Amarpal ca fiind unul dintre regii Urului."
În 1916, Franz M. Böhl (
Die Könige von Genesis 14) a sugerat din nou - fără succes - ca numele să fie citit, la fel ca în Septuagint, „Amar-pal", explicând că însemna „Văzut de Fiu" - un nume regal în spiritul altor nume regale din Orientul Apropiat, la fel ca egipteanul Thoth-mes („Văzut de Thoth"). (Din nu se ştie ce motiv, Böhl şi alţii au neglijat să menţioneze faptul nu mai puţin semnificativ că Septuagintul articula numele lui Khedorla'omer
Kho-dologomar - aproape identic cu Kudur-laghamar, din tăbliţele Spartoli.)
Pal (însemnând „fiu") era într-adevăr un sufix comun în numele regale mesopotamiene, reprezentând zeitatea considerată a fi Fiul Divin favorit. Întrucât în Ur zeul considerat Fiu Favorit era Nannar/Sin, sugerăm că
Amar- Sin şi
Amar-pal erau, în Ur, unul şi acelaşi.
Identificarea de către noi a lui „Amarphel" din
Facerea 14 cu Amar- Sin, al treilea rege din A Treia Dinastie a Urului, se potriveşte perfect cu cronologiile biblică şi sumeriană. Povestea biblică a Războiului Regilor plasează evenimentul la scurt timp după întoarcerea lui Avraam în Negev din Egipt, dar înainte de a zecea aniversare a sosirii sale în Canaan; prin urmare, între
2042 şi
2039 î.Ch. Domnia lui Amar-Sin/Amar-pal a durat din
2047 până in
2039 î.C; în consecinţă, războiul avusese loc în ultima parte a domniei lui.
Formulele anilor pentru domnia lui Amar-Sin indica al şaptelea an -
2041 î.Ch. - ca fiind cel al expediţiei militare majore în provinciile apusene. Datele biblice (
Facerea 14:4-5) afirmă că aceasta a avut loc în al paisprezecelea an după ce elamiţii, sub Khedorla'omer, îi subjugaseră pe regii canaaniţi; iar anul
2041 a fost într-adevăr după paisprezece ani de când Shulgi, primind oracolele lui Nannar, lansase campania militară din
2055 î.Ch. condusă de elamiţi în Canaan.
Sincronizarea evenimentelor şi datelor biblice şi sumeriene pe care am facut-o desfăşoară următoarea succesiune şi respectă fiecare factor de timp raportat în Biblie:
2123 î.Ch. - Avraam se naşte în Nippur, ca fiu al lui Terah.
2113 î.Ch. - Ur-Nammu e întronat în Ur, primind tutela Nippurului.
Terah şi familia lui se mută în Ur.
2095 î.Ch. - Shulgi preia tronul după moartea lui Ur-Nammu.
Terah şi familia lui pleacă din Ur, spre Canaan.
2055 î.Ch. - Shulgi primeşte oracolele lui Nannar şi trimite trupele elamite în Canaan.
2048 î.Ch. - Moartea lui Shulgi, ordonată de Anu şi Enlil.
Avraam, în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, primeşte ordin să plece din Harran spre Canaan.
2047 î.Ch. - Amar-Sin („Amarpal") urcă pe tronul Urului. Avraam părăseşte Negevul, plecând spre Egipt.
2042 î.Ch. - Regii canaaniţi îşi comută loialitatea faţă de „alţi zei".
Avraam revine din Egipt cu corpul de elită.
2041 î.Ch. - Amar-Sin dezl ănţuie Războiul Regilor.
Cine erau „ceilalţi zei" care au câştigat loialitatea oraşelor canaanite? Erau Marduk, care urzea planuri din exilul apropiat, şi fiul său, Nabu, care cutreiera estul Canaanului, câştigând supremaţie şi aderenţi. După cum indică numele biblice ale locurilor, toată ţara Moabului intrase sub influenţa lui Nabu: ţinutul cunoscut şi ca Ţara lui Nabu şi multe localităţi de acolo au fost numite în cinstea lui; cel mai înalt pisc i-a păstrat numele - Muntele Nebo - de-a lungul mileniilor care au urmat.
Acesta este contextul istoric în care Vechiul Testament a înscris invazia din est. Însă chiar privit din punct de vedere biblic, care comprimă povestirile mesopotamiene despre zei în tiparul monoteist, este un război neobişnuit: scopul său ostentativ - reprimarea unei rebeliuni - reiese a fi reprezentat un aspect secundar al războiului; adevăratul obiectiv - o răscruce dintr-o oază aflată în sălbăticie - n-a fost atins niciodată.
Pornind pe drumul sudic din Mesopotamia spre Canaan, invadatorii au înaintat către sud prin Transiordania, pe Şoseaua Regilor, atacând succesiv avanposturile-cheie care păzeau punctele de traversare a Iordanului: Ashterot-Karnayim în nord, Ham în centru şi Shaveh-Kiryatayim în sud.
Conform relatării biblice, adevărata ţintă a invadatorilor era un loc numit El-Paran, dar nu au ajuns niciodată la el. Coborând prin Transiordania şi înconjurând Marea Moartă, invadatorii au trecut pe lângă Muntele Se'ir şi au avansat „spre El-Paran, care e în Sălbăticie". Însă au fost siliţi să „se întoarcă pe lângă Ein-Mishpat, care e Kadesh". El-Paran („Locul Glorificat al lui Dumnezeu"?) n-a fost atins; cumva, invadatorii au fost învinşi la Ein- Mishpat, cunoscut şi sub denumirile de Kadesh sau Kadesh-Barnea.
Abia atunci, întorcându-se spre Canaan, „regele Sodomei (...) şi regele Gomorei (...) şi regele din Admah (Adma) (...) şi regele din Zebi'im (Ţeboim) şi regele din Bela sau Zoar (Ţoar) (...) au venit ca soţi de război în Valea Siddim (Sidim) adică Marea Sărată." (Vezi harta.)
Bătălia cu aceşti regi canaaniţi a fost prin urmare o fază târzie a războiului, nu scopul său principal. Cu aproape un secol în urmă, într-un scrupulos studiu intitulat
Kadesh-Barnea, H.C. Trumbull trăsese concluzia că adevărata ţintă a invadatorilor era El-Paran, pe care l-a identificat în mod corect cu oaza fortificată Nakhl de pe câmpia centrală a peninsulei Sinai.
Dar nici el şi nici alţii nu au putut explica de ce o mare alianţă ar fi lansat o armată spre o destinaţie de la mii de kilometri distanţă, înfruntând zei şi oameni pentru a ajunge la o oază izolată pe o câmpie întinsă şi pustie.
Însă de ce se duseseră acolo şi cine le-a tăiat calea la Kadesh-Barnea, silindu-i pe năvălitori să se întoarcă din drum?
Toate aceste întrebări nu au primit nici un răspuns; şi nici un răspuns nu poate avea sens, cu excepţia celui oferit de noi: singura semnificaţie a destinaţiei era Spaţioportul, iar cel care a blocat înaintarea la Kadesh- Barnea a fost Avraam. Încă din cele mai vechi timpuri, Kadesh-Barnea fusese cel mai apropiat loc accesibil oamenilor în regiunea Spaţioportului, fără permisiune specială. Shulgi venise aici să se roage şi să-i aducă jertfe Zeului Care Judecă, iar cu aproape o mie de ani înaintea lui, regele sumerian Ghilgameş s-a oprit în acelaşi loc pentru a obţine permisiunea specială. Era locul numit de sumerieni BAD.GAL.DINGIR, iar de Sargon din Akkad
Dur- Mah-Ilani, integrându-l clar în inscripţia sa dintr-o localitate din Tilmun (peninsula Sinai).
Sugerăm că era locul numit în Biblie Kadesh-Barnea; iar acolo a aşteptat Avraam cu trupele lui de elită, tăind calea invadatorilor spre Spaţioportul propriu-zis.
Aluziile din Vechiul Testament devin o povestire amănunţită în „Textele lui Khedorlaomer", care spun clar că războiul avea menirea de a împiedica întoarcerea lui Marduk şi a zădărnici eforturile lui Nabu de a obţine accesul în Spaţioport. Aceste texte nu numai că-i nominalizează pe aceiaşi regi menţionaţi în Biblie, dar repetă şi detaliul biblic al schimbării loialităţii „în anul al treisprezecelea"!
Revenind la „Textele lui Khedorla'omer" spre a obţine detalii pentru cadrul de referinţă biblic, trebuie să reţinem că au fost scrise de un istoric babilonian care susţinea dorinţa lui Marduk de a face din Babilon „buricul îndreptat spre cer în cele patru regiuni". Pentru a împiedica acest lucru, zeii opozanţi lui Marduk i-au ordonat lui Khedorla'omer să captureze şi să profaneze Babilonul:
Zeii (...) lui Kudur-Laghamar, regele ţării Elam, i-au poruncit: „Coboară acolo!"
Ceea ce în oraşul care era rău a făcut; în Babilon, preţiosul oraş al lui Marduk, suveranitatea a cucerit-o; în Babilon, oraşul regelui zeilor, Marduk, monarhia a răsturnat-o;
Haitelor de câini templul l-a făcut bârlog;
Corbii în zbor, tare ţipând, se găinăţau acolo.
Pângărirea Babilonului nu a fost decât începutul. După „faptele rele" de acolo, Utu/Shamash a căutat să ia măsuri împotriva lui Nabu, care (l-a acuzat el) schimbase angajamentul unui anumit rege faţă de tatăl său, Nannar/Sin. S-a întâmplat, declară „Textul lui Khedorla'omer", în a
nul al treisprezecelea (la fel cum afirmă şi
Facerea 14):
În faţa zeilor fiul tatălui său [veni]; în ziua aceea, Shamash, Strălucitorul, contra domnului zeilor, Marduk, [spuse]:
„Credinţa inimii sale [regele] a trădat-o la vremea celui de-al treisprezecelea an nevrednic de tatăl meu [a fost]; la slujbele lui regele a încetat să vină; toate acestea, din vina lui Nabu. "
Zeii adunaţi, aflând astfel despre rolul lui Nabu în răspândirea rebeliunilor, au întrunit o coaliţie de regi fideli şi l-au numit pe elamitul Kudur-Laghamar la comanda ei militară. Primul lor ordin a fost ca „Borsippa, fortăreaţa [lui Nabu], cu arme s-o spolieze". Îndeplinind ordinul, „Kudur - Laghamar, cu gânduri rele contra lui Marduk, altarul din Borsippa prin foc l-a nimicit şi pe fiii lui cu spada i-a ucis." Apoi, s-a ordonat expediţia militară asupra regilor rebeli. Textul babilonian înşiră ţintele care urmau să fie atacate şi numele atacanţilor; recunoaştem cu uşurinţă printre acestea numele biblice; Eriaku (Ariokh) avea să atace Shebu (Beer-Sheba), iar Tud- Ghula (Tidhal) trebuia să îi „sfarme cu sabia pe fiii Gazei".
Acţionând în conformitate cu un oracol al lui Ishtar, armata adunată de Regii de la Răsărit a ajuns în Transiordania. Primul a fost atacat un bastion din „ţara de sus", urmat de Rabattum. Drumul era acelaşi cu cel descris în Biblie: de pe podişul din nord, prin districtul Rabat-Amon din centrul spre sud prin jurul Mării Moarte. În continuare, urma să fie capturat Dur-Mah-Ilani, iar oraşele canaanite (inclusiv Gaza şi Beer-Sheba din Negev) să fie pedepsite. Dar, la Dur-Mah-Ilani, conform textului babilonian, „fiul preotului, pe care zeii în adevăratul lor sfat îl unseseră", a stat în calea năvălitorilor şi „profanarea a împiedicat-o".
E posibil ca textul babilonian să se refere într-adevăr la Avraam, fiul preotului Terah, şi să-i descrie rolul în oprirea invadatorilor? Ipoteza e confirmată de faptul că textele mesopotamiene şi biblice relatează acelaşi eveniment, în aceeaşi localitate, cu acelaşi deznodământ.
Dar nu e vorba doar de o simplă ipoteză, căci am găsit un indiciu extrem de incitant.
Este vorba de faptul neluat în seamă că formulele datelor pentru domnia lui Amar-Sin numesc cel de-al şaptele an al său - anul crucial 2041 î.Ch., anul expediţiei militare şi MU NE IB.RU.UM BA.HUL (Fig. 100), „Anul [în care] sălaşul Păstoresc din IB.RU.UM a fost atacat".
Se poate ca această referire, exact în anul decisiv, să se facă la altcineva decât la Avraam şi la adăpostul său păstoresc?
Mai există şi o posibilă comemorare picturală a invaziei. Este o scenă gravată pe un sigiliu cilindric sumerian (Fig. 101). A fost considerată ca reprezentând călătoria lui Etana, un rege timpuriu din Kish, spre Poarta înaripată, unde un „Vultur" l-a luat în văzduh atât de sus încât n-a mai văzut
Pământul. Dar sigiliul îl înfăţişează pe eroul încoronat călare pe cal - prea devreme pentru epoca lui Etana - şi stând între locul Porţii înaripate şi două grupuri distincte. Unul constă din patru Oameni Viteji înarmaţi, al căror comandant, tot călare, merge spre o zonă cultivată din peninsula Sinai (indicată prin simbolul semilunii lui Sin cu grâu crescând înăuntru). Celălalt grup constă din cinci regi, cu faţa în direcţia opusă. Astfel, imaginea deţine toate elementele unei ilustraţii antice a Războiului Regilor şi a rolului „Fiului de Preot", mai degrabă decât a călătoriei lui Etana la Spaţioport. Eroul, prezentat în centru, deasupra unui animal, ar putea fi deci Avraam, nu Etana.
După ce şi-a dus la îndeplinire misiunea de apărare a Spaţioportului, Avraam s-a întors la baza lui de lângă Hebron. Încurajaţi de victorie, regii canaaniţi au pornit cu armatele lor să intercepteze forţele răsăritene care se retrăgeau.
Dar invadatorii i-au învins şi „au luat tot ce a fost de preţ în Sodoma şi Gomora", precum şi un ostatic valoros: „Şi au luat şi pe Lot, nepotul lui Avraam, (...) că el locuia în Sodoma."
La aflarea veştii, Avraam şi-a chemat cei mai buni cavalerişti, pornind în urmărirea invadatorilor. Ajungându-i din urmă lângă Damasc, a reuşit să-l elibereze pe Lot şi să recupereze toată prada. La întoarcere, a fost primit ca un învingător în Valea
Shalem-ului (a Salemului - Ierusalimului):
Şi Malkizedek (Melchisedec), regele Salemului. i-a ieşit înainte cu pâine şi vin; iar el era preot al Dumnezeului Celui Prea înalt.
Şi l-a binecuvântat şi a zis:
„Binecuvântat fie Avram de Dumnezeul Cel Prea înalt, făcătorul Cerului şi al Pământului! "
Şi „Binecuvântat fie Dumnezeul Cel Prea înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale. "
Curând, au sosit şi regii canaaniţi să-i mulţumească lui Avraam şi i-au oferit toate averile capturate, ca răsplată. Dar Avraam, spunând că pe acelea şi le puteau împărţi aliaţii săi locali, a refuzat să ia măcar „o curea de încălţăminte" pentru el sau războinicii lui. Nu acţionase nici din prietenie pentru regii canaaniţi, nici din duşmănie faţă de Alianţa Răsăriteană; în războiul dintre Casa lui Nannar şi Casa lui Marduk, Avraam era neutru. Pentru „Iahve, Dumnezeul Cel Prea înalt, făcătorul Cerului şi al Pământului, am ridicat mâna mea," a declarat el.
Invazia eşuată nu a oprit iureşul monumentalelor evenimente din lumea veche. Peste un an, în 2040 î.Ch., Mentuhotep al II-lea, conducătorul prinţilor tebani, i-a învins pe faraonii din nord şi a extins puterea Tebei (şi a zeului acesteia) asupra vecinătăţilor vestice ale peninsulei Sinai. În anul următor, Amar-Sin a încercat să ajungă în peninsula Sinai pe mare, numai pentru a muri de o muşcătură veninoasă.
Atacurile asupra Spaţioportului fuseseră zădărnicite, dar pericolul ce îl pândea pe acesta nu era înlăturat; iar eforturile lui Marduk de a câştiga supremaţia s-au intensificat şi mai mult. Cincisprezece ani mai târziu, Sodoma şi Gomora s-au mistuit în flăcări, când Ninurta şi Nergal au dezlănţuit Armele Zilei de Apoi.
Va urma în capitolul următor!
